Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
EU NU SUNT CONFRATE CU ĂIA PE CARE S-A PIŞAT BĂSESCU

EU NU SUNT CONFRATE CU ĂIA PE CARE S-A PIŞAT BĂSESCU(1468)

Dacă până ieri mi-ar fi spus cineva să am să ajung, în viaţa asta şi pe planeta asta, să mă bucur de o zicere a lui Băsescu, l-aş fi considerat nebun de legat. Mai ales acum, în ultima vreme, de când Trăienică este în şoc traumatic post-prezidenţial. De când telefonul acela şmecher, de la care comanda destinele adversarilor, nu mai e de nici o trebuinţă, pentru că acum apelează în van. La el nu-i mai răspund deloc fostele slugi care trăiau cu „naşul” în suflet. Scos complet din joc, ca să mai scape de starea de cadavru politic şi, mai nou, de cea de puşcăriabil, se mai agită în spaţiul public, debitând tot felul de invective.

Şi totuşi, ieri, m-a uns la suflet cu ceea ce a spus. M-a făcut mai întâi să mă tăvălesc de râs şi mai apoi să zâmbesc amar. Uite ce a lătrat Băsescu, despre nişte băieţi care lucrează în presă, că jurnalişti nu-i pot numi:

„N-am avut niciun aranjament cu ei, fie că se numeau Tăpălagă, Bot, Ciocăzanu. Erau lingăi voluntari. Tăpălagă, unul care m-a lins fără să-i cer. Voluntar a fost. Acum şi-a schimbat obiectul lingerii. Eu nu le-am cerut nici lui Tăpălagă, nici lui Ciocăzanu, nici lui Bot, nici lui Mircea Marian să mă susţină".

Fără să-şi dea seama, Traian Băsescu atinge aici o problemă de o gravitate extremă: distrugerea presei române.

Distrugere atât de desăvârşită, încât îmi vine greu să cred că a fost o întâmplare şi că ziarele şi televiziunile din România nu au constituit ţinta unui atac bine pus la punct.

Îmi permit să fac aceste afirmaţii, cu probitatea morală a unuia care a luptat efectiv cu arma în mână pentru libertatea cuvântului în noua Românie, în care credeam noi în decembrie ’89 că se va construi şi care, printre gloanţe, alături de câţiva colegi entuziaşti, am construit primul ziar liber din România. Nu pot să nu-mi aduc aminte cu nostalgie de acele momente. Aproape cinci ani de zile scrisesem la „Scânteia tineretului”. Era considerat cel mai liber ziar de la vremea respectivă. Adică mai puteam strecura câte o anchetă în care să spunem că, totuşi, nu totul este bine şi roz, mai scăpam câte un adevăr crud în vreun colţ de reportaj. În rest, totul se desfăşura, ca în toată presa de atunci, sub dictatura cenzurii. Dictatură care impunea ca misiune de căpătâi a presei, pupatul în cur al dictatorului. Mă loveam de subiecte grele, nenorociri de proporţii despre care scria chiar şi presa străină, dar pe care, evident, nu le puteam scrie în gazeta la care lucram. Mă mulţumeam, la fel ca mulţi alţi colegi de-ai mei, să visăm că va veni o zi în care vom putea scrie liber.

Şi ziua aia a venit. Ne-o anunţaseră încă de la începutul lui 1989, trei jurnalişti eroi ai presei române, un alt erou, tipograf de meserie şi un erou inginer. Ei au făcut ceea ce noi nu am avut curaj. S-au jertfit pe altarul libertăţii cuvântului. Al libertăţii presei. Îi amintesc aici cu mult respect şi admiraţie: ziariştii Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, inginerul Ştefan Niculescu Maier, şi tipograful Alexandru Chivoiu.  Au furat litere de la Combinatul „Casa Scânteii” şi manual au cules un ziar. Se numea, cum altfel, „România”. Au fost turnaţi şi arestaţi în zilele de 24 şi 25 ianuarie 1989, după ce, în urma acelui denunţ ticălos, a fost descoperită presa tipografică rudimentară pe care se imprimaseră deja sute de exemplare, parte dintre ele difuzate deja în diverse oraşe ale ţării.

Toţi cei implicaţi au fost trimişi în domiciliu forţat, cu excepţia lui Petre Mihai Băcanu, căruia i s-a înscenat un dosar de drept comun şi a fost băgat la puşcărie. A fost eliberat din arestul de la Rahova, unde era securitatea politică, pe 22 decembrie, de către revoluţionari. Ei, aceşti eroi, ne-au arătat că se poate. După aceea, nu a mai fost mult.

Tot cu nostalgie îmi amintesc de primul material pe care l-am scris în nou-născutul printre gloanţe, „Tineretul liber”. A fost o senzaţie incredibilă. Desigur, materialul a fost unul foarte prost. Suna ca dracu. Cei aproape cinci ani de scris în lozinci şi limbaj de lemn, lăsaseră urme. Dar am scris ce-am vrut. Aşa cum am vrut. De atunci, am făcut la fel.

Daţi-mi voie să recunosc faptul că am fost un naiv. Dacă atunci mi-ar fi spus cineva că totul se va nărui, că libertatea presei va rămâne o vorbă frumoasă, dar goală de conţinut din păcate, nu ştiu cum aş fi reacţionat. În jurul Casei Scânteii, „Casa Presei Libere”, cum fusese rebotezată, se trăgea în draci, mai ales noaptea. Era o canonadă asurzitoare. Iar noi scriam culcaţi pe burtă în birouri, cu maşinile de dactilografiat pe podea şi kalaşnikoavele alături, gata să le folosim dacă am fi fost atacaţi.

Păcat. Parcă îmi pare rău acum că am predat armamentul. De-atunci, tot felul de cârnăţari, de ospătari, de oameni de nimic, de infractori de drept comun, au cumpărat din banii furaţi, desigur la ordinul oamenilor politici care nu prea aveau chef să citească prin ziare despre ciordelile lor, toate publicaţiile din România. Pe cele mai multe le-au închis. Astfel, jurnalişti oneşti au rămas pe drumuri. Redacţiile care au fost lăsate în viaţă, pentru a se păstra o aparenţă de democraţie în ţara asta, au fost populate cu lingăi, cu pupincurişti, cu analfabeţi care scriu „miau” ca pisica, cu fomişti care, într-o piaţă liberă a jurnalisticii, nu ar fi putut fi nici măcar portari la o redacţie. Proşti, proşti, dar îşi dădeau seama că singura lor şansă de a supravieţui este aceea de a-şi linge în cur stăpânii din palma cărora mâncau.

Aşa s-a ales praful de presa română, făcută cu entuziasm printre gloanţe în urmă cu 26 de ani. În loc să reînnoade tradiţia excepţională a presei româneşti interbelice, au renăscut-o pe cea comunistă. Au reinventat cenzura. Sau, mai rău: autocenzura.

Pentru că au apărut leprele astea, gata să se vândă oricui le arunca o ciozvârtă.

Noi, pe vremea lui Ceauşescu, nu aveam alternativă. Şi totuşi mai scăpam câte un material considerat subversiv. Ăştia s-au pus pe lins de bună voie.

Vă daţi seama ce ironie a sorţii. Cât de jos am ajuns? Parte dintre cei citaţi de fostul preşedinte ca fiind lingăi voluntari, s-au aciuat acum ca vedete la România liberă. Adică fix în redacţia unde înainte de căderea dictatorului, eroii Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, ajutaţi de eorii Ştefan Niculescu Maier şi Alexandru Chivoiu, au scos un ziar liber în plină dictatură, riscându-şi viaţa. Când i-au arestat, dosarul a primit numele de „Lotul România Liberă”.

Câtă deosebire între acel lot şi lotul de acum, cu Mircea Marean, Ciocăzanu şi ceilalţi asemenea lor. În faţa celor de-atunci, Ceauşescu s-a pişat pe el şi i-a trimis la închisoare sau în domiciliu forţat. În timp ce Băsescu se pişă direct în frezele celor de-acum.

Oare cum s-or simţi lepădăturile astea când se aşează în redacţia „România liberă, aşa uzi de pişat, pe scaunele pe care au stat Băcanu, Uncu şi Creangă 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

UN PREȘEDINTE PENTRU ROMÂNIA. ALTCEVA DECÂT UN NAVIGATOR CU BUF ȘI UN MEDITATOR CU MULTE CASE...
scris de Lucian Cristea
Am publicat, zilele trecute, la această rubrică, un material despre activitatea lui Mihai Daraban, investit, de curând, în funcția de (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii

  • SEMNIFICAŢIA UNEI SĂRBĂTORI MULT TIMP UITATE: ROMÂNIA – MAMĂ A EMBRIONULUI UNIUNII EUROPENE!
  • CUM I-AM BĂUT VINUL LUI NICHITA STĂNESCU
  • Cetățeanul JEAN CONSTANTIN – la mâna FĂCĂTORILOR DE DEMNITATE
  • TRAVIATA, CU DECEBAL FĂGĂDĂU ÎN ROLUL PRINCIPAL
  • Credit digital de nevoi personale, obținut în 15 minute!