Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
Apud şi idem faţă în faţă cu schizofrenia alfabetizării puşcăriaşilor ,,scriitori“

Apud şi idem faţă în faţă cu schizofrenia alfabetizării puşcăriaşilor ,,scriitori“(1210)

Non–divulgarea. ,,La unele direcţii regionale ... această măsură era aplicată în serie: un formular tipărit privind non-divulgarea era prezentat celui arestat odată cu verdictul“. Sistem de tabu-uri ţesut în jurul lor; cum se întâmpla pe vremuri şi se mai întâmplă în jurul împăraţilor (indiferent de culoare) şi copiilor lor, marilor preoţi, indiferent de dogmă şi straie, zmeilor şi ţărilor care îmbătrâneau sau întinereau pe oricine le-ar fi cutreierat, cetăţenilor metamorfozaţi, prin băutul apei vii sau prin înghiţirea unui aliment magic, de obicei jar, în preşedinţi de republică şi înalţi demnitari când nu ies la plimbare prin grădinile democraţiei. Mister sau spaima de semnificaţii? Cine ştie!

Interdicţii.
Ca în basme. De tot felul. Un basm abhaz ne aminteşte de interdicţia de a atinge pământul şi de a mânca mâncare obişnuită.
Puşcăriaşii ,,scriitori“ or fi citit acest basm? Dezgolindu-şi miezul viu al fondului lor intelectual, şi nemâncând mâncarea din puşcărie, s-au trezit că pot levita şi trece apoi prin ziduri. Adică se deplasau prin spaţiu şi timp după ce citeau catalogul şi sistematizau formele pe care le îmbracă deplasarea în spaţiu, cum se asimilează între ele şi îşi permută elementele încât gardienii, în toate variantele lor, cu cheile tuturor odăilor la brâu, să aibă în faţă doar tabloul precis al celui care va da lumii ştiinţifice rodul creaţiei, inspiraţiei fenomenale, exerciţiului de a scrie în variante şi de a-i aduce şi pe alţii să le asculte învăţătura de peste nouă mări şi nouă ţări. Aveau nevoie de surse de informare numai de ei ştiute, cum zmeii din basme ştiau numai ei locul izvoarelor cu apă vie. Revelaţia, aceea că ştiinţa – cea a dreptului îi băgase la zdup – nu era doar o forţă de producţie cum învăţaseră în socialism, ci şi o interacţiune cu instituţiile statului – cel pe care l-au furat, l-au dispreţuit – i-a trimis spre acele surse de informare ale cercetării ştiinţifice nemulţumiţi fiind, după cum au declarat în ziua când vintrele le-au fost infuzate cu ambră, de cărţile scrise până la ei în domeniile în care nu apucaseră a se exprima pe vremea când ţineau libaţii în libertate pentru că uneltirile împotrivă se înoiau mereu, ca şi de sistemul de predare a acestora în şcoli. Dezbrăcaţi de orice povară publică, o ficţiune şi aceasta, desigur, puşcăriaşilor ,,scriitori“ li s-a amintit, prin mâncarea mâncată, şi aici am o bănuială, de către cercetători profesionişti ai ştiinţei, că omul a vrut mereu să elucideze locul şi rolul ştiinţei în societate. Sună cunoscută sintagma? Păi de acolo sunt şi aceşti puşcăriaşi ,,scriitori“ şi mentorii lor injectându-le convingerea că numai armele spirituale au o şansă de eficienţă, pentru că lupta nu se duce împotriva unor oameni, ci împotriva unor demoni: demonii justiţiei şi ai cruntului rechizitoriu. Numai că nu au vrut să elucideze ci să eludeze rolul ştiinţei instituţiilor statului care le-a amintit că libertatea nu are preţ. Aşa că i-au căutat împreună unul. Profesori universitari, ca îndrumători şi redactori de carte cred că au vrut şi ei să trăiască o experienţă ştiinţifică şi umană de neocolit. De la înălţimile confortabile ale ştiinţei. Sau a pseudo-ştiinţiei, făcând corp comun.
Ei nu au propus noi proiecte disciplinare. Cărţile pe care le-au scris vor sta triste pe gratiile celulelor ca nişte fete de închiriat...

Reeducare.
Or fi deprins ei limba păsărilor care ar avea darul previziunii şi participă la destinul omului? Şi cum? Înghiţindu-le şi regurgitându-le apoi, astfel ca memoria păsării, sub forma manuscriselor, să le dezvăluie câte în lume şi în stele din scenele trecutului şi prezentului simţurilor lor devenite subiecte care i-au umanizat dintr-o dată iar scrisul cărţilor să devină doar o bagatelă? În interesul arătat evlaviei faţă de o obiectivitate concretă totală, puşcăriaşii deveniţi oameni dedicaţi cercetării ştiinţifice, fie că e vorba de ştiinţe sociale, politice, economice sau tehnice au pretins ca, înfăţişându-se unor comisii aparente, o bătaie de joc şi o ironie la adresa existenţei concrete în fapt, să fie eliberaţi pentru că societatea, care, deprimată de pedepsele cu închisoarea şi căreia i-au scuipat în ochi nerozii dintre cele mai mari în deplină ferocitate, le-a pus mâna pe umăr, i-a privit drept în ochi spunându-le cât de importanţi sunt ei pentru ea, şi că i-a păstrat în gândurile ei. Ca să nu se veştejească în propria lor paradă! Aşa se face că, umblând la pelerinajul de graţie şi exprimânu-şi ataşamentul faţă de valorile autentice îndătinate în conştiinţa acestui popor au început, cu tupeul ascuns sub ţigla lor de bronz, să arate unora şi altora că scrisul lor, adevărate manifeste de promovare a cunoaşterii ştiinţifice, trebuie să ne bântuie ca în momentul în care au început să dispară bizonii, că talentul şi sensibilitatea le-au dezvoltat o cumplită mâncărime pentru necunoscut şi că trăiesc prin dragoste de adevăr şi închinăciune, pentru focul sfânt al pocăinţei. Chiar medicii penitenciarelor au îngăduit astfel de neghiobii. Frica de metodele anchetei, neliniştea şi neprevăzutul s-au dovedit a face casă bună cu împlinirea idealului biblic al lupului care mănâncă alături de miel, oricâte deprinderi rele vor fi fost dovedite şi pedepsite ulterior.


Da. E rău.
Ştim azi că există o eroare tehnică în demonstraţia lui Ruffini: cartea lui a condus la senzaţia vagă că ecuaţia de gradul cinci nu e rezolvabilă prin radicali. Deseori cheia răspunsului la o problemă matematică este să nu ne concentrăm asupra detaliilor, ci să privim trăsăturile principale. Mai puţin poate însemna mai mult. Pentru puşcăriaşii ,,scriitori“ de cărţi cu vădit ,,caracter ştiinţific“, mai ales în cel al permutărilor subtile, stratagema a funcţionat de minune. Şi ce dacă revolta în vânt a unor oameni a sunat ca un pocnet de os? Ei până şi din impostură, sigur, cu acordul unor doctori docenţi în ştiinţa manipulării, au extras radicalii care să-i ducă spre reducerea pedepselor, şi, deci, îmbunarea zeilor justiţiei. Constantin Noica s-ar răsuci în mormânt...

Povestiri despre om

,,Azi ni se pare neverosimil – spune Sorin Lavric în cuvântul ce deschide cartea lui Constantin Noica ,,Povestiri despre om“, două interpretări ale unei aceleiaşi cărţi ,,Fenomenologia spritului“ (cea din 1807) de Hegel – ca volumul acesta speculativ, atât de fin în aticismul frazelor sale, să aibă soarta pe care a avut-o în decembrie 1958, când a devenit unul dintre capetele de acuzare în procesul intentat lui Noica. Citit cu un ochi dezbărat de prejudecăţi, conţinutul volumului nu numai că are sobrietatea unui studiu de factură clasică, dar este cu totul inofensiv sub unghi ideologic. ...În fond autorităţile ar fi putut inventa oricând alte motive de inculpare politică, la fel de rupte de realitate ca acelea legate de interpretarea unei cărţi de Hegel“.

Interpretarea la Fenomenologia spiritului Noica o începe la jumătatea anului 1955 şi o termină un an mai târziu. Împins de un entuziasm cultural şi de cel al promovării unei opere pe care o gândea ca pe o carte, dovada clară că el reuşise trecerea unui limbaj ermetic într-unul foarte accesibil, Noica îi dă un exemplar Marianei Parlier, una dintre verişoarele sale stabilite la Paris cu mulţi ani în urmă, cu rugămintea de a-l trece peste graniţă spre a fi încredinţat prietenilor din exil, care i-l vor publica în limba română la Centre Roumanie de Recherches, pe când autorul era în închisoare. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă îi refuzaze, în urma unui referat negativ scris de Zigu Ornea, publicarea.
Iată cum, pentru că a povestit cu ajutorul unui alt limbaj, fără a mai vorbi despre munca de traducător din germană dar şi că a avut intuiţia să creadă că interpretarea sa poate fi gustată şi din punct de vedere estetic, Hegel fiind modelat după tiparul inteligenţei sale, o carte, parte a sertarului Enciclopediei ştiinţelor filozofice, a putut constitui un cap de acuzare şi detenţie politică până la graţierea din 1964.
Morala? O desprindeţi dumneavoastră.

,,O încercare de investigaţie literară“

Şi, dacă în acei ani nimeni nu se împiedica în scrupule de natură penală, iată că azi se împiedică. Puşcăriaşii ,,scriitori“ cu coate tari, împreună cu profesorii lor universitari, de comun acord cu conducerea unor penitenciare, la Poarta Albă e sub obroc ţinută, deocamdată, această mizerie, au început acţiunea pentru elaborarea unei noi ortografii, gramatici corecte şi a unui dicţionar de sinonime, care să fie indiciul cel mai util în dezbaterea/ discutarea meritelor privind drepturile celor ce au ,,scris cărţi“ în epoca electronicii şi chiar au ţinut seminarii apropiaţilor din celule ca şi în orele de plimbare, pe capitole din manuscrise, spre e a fi eliberaţi cu surle de obsidian şi tobe de cuarţ sparte, mult mai devreme de sorocul hărăzit de o condamnare definitivă. Pe răspunderea cui? A celor ce au ţinut ascunse campaniile din puşcării, pornind de la educatorul care trebuia să stea în cameră cu deţinutul pe tot timpul cât acesta lucra la cartea pe care anunţase că o va scrie, până la directori sau cum s-or mai fi numind, că nu mi-am propus să arunc o cât de scurtă privire asupra nomenclatorului de funcţii, în legătură cu încercarea de remodelare a ideii că raţiunea, izolată de timpul exterior, se simte în aceeaşi măsură detaşată de timpul vieţii mintale.

Aşa au descoperit aceşti ,,scriitori“ că pot lua instantanee. La început, ale propriului spirit în procesul citirii, al gândirii şi al procesării, pentru ca apoi să le dezvolte cu ajutorul unei picturi a gândirii de tip machiavelic, într-un tablou al libertăţii depline, râzătoare în nasul nostru. Ei au învăţat de la un lung şir de maieştri în fraudă intelectuală ai autoportretului, desigur, că învăţămintele experienţei tiparului pot deveni o formă a ştiinţei aplicate. Nu m-ar mira, mâine-poimâine, ca pe pereţii holurilor, spre a le umple de tridimensionalitate, să se constate că au apărut fresce cu aceşti puşcăriaşi ,,scriitori“ citind transpuşi, din cărţile lor, cu feţe luminate ca de sfiinţi, urmaţi de servitori, ţărani suflând fumul din pipe şi cheflii în haine murdare jucând cu cărţi ponosite, preocupaţi de alte interese. Ceea ce îl va captiva, probabil pe privitor, va fi conţinutul înfăţişat de artă, acel obiect ca produs al spiritului, anume cartea. Nu m-ar mira, de asemenea, ca mâine-poimâine, pe baza cărţilor tipărite, a irelevanţei temei alese, să ni se confirme faptul că cavalerul – puşcăriaşul, adică – şi scutierul – gardianul, adică, nu sunt opuşi unul altuia. Că se completează. Paternitatea literară nu devine dependentă de gardian, ci de sistemul juridic care a făcut posibilă afirmarea acelei paternităţi căreia i se poate găsi şi ADN-ul spre a fi făcut public. Altfel spus, scriitorul este mai important decât cititorul. Sau că se propun în consiliile ştiinţifice ale radioului şi televiziunii naţionale.

Cât priveşte libertatea, egalitatea şi fraternitatea, ele şi-au găsit expresia cea mai inventivă în paginile tipărite pe bani mulţi şi negri, dovedindu-ne că şi de după gratii aceştia se pot reasambla. Masiv. Ce n-aş da să le văd manuscrisele, notele de subsol, apuduri şi ibideme, toate atinse de suflul divin al inspiraţiei! Al paradisului pierdut. Al spaimei de a privi în jos, către noi, plebeii. Căci deîndată ce cuvintele sunt scrise, ele devin părţi ale lumii vizuale şi dau semnificaţie personală (şi chiar magică), celor ce le-au scris. Mai ales din puşcărie, condamnaţi pentru delicte împotriva statului şi a cetăţenilor lui. Gata să propage vâlvătaia în jurul scăderii pedepselor, a minunatei eliberări condiţionate. Mă gândesc că ele deja sunt arhivate în arhiva penitenciarelor, că au şi intrat în depozitul de manuscrise al universităţilor naţionale de prestigiu. În depozitele legale ale bibliotecilor zonale unde funcţionează onor editurile. Sau poate nu sunt de găsit. Vom afla. Într-o zi. Dacă s-au păstrat prin timp manuscrisele lui Aristotel, s-or afla pe undeva şi manuscrisele acestora. Aşa cum s-au păstrat şi cele ale lui Soljeniţîn şi s-au gândit că industria penitenciară, de care acesta aminteşte, poate deveni una profitabilă iar caii libertăţii pot fi iar plini de un ţipăt şi se vor cabra ca şi cum ar fi ieşit din nămolul unde cedează orice carne?

De ce scriu toate acestea?

Înfăţişez dreptul la reflecţie care este necontestat şi necontestabil. Dreptul la înşelătorie însă – mai puţin. Iată însă că el – dreptul la înşelătorie – este invocat cu ştiinţa clasică a disimulării în celălalt. Ştiinţele sunt angajate astăzi într-un proces de totală replămădire conceptuală. Mai ales de către fondatorii acestei noi viziuni asupra lumii penitenciare integraţi în dialogul fecund privind viitoarele teorii ale formării vârtejurilor materiei prin care puşcăriaşii ,,scriitori“ au dispărut şi revenit în celulă cu cărţile deja scrise. Ei sunt exponenţii cercetării progresiste! Suma de cunoştinţe pe care nu le-au avut niciodată a învins prozaica realitate, sistemele filozofice şi de justiţie, găurile negre ale materiei. Dacă Homer i-ar fi cunoscut, sigur nu ar mai fi scris în Iliada cum Hefaistos îşi comanda vocal foalele fierăriilor sale din Olimp, deci ca pe nişte automate (mai târziu Descartes s-a ocupat cu construirea automatelor şi a ,,grădinilor de umbre“), ci despre cum aceşti viteji înnobilaţi cu titlul de infractori au învins gravitaţia zburând fără umbră peste pământurile înţelenite ale ignoranţei noastre şi câmpiile fără istorii călărite de gesturile lor ca nişte trofee ale rasei pe care au renegat-o.
Să fie ei deţinătorii tezei cunoaşterii secrete a lucrurilor şi faptelor esenţiale?
Platon –cum găsim scris în textele lui Agripa – împiedica divulgarea misterelor, Porfir şi Pitagora îşi obligau discipolii la tăcere, Teodot a orbit pentru că încercase să pătrundă misterele scrierii ebraice, indienii, etiopienii, persanii şi vechii egipteni au vorbit numai prin enigme.
Pentru demnitatea ştiinţelor ori pentru sfinţenia lor, sau pentru că alcătuiesc o comunitate, unii au cerut tăcere iar alţii au fost constrânşi la tăcere. De teama unei evaluări publice negative a curajului intelectual manifestat de profesorii sau conferenţiarii universitari care au girat metoda studiului la un asemenea grad de perfecţiune încât cunoştinţele au putut fi cu uşurinţă strecurate în mintea puşcăriaşilor ,,scriitori“. Poate că toţi aceştia sunt angrenţi în bătălia în favoarea cunoaşterii universale trecută, încă din secolul al XVII-lea, din planul ideilor şi al proiectelor intelectualilor în acela al instituţiilor (inclusiv penitenciare!), şi noi nu ştim! Se uită însă ceva: pentru ştiinţă şi în cadrul ştiinţei, secretul a devenit o nonvaloare. ,,Iar cel care prin natură nu-şi aparţine sieşi, ci altuia şi este totuşi om, acela este, prin natura sa, sclav“. Este cazul acestor gingaşi ,,scriitori“ şi al profesorilor care au scuipat pe respectabilitatea universitară.

Bernard Palissy a fost un ucenic sticlar.
Devenise celebru tot căutând secretul smalţului alb de aplicat pe ceramică. I-a apostrofat pe profesorii de la Sorbona întrebându-i în avertismentul către cititori la publicarea Discursurilor admirabile despre natura apelor şi a fântânilor, dacă este cu putinţă ca un om să poată ajunge la cunoaşterea fenomenelor naturale fără a citi cărţi scrise în limba latină. Era anul 1580. El nu nega caracterul exemplar al cărţilor marilor clasici ai lumii antice, Euclid, Arhimede, Apollonius (Conicele), Ptolemeu (Almagesta). I-a apostrofat cineva pe ,,scriitorii“ din puşcării de aşa ceva?
,,E rău când dai de o carte autografă a ,,operei“ Mein Kampf, când cineva uită că lucrul cel mai fascinant despre rău este că răul pare fascinant, când te gândeşti la Pilat din Pont cu un respect inexplicabil“.
Da, e rău.
Rău a fost şi când Copernicus, ca bun umanist, a considerat că însăşi posibilitatea unei noi metode de calculare a mişcării sferelor trebuia căutată în textele filosofilor antici.
Gradul înalt de apetenţă scriitoricească i-a făcut pe ,,scriitorii“ despre care vorbesc să ,,intre“, cu emoţia betonului din construcţiile spirituale pe terenul informaţional şi metodologic al documentării în literatura ştiinţifică şi tehnică spre care se îndreptau a scrie. Despre ce gen şi specie de literatură ştiinţifică sau tehnică era vorba, poate vor explica într-o zi. Cert este faptul că au ,,avut“ noţiuni despre informatica documentară, despre cum se generează o informaţie şi cum devine ea utilă sub o formă corespunzătoare, astfel că s-au pus pe treabă, cum nu o mai făcuseră niciodată. În ,,cercetarea“ lor ştiinţifică ,,au folosit“ publicaţii periodice şi de specialitate, cărţi ale autorilor români şi străini şi publicaţii neperiodice, broşuri, monografii, rapoarte de cercetare ştiinţifică, enciclopedii, teze de doctorat, filme tehnico-ştiinţifice, surse video şi audio, actualizarea informaţiilor, surse de informare şi documentare internaţionale; ,,au prelucrat“ apoi totul în vederea extragerii informaţiilor cu o aşa rapiditate încât educatorului, care îi stabileşte fiecăruia programul de lucru, pe număr de ore şi zile, şi supraveghează cât timp se scrie lucrarea, aşa spune legea 254/2013, i-au ieşit ochii din orbite, apoi un abur prin urechi ca la prima atingere a unei lame dezgolite pe buze; era pradă sulfurilor spiritului penitenciar. Era uimit de ,,harul“ şi ,,vasta erudiţie şi rafinata cultură“ a ,,scriitorului“ din faţa sa. Noi stele pe cerul cunoaşterii. Ce, Galilei cu ochelarii săi care zăpăceau lumea! Într-un poem închinat ,,prinţului matematicienilor veacului nostru“, Johannes Faber afirma că Vespucci şi Columb trebuiau să-i cedeze întâietatea lui Galilei, care a dăruit neamului omenesc noi constelaţii. Era anul 1610. Şi doar ce publicase la Veneţia o serie dintre observaţiile sale referitoare la suprafaţa Lunii într-o cărticică, şi ce cărticică!, Sidereus Nuncius, pe care Sir Henry Wotton, ambasadorul Angliei la Veneţia o expediază printr-un tainic curier regelui, cu promisiunea că-i va trimite şi un ochean, însoţită de o apreciere ce reda cu precizie tulburarea pricinuită de lucrarea lui Galilei în cadrele tradiţionale ale universului: ,,Trimit Majestăţii Voastre, cu această scrisoare, cea mai stranie ştire ce s-a ivit vreodată pe lume. Este vorba de cartea alăturată, a profesorului de matematică de la Padova... Aceasta a răsturnat toată astronomia şi toată astrologia ... Autorul va putea fie să devină faimos peste măsură, fie să se facă peste măsură de ridicol“.

Ca nişte eroi de poveste

Aşa s-a întâmplat şi cu cei din comisiile care au evaluat din punct de vedere ştiinţific, încadrânu-le ,,cărţile“ pe diferite genuri, scrierile ,,noilor“ literaţi. Aşa au fost de sideraţi şi profesorii şi conferenţiarii universitari când au avut în faţă cărţile pe care le-au scris pentru puşcăriaşi, pe când Luna le vorbea cu sfială, spunându-le că totuşi ar rămâne în preajma Pământului şi că-i sunt dragi ingraţii de muritori, încât au cerut deîndată planetelor să dea roată în jurul Soarelui, să le prezică viitorul celor unşi de ei ,,scriitori şi oameni de ştiinţă“ şi să nu-şi contenească simfoniile. Spre lauda lor! Sau spre ridicolul lor! Ba mai mult, le-au pus să aibă grijă de maree şi să înveţe, până la următoarea tranşă de cărţi publicate sub oblăduirea lor sub diferite versiuni de către puşcăriaşii ,,scriitori“ deja antrenaţi (nu e nicio aluzie la antrenamenatul făcut de Noica la Păltiniş cu apropiaţii săi în ale filosofiei), pasaje din nuvelele lui Egdar Alan Poe sau Washington Irving, din Ospăţul înţelepţilor a lui Athenaios, din Banchetul lui Platon, din Biblie. Şi apoi să se spovedească pentru a nu mai fi culpabili. Şi să înapoieze banii care au dus la stricăciunea cu justiţia. Am auzit, slobodă e gura lumii, Doamne!, că şi-au trimis cărţile cu autograf şi fotografie cosmetizată, sigur, ca de la ,,scriitor“ la ,,scriitor“, şi-ntr-o înaintare mascată, inclusiv la preşedinţie cu scrisoare de confirmare. Ba şi la ministrul justiţiei. Pentru a-l face a înţelege că sunt oameni alfabetizaţi, dedublaţi şi loviţi de schizofrenia scrierii fonetice care uneşte gândirea cu acţiunea şi că sunt gata să declanşeze o revoluţie culturală. Începând cu cătunele şi satele care nu-i vor întreba nimic despre specializarea sistematică, despre elocinţă şi înţelepciune şi cum au extras din cultura hieroglifică, singura pe care o cunoşteau cât de cât înainte de a intra la închisoare, alfabetul, declanşând activităţi intelectuale şi artistice. Pentru că nu degeaba s-au dedat alfabetizării, Astfel au descoperit că pronuntiatio, a cincea diviziune a retoricii clasice ar fi fost cultivată pentru arta scrierii şi a facerii cărţilor. Şi ce dacă nu le va citi nimeni! Regula Sf.Pahomie ne avertizează : ,,Şi dacă nu vrea să citească, să fie silit, astfel ca să nu se afle nimeni în mănăstire care să nu poată citi şi spune pe dinafară părţi ale Sfintei Scripturi“. Deci, atenţie, cine ştie! Încercările grele prin care au trecut în perioada carcerală, ca nişte eroi de poveste, cum ar fi strigarea publică, căderea la învoială de a intra în puşcărie decât cu condiţia să se alfabetizeze, să asculte de dascălul vrăjitor, le-au oţelit mintea. Dar importante sunt conţinuturile încercărilor la care s-au supus, aferente situaţiei de puşcăriaş-erou-de-poveste.

Prima ar fi fost, a declarat unul dintre ei, cea axată pe căutare. Fie au înghiţit jar şi s-au transformat în fumul ce ieşea pe horn, nu pentru a aduce Pasărea-de-foc, purceaua cu părul de aur, capra cu coarne de aur, ci spre a ajunge peste nouă mări şi nouă ţări, locul din care-şi vor lua inspiraţia pentru extraordinarele şi pline de învăţătură cărţi pe care le vor scrie ulterior.
A doua, tot din mărturii abia scăpate, ne vorbeşte despre încercarea de a ridica un pod din ceară curată într-o singură noapte între două palate.
A treia ar fi fost, spun mărturiile orale ale apropiaţilor, în fapt familia, trecerea prin baia încinsă moment când puşcăriaşul-erou îşi aminteşte de ajutoarele năzdrăvane care-i spun să scuipe într-un colţ, să sufle într-altul, iar în unghere se va face zăpadă. Odată îmbăiaţi, purificaţi, eroii noştri erau gata să iasă în libertate, aducând laudă faptului că au învins patimi cu minte înţeleaptă şi acuzele celor care spun că ,,la multe-n lumea asta se mai găseşte leac, prostiei însă leacul îi e de negăsit“.
A, să nu uit de încercarea de căpătâi: întrecerea. Nu în luptă atletică, în a mânca şi a bea cât mai mult, nu în aducerea apei vii şi tămăduitoare sau în a aduce paloşul care taie singur (lacătul de la celulă), nu în a trage cu arcul dintr-o împărăţie într-alta, ci în a scrie ,,cărţi“ din necesitatea de a dovedi, mie în niciun caz, că sunt oameni cu cultură vastă şi vederi largi, academice.
Acesteia i-au asociat imediat şi încercarea de-a v-aţi ascuns. Această formă de încercare este destul de dificil a fi decriptată întrucât ,,eroii“ noştri trebuie să urmeze porunca celor ce le-au scris cărţile, desigur, pentru ca apoi să-i şi înzestreze cu priceperea de a se face nevăzuţi. Prin ce alte încercări vor mai trece în calitate de ascunşi şi cu ce rezultat în final, este o altă poveste.

Pe de altă parte Administraţia Naţională a Penitenciarelor cu proaspete găitane de aur e încântată de ea. Retribuţie suplimentară, recompense, avansări în grad, cărţi cu dedicaţie (de călătorie, se-nţelege), chefuri noaptea. Conştiinţa propriei puteri o face să se simtă ultragiată şi furia să se aprindă în ea când mai răzbat spre public fapte scandaloase cu smulgere de epoleţi şi schimb de uniforme, a celulei cu biroul în care puşcăriaşii ,,scriitori“ şi-au uitat jurnalele ce ar fi oferit un bogat material compromiţător pentru autoritate.
Vin apoi nişte magistraţi, cu marele lor pas de atotstăpâni ce şi-au ridicat gândurile din noapte ca oameni de mare cort, şi au deschis nişte cărţi. Ca să ne impresioneze şi să tăcem, noi, cei care nu am avea minime noţiuni despre categorii de drepturi abstarct definite. S-au frecat pe obraji şi pe şaua nasului dând verdictul: dreptul la nediscriminare al puşcăriaşilor ,,scriitori“ ca drept garantat, guvernat de principiul interdicţiei discriminării. Ştiind foarte bine că clauza de nediscriminare poate intra în joc chiar în absenţa încălcării unuia dintre drepturile garantate de CEDO sau PIDCP, aceşti magistraţi, ,,inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale înnobilate de drepturile inviolabile şi inalienabile ale omului, democraţiei precum şi de egaliate, libertate şi stat de drept“, în înţelepciunea lor au încercat să convingă un ministru al justiţiei şi indirect şi pe cetăţenii aceste ţări că nu e bine să fie abrogat articolul de lege care aducea câştig de cauză ,,scriitorilor“ din puşcării, cu cea mai puierilă dintre argumentaţii: discriminarea.
Consiliul Naţional al Rectorilor cu atribuţii şi în protejarea faţă de imixtiuni care ar putea afecta misiunea instituţiilor de învăţământ superior, şi-a pieptănat umbra cu un pieptene de fildeş.Mi-a demonstrat, prin comunicatele sale, că stăpâneşte arta de a convinge fără să manipuleze un eventual dialog public ce s-ar isca referitor la profesorii şi conferenţiarii universitari ale căror strădanii trebuie apreciate şi că sunt suficiente motive pentru care ar fi în interesul ştiinţei să se ofere cunoaşterea din cărţile scrise în penitenciare şi celor care au mai puţin interes să o caute sau să facă sacrificii pentru a o dobândi. Nu am auzit un cuvânt despre standardul de valori pe care şi l-ar fi impus cei ce au semnat referatele către penitenciare cum că temele sunt relevante pentru cercetarea ştiinţifică sau tehnică, că despre cele morale, ce să mai zic... Adică, în alţi termeni, respectivii nu au adus nicio atingere prestigiului universitar, misiunii intituţiilor se învăţământ superior. Din contră, le-a inspirat libertatea academică.

Cât priveşte aceste considerţii ale mele, aşa cum le-am gândit, şi amendabile oricând, ele pot fi înţelese pe deplin citind şi următoarele cărţi: Povestiri despre om de Constantin Noica, Constituţia libertăţii de Friederich A. Hayek, Constituţia Europei, Drept european şi internaţional al drepturilor omului de Frédéric Sudre, Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic de V.I.Propp, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea, Povestea matematicii de Ian Stewart, Naşterea ştiinţelor moderne în Europa de Paolo Rossi, Poeme de Saint John Perse, Poeme de John Robert Colombo şi Estetica basmului de G. Călinescu, Galaxia Gutenberg de Marshal Mc Luhan, Frica în Occident de Jean Delumeau, Convorbiri cu Le Monde, Întrebări pentru sfârşit de mileniu.
Pentru alte referinţe privind calul de lemn al ipocriziei celor despre care am vorbit luaţi referinţe de la Homer şi Iliada lui.

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

ORATORII ALEGĂTORULUI NECUNOSCUT
scris de Lucian Cristea
Marile cuvântătoare se află în PSD Constanța. Există chiar o modalitate de adresare caracteristică lor. Citez: “Are cuvântul (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii