Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
editorial
POVESTEA  ADEVĂRATĂ  A  ANIMALULUI

POVESTEA ADEVĂRATĂ A ANIMALULUI(1406)

Am recitit, zilele trecute, cu interesul și frenezia martorului ocular, relatarea colegului nostru de breaslă Paul Pârvu, un gazetar de excepție, (ca și Constantin Cumpănă), despre episodul “Măi, animalule!

Credeam, la vremea respectivă, ca niște naivi, că i-am spart fața dictaturii, dar ne înșelam amarnic!

În realitate, dictatura nu ne părăsise. Stătea pitită între zidurile Casei Albe și, la semnalul stabilit, urma să ne înhațe!

Din fericire, ordinul a fost retras. Eram tineri și nu ne temeam de nimeni și de nimic. Ca și acum, doar că nu mai suntem atât de tineri...

“Măi, animalule!”
Așa i s-a adresat președintele Ion Iliescu lui Paul Pârvu, înfingându-i mâna în gât, în mijlocul unor evenimente care ar fi putut degenera, dacă cineva ar fi construit o diversiune!

Acest reportaj, un fel de jurnal personal al lui Paul Pârvu, merită citit, pentru că el reprezintă un capitol important din noua istorie a presei constănțene, care a avut curajul să-l înfrunte pe Ion Iliescu și nu numai, într-un moment în care acesta devenise deosebit de puternic pe structurile comuniste rămase!

Dacă nu am fi beneficiat de susținerea presei internaționale și a americanilor, poate că mulți dintre noi nu am mai fi fost astăzi în viață!

Securitatea, aia care nu se dădea dusă de la putere, a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să discrediteze gestul curajos al ziaristului Paul Pârvu, încercând cu disperare să-l mute din centrul atenției și să-l trimită în derizoriu, cel puțin, pe post de golan!!!

Dar nu a nimerit-o nici în această privință! Pentru că tinerii de calibrul său preferau, la acea oră, să fie catalogați drept golani decât comuniști!

Aparatul de propagandă al domnului Iliescu, un politician uns cu toate alifiile, avea misiunea de a face din Paul Pârvu un impostor, în așa fel, încât, episodul cu “animalul” să fie redus la o biată farsă pusă la cale de un cetățean lovit de paranoia!

S-a ajuns până acolo, încât, o bună bucată de vreme, s-a spus că Iliescu și-a înfipt mâna în gâtul lui Radu Mazăre și nu în jugulara lui Paul Pârvu, care nici nu ar fi fost martor la incidentele petrecute la Constanța!!

Asta, desigur, pentru a se crea confuzie și a se da o notă de neseriozitate evenimentului relatat...
Mai ales că această notorietate a fost și pretextul unor negocieri...

Sistemul funcționează și astăzi. Dacă ai căzut în dizgrația Puterii, ești imediat forfecat și mutilat, ca imagine, de presa aservită.

Dacă e nevoie de un exemplu pozitiv, pentru a prosti lumea, aceeași presă aservită confecționează la comandă eroi gonflabili.

În toiul îmbrâncelilor reciproce de pe scările Prefecturii Constanța, m-am trezit cu Ion Iliescu chiar în fața mea!

Cum în gazetărie trebuie să ai și noroc de subiecte, nu am ratat șansa de a-i pune câteva întrebări domnului președinte, înghesuit și el de mișcările haotice ale protestatarilor.

L-am întrebat, în primul rând, de ce ne bat oamenii săi?

Răspunsul dovedește cât de mult se baza Ion Iliescu pe puterea sa de convingere! Mai mult, pe capacitatea sa de a te minți privindu-te direct în ochi!
“Care oameni? Nu sunt ai mei...”

Trupele SPP au fost totuși mai educate și mai cooperante, în cele din urmă, față de anumite personaje cu pretenții...

Alexandru Mironov, de pildă, a încercat de câteva ori să mă lovească, pentru a mă îndepărta de Ion Iliescu...

Noroc că aveam în dotare un reportofon mare rusesc, reminiscență a vechii orânduiri, cu care am reușit să mă apăr...

Curând, forfota s-a stins, dar trecătorii indignați au rămas în continuare pe treptele Prefecturii ca să discute.

M-am retras și eu la birou. Pe atunci, “Tineretul liber”, fosta “Scânteia Tineretului”, își avea subredacția la Constanța, în clădirea de lângă fostul cinematograf Popular.
Stăpânindu-mi cu greu indignarea, mai ales din cauza răspunsurilor zeflemitoare primite din partea președintelui Iliescu, m-am apucat să scriu “la zi”, cum se spune, corespondența pentru București.

Ca să mă răcoresc, am renunțat la stilul grav și sobru și am trecut pe stilul care îmi place mie cel mai mult- pamfletul.
Am scris, pe tema evenimentelor petrecute la Constanța, de Ziua Marinei,o pagină întreagă de ziar, o pagină mare, cu pamflete, ceea ce a enervat la culme Puterea...

A urmat o noapte de coșmar.
Pe atunci, nu existau telefoane mobile, dar, toată noaptea, am fost sunat pe telefonul fix de acasă!

Pe lângă clasicele mesaje cu înjurături și amenințări de tot felul, am fost certat de diverși indivizi, sau poate că era doar unul singur în rolul tuturor, că am scris urât despre președintele Iliescu...

Lipsit de experiență pentru astfel de situații, am luat totul în serios, pentru că au urmat alte două nopți de coșmar. Prima măsură: am pus roata de rezervă de la mașina de serviciu, o Dacia, în ușa de la intrare. Eram obsedat de faptul că s-ar putea să fiu omorât, noaptea, în somn și speram ca, fiind zgomot, în cazul unei tentative de intrare în forță, să apuc să mă trezesc...

Mai târziu, când am auzit de metodele prin care Marius Tucă a fost constrâns la tăcere, mi-am dat seama, ceea ce este valabil și astăzi, că suntem victime sigure și că nu avem nici o șansă de a scăpa cu viață!

Pe scurt, dacă vor să te facă, te fac și pentru o virgulă! Sunt super profesioniști.

Mă aflam într-o situație deosebit de tensionată și un bun prieten de-al meu mi-a propus să mă ascundă o vreme într-un loc în afara județului Constanța. Am plecat către o destinație știută doar de el, cu gândul să îmi reîncarc bateriile și să mă refac psihic.

Doamne, cât de naivi eram! Abia pe drum, la un moment dat, ne-am dat seama că suntem urmăriți pas cu pas! Ne-am oprit la o cramă, la un prieten de-al meu, să cumpărăm niște vin. Tot umblând de colo până colo, am dat, într-un birou, peste un tip care se uita foarte urât la mine. M-am înțeles cu șeful cramei din priviri, care mi-a făcut semnul epoleților pe umeri.

La întoarcere, l-am identificat și am scris două articole pe prima pagină a ziarului, supărându-l pe generalul Dogaru, dar asta era atunci situația. Omul era securist și îl avea sub observație pe tatăl meu, comandant la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Pe mine mă știa din datele lui informative de pe vremea lui Ceaușescu.

Ca să facă față de superiori dovada loialității lui, s-a angajat să se ocupe de mine. Cum, până atunci, nu îl văzusem în viața mea, după aceea, desigur, cu totul întâmplător, ne-am întâlnit până și la ziua cuiva, dovadă că astăzi foștii securiști pun un accent deosebit pe socializare.

Materialul lui Paul Pârvu mi-a adus aminte de colonelul Florea, cred, umbra mea până și dincolo de mormânt...
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

UN PREȘEDINTE PENTRU ROMÂNIA. ALTCEVA DECÂT UN NAVIGATOR CU BUF ȘI UN MEDITATOR CU MULTE CASE...
scris de Lucian Cristea
Am publicat, zilele trecute, la această rubrică, un material despre activitatea lui Mihai Daraban, investit, de curând, în funcția de (...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii

  • SEMNIFICAŢIA UNEI SĂRBĂTORI MULT TIMP UITATE: ROMÂNIA – MAMĂ A EMBRIONULUI UNIUNII EUROPENE!
  • CUM I-AM BĂUT VINUL LUI NICHITA STĂNESCU
  • Cetățeanul JEAN CONSTANTIN – la mâna FĂCĂTORILOR DE DEMNITATE
  • TRAVIATA, CU DECEBAL FĂGĂDĂU ÎN ROLUL PRINCIPAL
  • Credit digital de nevoi personale, obținut în 15 minute!