Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Solitar s-a îndreptat spre o sentință

Solitar s-a îndreptat spre o sentință(4399)

.... După 2000 de ani... Revista INTERARTES, LITERATURĂ – ARTĂ – CULTURĂ, un semestrial de cultură avizat de Ministerul Educației Naționale, își semnalează apariția numărului 10 ca fiind dedicat lui Publius Ovidius Naso, pornind chiar de la editorialul Ovidius – După 2000 de ani, semnat de scriitoarea Anastasia Dumitru, director fondator și redactor șef. Pledoaria sa îmi amintește, că în secolul XVIII interesul pentru Antichitate se manifesta și prin publicarea monumentelor, noțiunii de monument integrându-i-se atât textul (de exemplu, Metamorfoze) cât și arhitectura (de exemplu, teatrul lui Marcellus). Rămânând la Ovidius, o lămurire ne-o dă pe când îi scrie soției că ,,operele mele vor fi un mult mai mare, mai trainic monument“. Astfel se va găsi o carte fericită, pentru cititor. Nota critică a autoarei, referitoare la absența unei prezențe care merita să capete ,,un caracter mitic pentru rămâni“ anume, Ovidius și opera sa, dar și monumentul în sine, cu referire la Tomis, ca loc de pelerinaj, devine optimistă ca urmare a unor anunțate evenimente culturale, așezate și sub egida Academiei, ieșidu-se, pentru o clipă, măcar, din clișeul provincialismului estetic. Omagierea poetului ostracizat la Tomis, consideră domnia sa, poate declanșa în viitor și o revigorare a culturii dobrogene, care ar putea deveni ,,simbolul unei școli socratice sau ovidiene, de spiritualitate sau a Universității de Vară gândită de Mircea Eliade că ar putea face din Constanța un centru de studii la care să colaboreze bizantinologia, arheologia greco-romană și orientalistică“. O credință împărtășită și de mine, căreia o adaug și pe aceea că limba latină trebuie să reintre în curricula gimnazială.

Schițarea sumarului, axat în acest număr, dar și în cel viitor pe momentul Ovidius 2017 presupune, la DIALOGURI CULTURALE, un interviu al Olgăi Duțu cu Ștefan Cucu, binecunoscutul latinist care a avut printre preocupările sale filologice și literare și opera poetului, în volumul PUBLIUS OVIDIUS NASO și literatura română avansând considerația că, deși ,,a influențat prin anumite teme, idei și motive literatura noastră din diferite perioade istorice, înrâurirea sa asupra literaturii române nu trebuie judecată din punct de vedere livresc, cărturăresc sau prin metoda comparatistă“ și că ,,el face deja parte din structura noastră, din plămada noastră națională, este un topos permanent al culturii naționale...“;

în continuare, Aura Văceanu îi dedică un poem lui Ovidius, Güner Akmola traduce în graiul tătar crimeean versuri din Tristele. Paginile de ESEU, bogate în diversitatea temelor, sunt deschise de către Marina Cușa cu abordarea Ovidius văzut de Marin Mincu, prilejuită de ultimul roman al acestuia, Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu. O coborâre în infern, ca temă de meditație, o sugerare a faptului că însuși poetul și-ar fi forțat exilul (și norocul, fără să fie antrenat în reprimarea ulterioară a oricăror angoase și gesturi de indignare, n.m.), dar și ,,un Ovidiu mult diferit față de cel cunoscut în general, însă verosimil și seducător în linearitatea lui“, sunt câteva orientări de lectură recomandate de autoare, care se atașează acestei aprecieri făcută de Umberto Eco: ,,...chiar dacă Ovidiu n-ar fi existat niciodată, această carte a lui Mincu m-ar fi fermecat în aceeași măsură“; Dorin Popescu semnează un Poem către Ov, poemul răzbunării, Rodica Maria Popescu povestește, sigur ca pretext eseistic pentru ,,Arta iubirii“ de Ovidiu – Ecouri în poezia franceză, cum ochii i s-au oprit asupra Ars Amandi, carte recomandând în acea zi ,,furtul“ de iubire și a cărei expresie ,,rămâne o sursă de inspirație pentru poeții universali și mai ales, cei francezi“. Reluând o expresie, carpe diem, acoperitoare, dintr-o odă a lui Horațiu din care citez: ,,Carpe diem,/ quam minimum credula postero“, sau ,,Trăiește clipa de-acum/ și te încrede mai puțin în ziua ce vine“, sunt citați Pierre de Ronsard, Lamartine și Apollinaire, iar Marina Giurcă se oprește asupra lui Ovidius din perspectiva Cântărețului iubirilor gingașe, punctând, printre altele, faptul că pentru cei nefericiți poetul a scris și o carte, Remedia amoris, după Arta iubirii, desigur, cuprinzând sfaturi cu ajutorul cărora cei suferinzi se pot vindeca de boala iubirii neîmpărtășite, că opera Fasti aduce în discuție calendarul roman, ca instrument de măsurare a anotimpurilor încărcate de sărbători și legende, și încheie cu o privire sintetică asupra celei de-a treia perioade de creație însumând Tristia Ex Ponto, ca ultim popas creator trăit la Tomis de poet.

Prin schimbarea registrului, un fel de fidelitate față de tradiția populară și ortodoxă, Anastasia Dumitru trece la Colindele românești, ca elemente ale patrimoniului UNESCO, pe când Mirela Ștefan și Daniela Stan se opresc asupra ascultării cuvântului lui Dumnezeu cu studiul Credința – manifestare a iubirii lui Dumnezeu și a oamenilor, în care sunt reiterate contribuțiile importante ale mitropolitului Țării Românești, Sfântul Antim Ivireanul, la ,,introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă, el creând o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă și folosită până astăzi“, demers posibil și ca urmare a însușirii deprinderilor meseriei de tipograf. Pe un registru asemănător, scrie și Anca-Silvia Juravle: Credința, Lumina, Iubirea. În circuitul revistei a intrat și o continuare din numărul trecut a studiului cu titlul, Puținul și multul – Fascinația interogațiilor miturilor culturale aparținând subsemnatului, asupra romanului lui Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului (Istorisiri din condica marilor și micilor praznice), Ed.Ex Ponto, 2015, o carte ale cărei teme, impregnate de un fantastic individual potrivit în susținerea iluziei verosimilității, îi îngăduie autorului să meargă, în deplină siguranță, pe toată frânghia talentului său de prozator. Motivul privirii în postumele eminesciene, abordat de Theodor Măldăianu, face trecerea la segmentul Poesis mirabilis, unde vom regăsi poemele Mirelei Orban și ale Elenei Katamira, dar și la cel de proză, spațiu în care ne propun spre a lectura Turnul din Pisa, Marina Cușa, Dorințe amânate, Dan Norea, Îngerul Linei, Diana Dobrița Bîlea, Visul lui Blinder, Costin Antonescu. Avem și debuturi în proză, posibile proiecte literare, găzduite cu generozitate de INTERARTES, ale Andreei Voicu și Victoriței Moroianu. Continuând seria interviurilor cu fiii deținuților politic, marcați biografic și existențial de destinul tragic al părinților, Anstasia Dumitru dialoghează cu Corneliu Zeana despre șocul maturizării, despre liniile ce separă, potrivit mărturiilor, înăuntrul său, binele de rău, linii care trec prin chiar inima sa. INTREARTES la numărul 10, prin structura sa și condeile semnatare, își contiună misiunea de a fi o etapă a proiectului inițiat și coordonat de directorul fondator: Interdisciplinaritate: literatură și alte arte.

 

Un Post Scripum

Nu-mi pot imagina sentimentele lui Ovidius pe când trăia la Tomis, dacă sentimentele se pot imagina, și nici n-aș face din ele un model. Solitar s-a îndreptat spre o sentință, datoria lui absolută a fost să-i dea ascultare, adică să o accepte. Nu în virtutea absurdului acesteia și a înclinației spontane a inimii, să zic așa, ci a acelui paradox al existenței care trebuia să-și asume încercarea și, în final, resemnarea din al cărei miez se vor hrăni, devenind comunicabile prin codul universal specific poeziei, scrierile sale din ultimii ani. Această hrănire va salva un final de existență ce se anunța una anonimă. Totodată, tragicul invocat aducea cu sine gândul funerar că timpul și spațiul își vor ieși din matca lor odată cu dezrădăcinarea pe alte meleaguri: ,,Se vor întoarce toate pe dos în lumea asta/ Nimic n-o să mai meargă pe drumul cel de ieri/ Tot ce credeam odată că nu e cu putință/ Va fi de-acum-nainte...“ Ceva a fost totuși cu putință: a pus în mișcare un vast mecanism de interpretare a scrierilor sale, câte ni s-au transmis prin veacuri. Sugestiv: Roma încă mai putea fi versiunea personală a unei Itaca aflată pe o hartă imaginară. Roma va rezista acelei versiuni, continuând să devină un centrum. Pe când Tomisul? Tomisul adoptiv va deveni un simplu sit arheologic. Emoția receptării operei ovidiene să-și aibă scânteia tocmai aici?

Și încă o mențiune: cu mult timp înaintea lui Ovidius, în Atena, Socrate, așa cum ne este înfățișat în dialogurile platoniciene, accepta o decizie a judecătorilor, ,,înduplecați de pârâtorii mei“. În apărarea sa, filosoful amintește că are două rânduri de dușmani, mai noi și mai vechi, de vreo treizeci de ani. Cu alte cuvinte, venerabilului magistru și prieten al lui Platon i se nega superioritatea în înțelepciune, măiestria cunoașterii ignoranței. De cealaltă parte, Ovidius a atras și el atenția asupra sa atât prin semnificația conținutului a ceea ce scria, cât și a formei în care el se manifesta. Dacă de o parte avem problemele filosofice, de cealaltă sunt cele literare. Ambele au același mijloc de a ajunge la auditor, comunicarea. Diferența este aceea că Socrate nu a avut încredere în cuvântul scris, pe când Ovidius, da. Comunicarea însă, în ambele cazuri, era un mijloc, și a rămas, de împlinire a vieții sociale. Unul a fost condamnat pentru ce a vorbit în public, prin vorbele sale fiind primejdios în vorbire, celălalt pentru ce a scris, deci primejdios prin scriere. Acum, cât vor fi vorbit scrierile lor și pe câți îi vor fi lăsat muți, vorba lui Socrate, numai Zeul știe! ,,Sarcina unei scrieri, Socrate vorbea despre una dintre calitățile sale, este să le vorbească unora dintre cititori și să rămână mută în mâinile altora“. Și cauzele, pentru care au fost condamnați sunt, întrucâtva, asemănătoare. O altă diferență între cei doi, firească de altfel între un filosof și un poet, este aceea că ultimul nu a cerut clemență, a considerat că acuzațiile aduse, oricât de nedrepte ar fi, îi cer să se supună legii, și să bea cucuta, dovedind utilitatea dreptății ca bună rânduială a sufletului. Asemănarea vine și din faptul că amândoi au deranjat puternicii zilei cu același instrument retoric: persuasiunea cuvântului. Și apoi, cine a pierdut prin condamnarea la moarte a unuia și la ostracizare a celuilalt? 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

MEDGIDIA: PRINTRE PRIZONIERII COALIȚIEI -FUSTA LUMINIȚEI-
scris de Lucian Cristea
Armata de slugoi ai PSD, incluzându-i aici și pe unii dintre susținătorii infantili ai doamnei viceprimar Luminița Vlădescu, care se (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii