Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
editorial
IERNILE COPILĂRIEI

IERNILE COPILĂRIEI(1762)

În copilărie, una senină și fără griji, cele mai frumoase vacanțe de iarnă le-am petrecut, în satul Ijdileni, județul Galați, la străbunica mea Lisaveta. Casa fiind mică, precum bojdeuca lui Ion Creangă, iar ninsorile mari, zăpada ajungea uneori până la jumătatea geamului din încăperea unde dormeam. De regulă, ningea mult și lin. Nu erau geruri năpraznice, dar, peste noapte, drumurile și potecile dispăreau sub omătul căzut din abundență. Ca să ajungi, de pildă, la bucătăria de vară sau la cămară, acolo unde se țineau proviziile, trebuia să-ți faci cărare cu lopețile… Se merita efortul, pentru că acolo se găsea vinul sânge de iepure pus frumos în butoaie și așezat, în funcție de priorități, de străbunica Lisaveta. Prioritățile fiind Crăciunul, Paștele și tăiatul la vie.
În primăvară, când se știa că Lisaveta mai are vin în butoaie, era mare concurență ca să prinzi un loc la tăiat la vie sau la alte lucrări specifice de sezon programate de Lisaveta cu știința unui inginer agricol.

Revin la iernile de la Ijdileni. Nu o să le uit niciodată! Fiind foarte aproape de pădure și de cimitir, auzeam, în unele nopți albe, la propriu și la figurat, urletul lupilor flămânzi. Dar, curios, deși sunt o fire precaută, nu mi-a fost niciodată frică de lupii și vulpile care dădeau iama prin curțile oamenilor, cum fac acum urșii... Deși, pe neașteptate, în orice clipă, ar fi putut să apară la fereastră!

Nu cred că aveam mai mult de șapte ani când străbunica îmi dădea să gust dintr-un pahar de vin negru, sânge de iepure, spunea ea, pe post de medicament. Apoi, după un anumit ritual, punea paharul plin în dreptul lămpii cu sticlă de opt, pentru că nu exista lumină electrică, și ținea morțiș să-mi arate cât este de limpede și de curat vinul, rostind: “Ăsta-i medicament”...

Pe vremea aceea, nu exista noțiunea de vin la mâna a doua sau a treia… Era o adevărată competiție a vinurilor și sătenii țineau la blazonul lor. Oamenii nu erau bogați în bani sau bunuri, dar mâncarea, mai ales de sărbători, nu le lipsea de pe masă. Nu se știa prea bine ce este acela un om sărac, deoarece toate familiile aveau, la vremea aceasta,în curte un porc, chiar doi, și un vițel. Unul singur, în tot satul, era cunoscut ca fiind puturosul și nu săracul Ijdilenilor, folosit permanent ca exemplu mobilizator pentru tinerii care mai chiuleau câteodată de la școală sau de la locul de muncă. În popor, se zicea, făcându-se referire la cel care călca pe bec, că nu este în stare, precum “Ghiță chișoarcă” să crească măcar un porc! Iar când se tăia un vițel la CAP, femeile strigau că nu vor să cumpere “mortășiunile lor”!

Străbunica mea avea în curte cel mai bun cuptor din sat unde femeile norocoase,mă refer la cele aflate în grațiile Lisavetei, stăteau la rând ca să-și pună cozonacii la copt. Deși eram în post cu toții, străbunica îi lăsa pe cei mici să guste din cozonacul nostru, fiindu-i teamă să nu li se umfle boașele, cum spunea când, făcându-și repede cruce, cerea lui Dumnezeu clemență…”Sunt mici și beau lăptic cu cozonac!”

Când mergeam cu colindul, zăpada fiind, repet, foarte mare, prima noastră grijă era să nu rămânem îngropați în nămeți. Luam fiecare casă la rând la colindat și nu săream nici măcar un cuvințel din textul consacrat, urlând din răsputeri la sfârșit. Bani primeam foarte rar. De regulă, la sfârșit, plecam acasă cu bomboane de brad îmbrăcate în staniol, nuci, biscuiți muncitorești, colăcei, mentosan și chiar gogoși. De aceea, am fost o generație care nu ne-am nărăvit niciodată la bani.

Dincolo de colinde, mi-au rămas în minte munții de zăpadă care acopereau casele și oamenii care ne priveau pe ferestrele înghețate, acolo unde din cauza troienelor nu ne puteau primi cu brațele deschise, ca peste tot în sat. De atunci, nu am mai văzut niciodată atâta ospitalitate, bucurie și dragoste la un loc!
Aud că, în zilele noastre, colindătorii sunt alungați de peste tot! De câte ori ajung în Bucovina, iarna, și văd colindătorii pocnind din biciuri, îmi plâng ochii de dorul copilăriei mele frumoase.

Revin în camera străbunicii ca să urmăresc jocul drăcesc al flăcărilor din sobă pe tavan. În depărtare, se aude un tren. Străbunica își fixează ceasul deșteptător. “Trece Iașul”, spune ea, obișnuită să-și fixeze ora exactă după mersul trenurilor.

Deși au trecut foarte mulți ani, nu am uitat vorbele ei: “Pe mine o să mă uitați, dar locul ăsta niciodată.” Câtă dreptate a avut! Nu am uitat-o nici pe ea, nici locul…

De la o vreme, o visez în fiecare noapte atunci când ninge afară. De aproape 60 de ani, satul Ijdileni a rămas neschimbat! Doar eu am îmbătrânit...

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

MEDGIDIA - SUB SEMNUL JOCURILOR ISTORICE
scris de Lucian Cristea
La Mamaia și în alte stațiuni de pe litoral, sezonul estival vine pe furiș, într-un anonimat deplin, fără che ful de viață caracte(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii