Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Eminescu – Negruzzi – Maiorescu  sau de la Alma mater philistorum la                        S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi bolnav (2)

Eminescu – Negruzzi – Maiorescu sau de la Alma mater philistorum la S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi bolnav (2)(1081)


  Încheiam data trecută cu întrebarea lui Maiorescu, după ce lecturase pe îndelete poesia Venere şi Madona trimisă, cum se obişnuia, la Poşta redacţiei a Convorbirilor literare al cărei director era Iacob Negruzzi: ,,Cine e acest Eminescu?“ ,,Nu ştiu, îi răspunse Negruzzi, poesia e trimisă de la Viena“. Restul îl ştiţi. Mai puţin, poate, faptul că izolarea artistică, mă refer la fotografia reprodusă pe coperta multor cărţi de poezie, s-a consemnat la Praga, unde se oprise la atelierul unui fotograf, împreună cu tatăl său, în drum spre Universitatea din Viena. Un timp care se descărca de o semnificaţie brută.

Opletalova nr.28. Praga. Atelierul în care poetul şi-a făcut setul de fotografii pentru dosar. Avea nouăsprezece ani. ,,După A.N.Z.Pop am urmat indiciile pragheze. Mi s-au înmuiat genunchii de îndată ce am ajuns la colţul străzii. Caut numărul 28. Acolo fiinţa acum un atelier de ceaprazerie. Era în anul 1980.“ Mi-a dictat acest amănunt profesorul Valentin Sgarcea. Cum a putut să împace propoziţiile în care el se instala în acel prezent care nu exista nici dacă l-ar fi invocat pe Faust cu celebra sa rugăminte: ,,Clipă, opreşte-te! Esti atât de frumoasă!“, doar domnia sa ştie. Întrucât clipa nu cunoaşte astfel de rugăminţi.

...,,şi să măsor timpul şi locul cu etalonul realului“

Revenind la acel punct al primului contact cu versul eminescian al celor doi, se conturează deja o realitate solidă: o corespondenţă de o anumită factură între poet, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. Am spus de o anumită factură deoarece corespondenţa lui Eminescu înseamnă nu doar epistolele către Veronica Micle sau părinţii săi (perioada vieneză pentru a primi bani, dar şi mai târziu, bolnav fiind), ci şi adrese, referate, informări şi cereri către Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice din vremea cât a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală a Ieşilor sau revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi (fapt pentru care a şi fost urmărit în justiţie de către guvernul liberal care constituise un Comitet de Acuzare a guvernului conservator; Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice a fost şi el acuzat că a susţinut financiar din ,,Fondul milelor“ pe Eminescu în perioada studenţiei la Berlin şi că mai apoi l-a numit prin ordin revizor şcolar pe cele două judeţe amintite. A fost o măsură împotriva tuturor revizorilor şcolari numiţi de guvernul conservator însă poetul, aşa cum reiese din documentele păstrate, vreo 600, chiar muncise cu râvnă. Înainte de a fi junimist fusese, cred, maiorescian).

Citatul de mai sus este dintr-o scrisoare de răspuns a lui Eminescu din 22.02.1874 către Maiorescu. Se contura o eventuală numire a sa în ,,grăitoarea calitate de profesor de filosofie“ la Universitatea ieşeană. În aprilie acelaşi an, Maiorescu devine ministrul Cultelor. Era firesc să-şi aducă aproape intelectualii grupului restrâns al ,,Junimii“, toţi cu licenţe în drept, economie, comerţ, filosofie la Berlin, Bonn, Paris, Halle, Bruxelles, Heidelberg. Ceea ce vreau a sublinia, pe acest drum al limitei, proprie tragicului spre care se îndrepta poetul ,,Cum să scap din Berlin?... am făcut numai paşi greşiţi: în primul rând numai faptul că am venit aici, al doilea că n-am plecat demult... (să fi resimţit, cumva, venită din vreo sihăstrie unde vremea îşi face cuib de oţel, uneori, ,,lipsa unei orientări imediate practice“ cum spune Călinescu în cartea sa despre viaţa poetului?) conştient, după cum se confesează mai departe în scrisoare, că propunerea, îndeajuns de măgulitoare şi în acord cu întreaga sa aplecare firească ,,pare să fie venită, totuşi, în lumina conştiinţei mele prea devreme. Am eu dreptul fără un plan didactic precis pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul unei asemenea sarcini?...“, (o fi aici cheia acelei renunţări în a nu-şi mai fi dus la capăt doctoratul?), este faptul că Eminescu era rezervat în a scrie scrisori, chiar lui Maiorescu sau Negruzzi, scrisul acestora punându-l pe seama unei dispoziţii sufleteşti pe care nu o avea întotdeauna. Şi se scuza cu sobrietate şi sinceritate, cum o face şi în scrisoarea din 11.02.1871 către Negruzzi: ,,Scumpe Domnule Negruzzi (se remarcă tonul politicos, cu nuanţe de caldă apropiere), Mă veţi ierta dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastre epistolă. ... Dacă o epistolă ar fi să fie expresiunea mai mult ori mai puţin clară a dispoziţiunii psihice în care se află un om cînd scrie, atunci aş avea multe de spus...Cînd eraţi la Viena mă întrebaţi dacă nu port ceva în minte. Port şi eu acum ceva: o dramă epică, din care n-am scris pînă acum nici un şir. Nu sunt încă în clar nici cu forma nici cu fondul... Rămîn cu tot respectul al d-voastre supus M.Eminescu.“ Expresiile de salut de la început sau de bun rămas reflectă nu doar educaţia aleasă, ci şi respectul, îi scria directorului Convorbirilor literare, dar şi ştaiful bucovinean-imperial altoit pe individualitatea lui. Ca o nelinişte de pretutindeni. Ca o dorinţă de ieşi din minorat. 

Revin, însă. ,,Etalonul realului şi ceea ce este dat“ însemna acel punct de unde putea fi înălţată lumea lui de student berlinez, despre care nu voia să pomenească, dar şi viitoare. Deoarece, şi parcă îl auzim prin timp, îi scapă şi acest gând în a doua scrisoare (29.01.1784) de răspuns de la începutul corespondenţei cu Maiorescu: ,,Micul meu Dumnezeu actual nu e un creator, ci o creatură – anume una de piele“. În alţi termeni, nu ştia cât timp şi ce mijloace financiare i s-ar fi putut pune, prin bunăvoinţa ministrului Maiorescu, la dispoziţie, (vezi ,,Fondul milelor“, bani pe care îi va rambursa din economiile de bibliotecar şi revizor şcolar), pentru a-şi continua studiile şi a-şi lustrui iarba de aur ca viitor poet. ,,Din punct de vedere financiar, tânărul scriitor era la un pas de catastrofă... Până la sfârşitul lui iunie fusese dat afară de la pensiune şi începuse să doarmă din nou pe băncile din parcuri, în camerele altor studenţi sau pe rolele de ziar din redacţia de la El Universal, unul dintre acele locuri care nu se închideau niciodată.“ 

L-am citat pe Gerald Martin atunci când vorbeşte despre o studenţie în drept, cincizeci şi nouă de ani mai târziu, care nu va fi dusă la bun sfârşit niciodată: mă refer la cea a lui Gabriel García Márquez, acesta preferând să rămână doar ziarist, să viseze la povestirile şi romanele sale, să proiecteze idei care vor da Vijelia şi Colonelului n-are cine să-i scrie, Dragostea în vremea holerei sau Toamna Patriarhulu, studenţie începută la Bogota şi continuată apoi la Cartagena. Şi Eminescu o-ncepuse la Viena, o continuase la Berlin şi gândea să o va finalizeze, cum reiese dintr-o altă epistolă către Maiorescu, la Jena. Dar n-a fost să fie. Să fi fost cântarul propriei conştiinţe sau condiţiei umane?

Un accept: ,,Ştergeţi ce veţi crede că nu se potriveşte“

Este primul îndemn făcut lui Negruzzi, în prima scrisoare după întâlnirea de la Viena, formula de deschidere fiind dintr-un început ,,Scumpe Domnule Negruzzi“, îi trimisese spre publicare Făt-Frumos din lacrimă, şi-l atenţiona pe acesta că poate stângacele sale schimbări n-au dus la corecturi esenţiale, dar că el le poate face, şi încheia cu: ,,Încredinţându-vă totodată despre afecţiunea mea călduroasă ce v-o păstrez rămîn al d-voastre preasupus M.Eminescu“. Peste ani, ianuarie 1887, de la Mănăstirea Neamţului unde era internat, poetul îi se va adresa astfel: ,,Iubite amice/ Îţi trimit totodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile (nu îi mai cere să le corecteze, altă dată imperativ i-a cerut să nu schimbe o iotă), le vei face loc în Convorbiri. Multe salutări d-lor Maiorescu, Th. Rosetti... Cu tot respectul, al d-tale credincios amic, M. Eminescu“.

Cum i se adresa, în schimb Negruzzi? Păi să-l cităm, octombrie 1880: ,,Iubite amice/... Mi se pare, la dracu!, că cea dintîi regulă chiar dintre oameni ce nu se cunosc, este de a răspunde la scrisori, cu atât mai mult cu cît există oarece relaţii între dînşii...“ 

  Şi cum încheie? Cu o formulă neaşteptată, dar care grăieşte pe deplin despre încrederea şi cunoaşterea comună umanistă proprie frăţiei junimiste: ,,Salutare şi frăţie!“ 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

LĂSAȚI FLORILE SĂ VORBEASCĂ DESPRE MEDGIDIA!
scris de Lucian Cristea
La întâlnirea de la Restaurantul Luxor, cu diverse categorii sociale, cu tineri și bătrâni, grași sau slabi, înalți sau scunzi,(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii