Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
Când justiţia nu are dreptate sau despre cinismul idolatrizării

Când justiţia nu are dreptate sau despre cinismul idolatrizării(1120)

În dialogurile sale cu cetăţenii aflaţi într-una din situaţiile de a-şi afla dreptatea, justiţia spune că raporturile sale cu aceştia ar fi codificate în principii de drept, deci obiectivarea sa trebuie asociată cu binele individual dar şi al cetăţii. Când însă apare confuzia că morala ar trebui să stea doar la fundamentul justiţiei nu şi al comportamentului oamenilor, atunci cred că nu este cazul să mai vorbim despre morală şi etică în termeni de articulaţii esenţiale ale ideii de justiţie în spaţiul social, pentru că respectivii cetăţeni, hrăniţi din mitul puterii, vor avea tendinţa să declare că le sunt viciate drepturile – libertăţi, uitînd să-şi spună că libertatea lor nu e aceea de a face ceva ce dăunează celuilalt, ei raportându-se la o altfel de realitate, în încercarea de a contrazice dualitatea justiţiei. Justiţia, o dată ca instituţie definită prin regulile sale de funcţionare internă şi relaţia sa (devenită un loc comun) cu puterea politică, şi a doua, prin aceea că ea este cea care pune în mişcare acţiunea de a înfăptui justiţia ca atare, deci sancţionează.

Devenind mişcare, sistemul de legi îi şi face pe onorabilii cetăţeni, hrăniţi nu doar din mitul puterii, ca nişte zei neprihăniţi, ci şi dintr-o infinitate de ,,acum“-uri, să îşi amintească faptul că sunt subiect de drept, ceea ce până ieri nu ştiau, adică sunt autorizaţi să ceară ceva, de exemplu ca legile să le fie aplicate diferenţiat, pentru că ei au fost autorizaţi ca putere, la un moment dat, să se ocupe de fiinţa noastră colectivă din domeniul treburilor omeneşti, chiar dacă au făcut-o fără nici un contract social şi prost (e perimată expresia, cumva?) cu noi, ceilalţi, uitând, cu inocenţă, că sunt responsabili de acţiunile lor, ca de nişte acte pe care le-au ales cu toate consecinţele lor. Apoi au apărut alibiurile iresponsabilităţii şi discursurile exaltate despre o morală aristocratică şi cultura voiaosă a unei nemăsurate voinţe de putere.
Fiind o noţiune filosofică, aceiaşi justiţie devine interlocutorul care îndeamnă la speculaţii. Precum că şi binele şi răul ar fi părţi ale armoniei universale, ignorându-se faptul că experienţa ne modelează bunul simţ, că din lemnul strâmb al umanităţii nu va ieşi niciodată ceva drept.
Şi apoi, justiţia nu se asociază cu frumuseţea sau bunătatea. A apăra pe cineva presupune, adesea, a minţii în spiritul unei dreptăţi care ar pândi din spatele virtuţilor şi libertăţilor umane. Ce rămâne atunci din a invoca sau a interoga? Nici măcar un răspuns care să ne satisfacă mirarea decurgând din faptul că numitul Socrate, după vizita la închisoare a lui Criton, vechiul său prieten, refuză o evadare, o expatriere voluntară aş zice, deoarece este rău a fugi din închisoare, tu ştiind că eşti nevinovat, fără voia statului. Au faptele o esenţă ascunsă în acest caz sau, cum s-a speculat ca în atâtea alte dăţi în cazul lui Socrate, ar fi fost vorba de un contract de loialitate şi supunere faţă de legile cetăţii?

Şi, dacă te-ai folosit bine de libertatea ta şi ai conştiinţa liniştită, înseamnă că nu ai nici un fel de nelinişti, şi nici motive să invoci, rămânând o clipă pe tema condamnării lui Socrate, principiul devenit dintr-o dată salvator, potrivit căruia nu se cuvine să comiţi un alt rău , ca răspuns la un alt rău, indiferent la adresa cui şi trecând cu vederea ce a pătimit un om din partea altui om. Dacă s-a ajuns azi ca unor onorabili cetăţeni, tocmai datorită faptelor lor făptuite împotriva cetăţii să li se arate cum legile statului pot fi puse să vorbească, deci să le ceară socoteală, nu e pentru că justiţia nu ar avea dreptate. Ei bine, această ,,prosopopee a legilor“, personificare s-ar numi ea, i-a făcut pe onorabilii, până mai ieri cetăţeni însufleţiţi de ideea că ar fi persoane publice, să-şi amintească de principiul ,,non- rezistenţei la rău“ amintit mai devreme. Şi cetatea să nu răspundă cu rău la răul făcut ei.
Mai mult, s-a întâmplat şi următorul fapt: s-a sugerarat perspectiva că justiţia nu are dreptate şi deci investigaţia se cere a fi făcută pe baza diferenţei ,,greutăţii specifice“ ca în tabela lui Mendeleev; aşa am putut eu identifica un cinism al propriei idolatrizări venită parcă de la Mussolini, care se descria ca fiind ,,aristocrat şi democrat, revoluţionar şi reacţionar, proletar şi antiproletar, pacifist şi antipacifist “, într.un cuvânt o încercare de îmbrăcare a unei identităţi în interiorul căreia a avut loc o revoluţie privind cunoaşterea. Dar când? Când libertatea le-a fost ameninţată, când au ajuns într-o condiţie decăzută, plasaţi sub toate valorile umane, invocate acum, ignorate până mai ieri, o libertate care i-a făcut să înţeleagă măcar, că nu e deajuns să te raportezi la tine ca la un spirit în jurul căruia să ne învârtim noi, ceilalţi, ca în simpla teorie copernicană. Altfel spus, legea, fie şi morală, procedurile juridice păstraţi-le pentru voi,voi, ceilalţi, iar nouă, nouă lăsaţi-ne deasupra cerul cu stele.
Dar, cum se cunoaşte, chiar filosofând despre raţiune şi adevăr, despre a nu aduce ofensă legilor, statului şi cetăţenilor săi, cetăţeanul acela antic, Socrate pe numele său, şi-a acceptat sentinţa pronunţată într-o singură zi, fiindu-i astfel restrâns dreptul la o apărare pe mai multe zile.

Interogaţii asupra sensului fiinţei, a peceţii sale universale, care prin individualitatea sa ar fi sarea pământului, sunt descoperite dintr-o dată; chiar şi funcţiei terapeutice a meditaţiei i se recunosc colţii, dorinţa de ascendent asupra celorlalţi, deşi trăiesc într-o temporalitate din care au decăzut este încă vie, însă, iar încercarea de confiscare a exprimării celorlalţi în spaţiul public, de acaparare a opiniei publicului, deşi nu o merită, pentru că în cel politic totul este tabu, impenetrabil, ca să nu se cunoască, în timp real, trădările economice, sociale, etice, devine tot mai vizibilă şi, cel puţin pentru mine, o demonstraţie, cu tot stratul de extravaganţă, că le-a răposat bunul simţ şi simţul măsurii, dacă le-or fi avut vreodată. De doctrină nici nu poate fi vorba.
Aşa sunt dezvăluite tipologii comportamentale, reperate ca fiind găunoase, falsificatoare deliberat a realitatăţii la care se raportează ceilalţi şi nu ei, care înţeleg lumea şi dialectica acesteia la un nivel superior, pentru că aptitudinile lor, multe, importante şi frumoase stau sub zei diferiţi, caractere continuând să trăiască sub umbrela cinismului idolatrizării proprii, în opoziţie cu Socrate, chiar dacă sunt chemate în faţa magistratului, (pe vremea stagiritului nu exista minister public sau parchet, libertăţile individuale erau puse numai în slujba cetăţii) şi refuzând să înfrunte un proces public, să le admirăm şi noi steaua idolatrizării. Iar pentru asta nu e nevoie de curaj, ci de forţa de a le privi în ochi frica de pedeapsă şi laşitatea culpabilă în sufletele devenite traumatizate, îngânând litanii când mentalitatea nu le-a decupat nimic niciodată din tradiţia pedagogiei religioase. Şi ne mai cer, nouă, celorlalţi, în cor, solidaritate în compătimire, când aceiaşi cetăţeni onorabili trăiesc în continuu din exaltrea imaginarului eroism pentru patrie! Dar, vai! Faptele îi contrazic! Nu există un dumnezeu răzbunător.

Deşi lui Socrate, care nu voia să-şi răsplătească patria cu un rău acceptând evadarea din închisoare cu complicitatea paznicilor mituiţi, şi care spunea că ,,patria este mai venerabilă şi mai sfântă decât mama, tata şi toţi strămoşii“, mai târziu i-a fost recunoscută de către atenieni nevinovăţia, celebra sa frază ,,eu ştiu că nu ştiu nimic“, se ştie, nu a influenţat sentinţa împotriva sa, una nerelevantă azi, întrucât nu se raporta la instituţii, cum se întâmplă acum cu faptele onorabililor cetăţeni care s-au trezit că sunt invitaţi să aştepte pe la poarta justiţiei, cum Socrate, odinioară, la porticul arhontelui-rege, (să ne amintim în acest sens dialogul platonician, Eutifron), onorabili cetăţeni care au descoperit că justiţia, punându-şi în mişcare acţiunea de urmărire penală, devine un mediu ameninţător, cu tenebrele sale, gata să le încalce demnitatea umană şi libertăţile din epoca modernă.
Socrate, în schimb, era un ,,iubitor de oameni“, un philanthropos, ştia valoarea lor.
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

ORATORII ALEGĂTORULUI NECUNOSCUT
scris de Lucian Cristea
Marile cuvântătoare se află în PSD Constanța. Există chiar o modalitate de adresare caracteristică lor. Citez: “Are cuvântul (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii