MOARE PRESA SCRISĂ ?(1913)
Motto:
''Aşa e că pînă acum nu stăm nici bine, nici rău, adică
nici aşa, nici altminteri?''
I.L.Caragiale
Mor ziarele? Cele proaste, da. Problema nu e dictatura unor cititori care-şi iau informaţia de pe Internet, ci scleroza managerială şi conceptuală a marilor sau falselor grupuri de presă. Eu cred că presa scrisă ar fi avut oricum probleme şi dacă n-ar fi existat Internetul, iar acesta e mai curând un colac de salvare, în sensul că arată că poţi face ceva respectabil şi în media mileniului al III-lea. Sunt destui care încă susţin că formatul electronic ucide hârtia. Mai precis, hârtia cu termen de valabilitate o zi. Cât despre revistele şi cărţile de calitate, ele pot sta liniştite. Pentru ele merită sacrificaţi bani şi copacii.
Pe de altă parte, mulţi scriitori de forum au un limbaj nepermis, apucături de troll, IQ scăzut şi probleme cu propria agresivitate, pe care n-au unde s-o descarce în altă parte. Cam peste tot sunt aşa-zise cotidiene on-line care îmi produc o impresie jalnică cu privire la aptitudinile polemice ale cititorilor. Pagini lungi de înjurături agramate, teorii ale conspiraţiei, atacuri la persoană, meciuri personale etc. După opinia mea, aceste publicaţii on-line, dincolo de calitatea intelectuală a moderatorilor şi proprietarilor, trebuie să fie în primul rând lizibile şi pentru alţii decât cei care se încaieră pe ele, pentru ca să aibă succes. Dar asta se întâmplă foarte rar în România. De taxat sunt şi comportamentele aberante ale moderatorilor, care sunt cu nemiluita.
Sunt sute de forumişti care-şi defulează frustările. Şi până la urmă prostia funciară. La fel cum există autori de articole (observaţi că nu le spun jurnalişti, ca să nu limitez câmpul) abrutizaţi de propriile neputinţe, ignoranţi, urmărind interese persoane sale ale şefilor. Domină o lipsă de respect reciproc. Nimeni nu e dispus să admită că oricare celălalt are un punct de vedere sustenabil, fie el şi nesatisfăcător, de unde conflictele, de multe ori penibile, între orgoliile goale. Se şterg apoi comentariile la obiect şi se lasă înjurăturile, cu condiţia să fie înjurat cine trebuie. Evident, înjurăturile sunt anonime.
În fine, sunt ziare, inclusiv în SUA care chiar au renunţat la a mai apare în forma tipărită, trecând pe varianţa apariţiei exclusiv pe Internet şi au acelaşi succes. Sau mai mare, ca să nu mai pomenim de succesul blogosferei şi utilitatea ei evidentă. Depinde de CINE, CE şi CUM scrie. De aceea asistăm la moartea lentă a presei româneşti, dar care n-o să-şi dea duhul, însă boala o va duce pe picioare. Cum la fel de adevărat este că presa românească e plină de bube.
Cred că putem vorbi chiar de o patologie a comunicării, dar la fel de adevărat este că visez în presa on-line doar la schimburi de replici pe situaţii şi idei. Oamenii sunt însă articulaţi, iar problemele pertinente. O comunitate există ca atare mai cu seamă pentru că membrii comunică între ei. Ideea însă mi se pare totdeauna mai importantă decât persoana care o emite. E drept şi că în realitatea noastră virtuală, anonimatul serveşte doar la insultă şi grobianism. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala. Prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, mulţumiţi doar că prea mulţi români trişează sau fură. Cu toate acestea foarte mulţi tineri visează să se facă jurnalişti, deşi majoritatea n-au brumă de talent, fiind mai degrabă sclavii consumului de etnobotanice. De aceea o fătucă în presă şi omologul ei masculin, şobolanul de presă, arată extrem de rău. Ion Cristoiu, creatorul mizeriei din domeniu ni se înfăţişează astăzi ca un distins şi respectabil critic al ei. Micul mare gazetar este şi patronul şcolii reporterilor cu inteligenţă sub medie, pregătire nulă, cultură sub zero, dar tupeu cât încape şi idei cât mai creţe.
De aici mulţimea de agramatisme oribile, lipsa cvasitotală a acordurilor, armoniei gramaticale, americanismele imbecilo-monosilabice care ne invadează, invenţiile lingvistice burleşti, lăturile de pe forum-urile gazetelor on-line, scrise în păsăreasca grotescă şi cretinoidă a interniştilor de meserie sau dihorii, hienele şi şacalii de redactori de jurnale de scandal, care se trezesc vorbind nu doar complet ilogic şi agramat, dar şi folosind un jargon ca la uşa cortului. Ar cam trebui, din punctul ăsta de vedere, aşa cum au mai zis-o şi scris-o şi alţii, o Poliţie a Moralei Internetului, care să păzească, întru curăţie, şi sufletele copiilor, ferindu-le de necuvinţele lingvistice, ceea ce ar însemna, practic, închiderea tuturor aparatelor de comunicare electronică, dar cel puţin la fel de important, să-i ferească de portalurile internetistice cu imagini porno, cu imagini aiuritoare şi la culmile revoltătoaree, de pedofilie şi de perversiuni homosexuale apocaliptico-sodomitice. N-au românii vreme să-şi mai vorbească limpede limba lor ''ca un fagure de miere'', că pierd timpul la/de furat şi de/la depravări de tot soiul. Un popor care-şi pierde armonia interioară, a duhului limbii ca logos divin, îşi pierde nu doar identitatea istorico, umano-divină, ci şi orice orizont soteriologic, orice şansă de a se recupera spiritual, întru duh, pentru împăcare - în sfârşit - cu Dumnezeu-Creatorul. Da, un popor care n-are vreme să-şi vorbească, ci abia-şi mai mârâie limba, a fost corupt şi transformat, la rândul lui, în factor de gravă corupţie spirituală.
Revenind la observaţiile noastre, care deja pe mulţi îi supără până la fiere, în istoria profesiei, la zarurile prostiei noastre, absolut iresponsabile, analistul vuvuzea a rămas părintele găinii care naşte pui vii, dar nu are bunul simţ să se abţină de la predici nici atunci când se tot bălăngăne funia aia proverbială prin casă. Marşul presei mogulizate spre ziua de mâine însă continuă. Cu sau fără pasionaţii de gadgeturi. Oricum, ce face două ţâţe şi un cur, nu fac 10 ziare şi 2 televiziuni. În politică, ca şi în presă, curvele fac legea. Suntem la momentul angajării în presă, în cazul femeilor, pe bază de fuste scurte şi decolteuri adânci, iar al bărbaţilor pe bază de şpăgi. De aici calitatea actului jurnalistic diurn, chit că multe din acţiunile lui ajută, schimbă destine. Sunt semne şi că scriem degeaba, că toţi cei care deţin puterea de a schimba ceva în lumea asta nu ţin cont de vocea poporului, aşa cum este ea oglindită în presă. Ei ne demonstrează zi de zi că nu sunt în stare să se schimbe nici măcar pe ei înşişi. Hoţii, mincinoşii cu suflete haine, ne conduc destinele. Pentru că noi îi lăsăm. Presa are din ce în ce mai puţine puteri, iar credibilitatea îi este pusă mai mereu sub semnul întrebării. Poate să tragă numai semnale de alarmă pe anumite subiecte fierbinţi, dar nu să şi rezolve ceva. Mulţi pun sub semnul întrebării şi poziţia ei de a patra putere în stat.
Unele apariţii pe micul ecran blurează orice siglă din colţul ecranului. Sunt însă puţine branduri în ultimii 24 de ani. Şi garanţie de care noi toţi, telespectatori sau jurnalişti, ne agăţăm atunci când ne gândim că, poate, vor veni şi vremuri mai rumene la faţă pentru meseria asta. Ţara jurnalismului a intrat la apă. Din câteva mii de oameni care ştiu să facă meseria asta cum trebuie, au mai rămas ‘’în viaţă’’, active prin diverse zone, câteva sute. Ăştia-s indivizii datorită cărora ziaristica nu moare. Când îţi faci meseria aşa cum trebuie, s-a ajuns ca mulţi să se uite la tine ca la piramidele de la Giza. Îi văd însă doar pe aleşi în carne şi oase, în texte şi semne, în pixeli şi sincroane. Unii sunt vizibili şi vocali, alţii îşi poartă discreţia ca pe o boală, chiar şi atunci când ar trebui să iasă în faţă. Unii nu transmit ştiri, ei sunt ştirea, deşi firescul vinde cel mai bine. Cum se uită nefiresc că în televiziune 80 % este imagine şi 20 % informaţie. Unii sunt supraexpuşi, alţii ‘’vorbesc’’ prin intermediari. Profesional, îi uneşte un singur lucru: valoarea. Da, valoarea, acea chestie abstractă pe care o dobândeşti greu şi pe care o poţi măsura într-un singur fel, ca în ştiinţele exacte: printr-o constantă. Constanta sau numitorul comun care uneşte toate producţiile unui jurnalist de elită este ineditul. Au rămas însă foarte puţini oameni care înţeleg că nu poţi ajunge citit, urmărit, admirat pentru ceea ce faci, dacă nu fac un lucru elementar: să ştie că umbra stă în spatele lor şi se confundă cu audienţa. Iar peste asta nu poţi să sari. Deocamdată, oamenii sunt prinşi la televizor, pentru că asta e cea mai ieftină distracţie.
Capitalismul e imperfect, cu multe probleme, inegalitate, dar măcar poţi să încerci să-ţi alegi un viitor, poţi să visezi că faci ceva, s-ar putea să nu reuşeşti sau s-ar putea să reuşeşti. Mulţi oamenii de pe planetă nici măcar nu pot visa să facă ceva. Într-o dictatură, oamenii simpli sunt figuranţi în filmul conducătorilor sau butaforie, sunt nişte piese pe o tablă de şah, iar şansele lor nu sunt zero, ci negative. Dacă n-ar fi NATO şi Uniunea Europeană mulţi din clasa politică actuală ne-ar întoarce în câteva minute la dictatură. Indiferent ce vor tinerii de la noi, contribuie cu toţii la puzzle-ul care va fi România.
Vin după 45 de ani de activitate în presă cu suişuri şi coborîşuri. Am un respect deosebit pentru adevăraţii gazetari. Mă obligă dragostea pentru profesia de ziarist-apostolat pentru care, cum spunea undeva Mihai Eminescu, ţi se cere în mai mare măsură cinste şi devoţiune decât inspiraţie şi talent, căreia cu puţinătatea puterilor mele m-am străduit să-i ofer şi eu o modestă jertfă. Nu poţi fi ziarist, fără talent. Ca filosofii, învăţăm toată viaţa şi murim tot proşti. În curând din ştire va rămâne numai titlul. Se încearcă o manipulare prin imagine. Plus că avem mai multe televiziuni decât oameni de televiziune. Educaţia şi presa, cum spunea inspirat cineva, sunt azi domenii amprentate etic. În presa scrisă lipseşte un CNA, o autoritate care să limiteze tabloidizarea.
