Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
CARACATIŢA CU JOBEN ŞI PLACHIE DE CRAP

CARACATIŢA CU JOBEN ŞI PLACHIE DE CRAP(3032)

Acum mai bine de cincisprezece ani, ieşisem de la Radio România din studiou. Fusesem invitat la o emisune. După ce am făcut câţiva paşi, am dat cu ochii de o firmă: „Mamma Leone”. Era după-amiază târziu, vară, foarte cald, îmi era foame, aveam gura uscată după cât vorbisem la microfon şi aş fi băut un şpriţ adevărat. Mamma Leone. Brăileanul care sunt, crescut pe malul gârlei şi exilat în Bucureşti, în multe rânduri tânjea după o bucată adevărată de peşte. Făcută simplu, saramură, ca la Brăila, din burtă de crap, numai cu apă, sare şi ardei iute, ori o bucată zdravănă de somn prăjit, cu mujdei de usturoi din acela gros, fără apă, frecat numai cu ulei şi puţină verdeaţă. Ca să nu mai zic de mâncărurile mai sofisticate, o ştiucă umplută, cum făcea o vecină de-a bunică-mi, evreică, ori un crap pe varză cum făcea mama, Dumnezeu s-o ierte. Gânduri. Vise fără acoperire la acea vreme în Bucureşti, pentru că nu se prea găsea pe la restaurante peşte românesc, gătit aşa cum trebuie. Era moda snobilor care se dădeau în vânt, minând plăcerea de a mânca, după dorada şi biban de mare.

Mamma Leone. Mi-am zis, judecând după nume, că este încă un „italienesc”, din acelea apărute la vremea respectivă ca după ploaie, cu pizza, paste cu nume care de care mai sofisticate, cu focaccia şi bruschetti maretti. Nu mă tenta deloc. Eu aş fi vrut icre de ştiucă, albe ca o horbotă de mireasă presărată cu bobiţele mari de culoarea peștelui abia prins, supa de peşte a la grec, borşul de sturion, cu ceva cartilagii prin el, ciorba de perişoare de peşte, ca să nu mai zic de un storceag gros, cu bucăţi de morun şi o bucată potrivită de cartof. Aş fi vrut un morman de obleţi tăvăliţi prin mălai şi prăjiţi, cu un deal galben de mămăligă pripită alături şi mujdei, ori hamsii, sau barbuni, pregătiţi în acelaşi fel, scordalea cu lămâie, din ştiucă de Dunăre, crap umplut cu ficat de raţă, o roşioară mare sau o plătică bine crestată, împănată cu usturoi şi băgată la cuptor. Ca să nu mai zic de o partală uriaşă de nisetru sau păstrugă pe grătar, să luceaască în farfurie de „Omega 3”, ori o ceguţă mică, de maximum 300-400 de grame, la cuptor, ori o plachie cu spinarea crapului ascunsă sub un morman de roşii bine coapte şi plutind într-un sos roşu în care s-au înecat cimbru, dafin şi coriandru, sau un rasol de lin mare şi dulce, fiert cu legume şi servit cu hrean scunfundat în oţet. Ca să nu mai spun de gândul ăl bun care mă ducea mai departe, spre mare, cu frigăruile de rapane, midiile făcute în toate felurile, calcanul cel nobil, popularul chefal, şirearta vulpe de mare ori deloc fiorosul rechin.

Toate erau aşa de departe de Bucureştiul prăfos şi tern în care fusesem nevoit să rămân pe vremea aceea toridă.

Mamma Leone. Să înlocuiesc eu toate aceste minunăţii care îmi trecuseră prin cap, cu o pizza carbonara? Nici vorbă.

Ceea ce m-a făcut să nu trec mai departe, a fost un individ, care stătea în poartă. Avea în jur de cincizeci de ani, mai degrabă mic de statură, cu nişte ochi înguşti de tot, de parcă l-ar fi supărat lumina de august şi un zâmbet şăgalnic-complice sub o mustaţă groasă şi neagră. Faţă clasică de chefliu interbelic, prins de zori în poarta cârciumii, care nu mai ştie încotro s-o pornească ca să ajungă acasă. Mi-am zis că în bodega în faţa căreia există un astfel de individ a cărui înfăţişare te duce cu gândul la un chef straşnic, ţinut până în zori, nu poate să fie rău. Gândul meu de a trece mai departe a început să se stingă, mai ales că scundacul îmi zâmbea acum cu toată faţa. Zâmbet care era mai degrabă un îndemn la un şpriţ. A constata cum dracu’ se potriveau focaccia, pizza şi prosciutto crudo con melone cu chefliul interbelic dâmboviţean, mi s-a părut mai mult decât o provocare. Şi mai era ceva ciudat. Pe firmă era zugrăvită stângaci o caracatiţă cu un papion la gât, un joben pe cap şi un baston în unul dintre braţe. Aşadar, meniu italienesc, cu o caracatiţă îmbrăcată de gală.

Am intrat! Localul era mic, „câteva mese”, vorba maestrului Gigi Dinică („O ţară mică, câteva mese” – replica genială din Filantropica), într-o casă veche cu o curticică îngustă. Chefliul a venit după mine. El era ospătarul.

O dată ce mi-a fost pusă în faţă lista de bucate, s-au deschis porţile Paradisului. Tot ce visasem pe stradă, bătut în cap de căldură, se înghesuiseră acolo, în paginile pe care le citeam şi nu-mi venea să cred că este aievea. Aperitive care de care mai sofisticate, cu icre, peşti marinaţi şi afumaţi, mâncărurile din peşte pe care le ştiam, dar şi unele despre care aflam abia acum: cabanos de peşte, sarmale de peşte, drob de peşte, zacuscă de morun, sarmale de peşte, ardei umpluţi cu peşte. Şi multe, multe alte minunăţii. Când încă eram în plină uluială, la masă, lângă chefliul ospătar, a apărut un individ spilcuit, care s-a prezentat extrem de politicos: „Nelu Anca. Sunt patronul. Dacă nu vă place peştele, avem şi preparate tradiţionale româneşti, dar şi din bucătăria internaţională

La dracu’ cu internaţionala. Peşte! Mult peşte! După ce am gustat din zacusca de morun, am început să-mi sun prietenii. Când au început să apară, devoram o bucată de calcan făcut pe plită, după ce golisem, ca pe Milcov, dintr-o sorbire, un castron cu ciorbă de perişoare de peşte. Am plecat pe la patru dimineaţa, că s-a întâmplat cum ar fi telefonul fără fir: eu am sunat după prietenii mei, iar ei, după ce au gustat din minunăţiile pescăreşti şi le-au pus să înoate într-un Aligote foarte sec de Măcin, au sunat după Nelu Ploieşteanu şi Nicu Gigantu, după Basamac şi Capiruşca. Ţambalul a încăput mai greu în salonul devenit neîncăpător.

Aşa l-am cunoscut pe Nelu Anca, căruia i-am zis de atunci Nelu Leone. Un cârciumar venit de curând în România din Germania. Care a impus în cârciuma lui mentalitatea germană.

Au trecut de atunci mai bine de cincisprezece ani. Nelu a mai îmbătrânit. I-a venit şi mintea la cap. S-a însurat. S-a mutat cu localul din căsuţa mică de lângă Radio, într-o splendidă casă boierească pe Povernei. Saloanele sunt mari acum, încape lejer un taraf, cu ţambal cu tot. Iar locul a devenit unul de referinţă pentru cei care vor să mănânce peşte adevărat, minunat preparat.

În urmă cu câţiva ani, s-a mai supus de bună voie unei provocări. Mangalioto-germanul Nelu Leone a deschis cârciumă de peşte pe litoral, la Olimp, gata să se bată cu alte cârciumi de profil, mult mai vechi şi mai renumite decât a lui. Şi a reuşit încă o dată. Caracatiţa cu joben, papion şi baston, stă mândră pe firma unuia dintre cele mai bune restaurante de peşte de pe litoral.

Acum, la Mamma Leone, nu mai cântă un biet ţambal stigher, strâns între pereţii unei cămăruţe. Ci Cornel Verban, cu întreaga lui orchestră. Cântă la fel de bine cum a făcut-o de curând, pe scena Sălii Palatului.
Un show de zile mari, un repertoriu amplu, cu șlagăre începând din anii ‘80, pâna la cele din 2016!

Şi mă întreb: Cum naiba restaurant cu nume italienesc, în care să se mănânce plachie de crap şi zacuscă de morun?

Uite că se poate!

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

UN PREȘEDINTE PENTRU ROMÂNIA. ALTCEVA DECÂT UN NAVIGATOR CU BUF ȘI UN MEDITATOR CU MULTE CASE...
scris de Lucian Cristea
Am publicat, zilele trecute, la această rubrică, un material despre activitatea lui Mihai Daraban, investit, de curând, în funcția de (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii

  • SEMNIFICAŢIA UNEI SĂRBĂTORI MULT TIMP UITATE: ROMÂNIA – MAMĂ A EMBRIONULUI UNIUNII EUROPENE!
  • CUM I-AM BĂUT VINUL LUI NICHITA STĂNESCU
  • Cetățeanul JEAN CONSTANTIN – la mâna FĂCĂTORILOR DE DEMNITATE
  • TRAVIATA, CU DECEBAL FĂGĂDĂU ÎN ROLUL PRINCIPAL
  • Credit digital de nevoi personale, obținut în 15 minute!