Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
editorial
AM JUCAT  PE  MARACANA

AM JUCAT PE MARACANA(2095)

Am copilărit în cartierul de lângă gară în perioada în care specialiștii români și nu olandezi, cum de-a dreptul straniu se întâmplă în zilele noastre, extindeau Portul Constanța.

În acea epocă, dacă nu greșesc, de aur, am făcut multe nopți albe deoarece “Tatrele”, niște mașini uriașe fabricate în Cehoslovacia, transportau toată noaptea stabilopozi în port, trecând exact pe sub balconul nostru…

Din cauza greutății mastodonților pe patru și chiar pe mai multe roți, blocul nostru tremura din toate încheieturile ca la cutremur… Erau primele blocuri construite pentru cadrele din Armată.

Tatăl meu era ofițer, arma GENIU, inginer Drumuri și poduri. I se spunea Napoleon, pentru că era un comandant mic de statură, din această cauză a ratat numirea sa ca atașat militar în Turcia, bun organizator și avea atenția distributivă. În calitate de constructor, a participat activ la realizarea mai multor obiective importante: Porțile de Fier, Transfăgărășanul, șoseaua de la Cheia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, 17 ani, Canalul de la Oltenița, unde a și murit.

Când ne-am mutat la gară, venind de la Medgidia, unde m-am născut, am văzut cea mai înaltă clădire din viața mea la acel moment - blocul turn de lângă restaurantul “Egreta”.

Primul meu gând,la cei șapte ani de acasă pe care îi aveam, a fost să mă fac, când voi fi mare, șofer pe “Tatra”, dar nu a fost să fie, pentru că, următoarea etapă m-a găsit pe peronul gării, căscând gura la trenurile care veneau și plecau.

Nu a fost să fie nici sportul de performanță, nici teatrul, nici muzica, pentru că tata spunea că nu vrea lăutar la ușă. A ales Dumnezeu pentru mine: scrisul.

Pentru mine, dimineața era ca o prelungire a nopții albe abia încheiate. Soseau primele mijloace de transport în comun pline cu navetiști și, în general, cu oameni care se îndreptau către locurile de muncă. După revoluție, nu am mai văzut astfel de aglomerări. În locul lor au apărut aglomerările din cafenele și de pe terasele unor unități de alimentație publică!

Navetiștii luau cu asalt Alimentara de la parterul blocului M.T.C. pentru pachețelul cu mâncare la serviciu. Invariabil, acesta era compus din următoarele produse: un sfert sau o jumătate de pâine, mezeluri diferite, nu mai mult de 200 de grame, măsline, o ceapă și o jumătate de kilogram de roșii, care se vindeau cu 50 de bani kilogramul.

Pe atunci, sărăcia nu căzuse peste România.
În fața Alimentării de la gară, calcanul se vindea cu 5 lei kilogramul. Când era prea cald, vânzătoarea îl apăra de muște cu un ziar. Oamenii preferau să cumpere cu 5 sau 10 lei, la valoarea de atunci a leului, guvizi proaspeți pe sfoară.

Multe dintre produsele obișnuite au dispărut sau nu mai sunt cum au fost: Mastica-7 lei, Corăbioara, cum îi ziceam noi vinului Murfatlar la kilogram-12,50 lei sticla, salamul italian, șunca de Praga, desigur, fără apă în ea, franzela albă, 3,20 lei, biscuiții Miorița, etc.

La cofetărie, un mic dejun costa 5 lei și era compus din următoarele produse: un corn mare simplu sau umplut cu cacao, gem sau dulceață la pliculețe, unt, ceai sau cacao cu lapte la discreție.

Cu 5 lei, atât îmi dădea tata, aveam asigurată ziua de duminică: 1 leu troleibuzul, dar mergeam pe jos de la gară până în centru și retur, 1,75 lei o savarină, biletul la film. Prietenul meu, Dan Pavel, astăzi, un renumit arhitect, primea de la părinți 25 de lei. El m-a dus pentru prima oară în viața mea la barul “Cin-Cin”, unde îmi plăcea la nebunie să ascult muzică la tonomat.

Am început cu Adamo și am continuat cu muzica pe care o am acasă, fără de care nu aș putea supraviețui în acvariul în care suntem obligați să existăm…

Șansa mea? Sărăcia și comunismul, cu absurditățile lui, nu coborâseră încă peste România…

Mai târziu, când aveam și eu o vârstă de băgat în seamă, cu 100 de lei eram șmecher de șmecher, vara, în Mamaia! La restaurantul “Dorna”, cu piscină, unde cânta Sergiu Zagardan melodia cu salcia la mal, plin de nemți veniți din RFG, cu 100 de lei, îmi permiteam să invit o fată. Citiți comanda: două fripturi, o baterie de vin, două Pepsi, două Profiterol, ciubuc, taxiul.

La vremea tinereții mele, nu ne spărgeam în figuri cu mașini de lux, concurența învârtindu-se în jurul unei perechi de blugi, și aici conta foarte mult prietenia cu un navigator, sau a unui pachet de țigări bune. Se spunea că, dacă nu este urât ca dracul, un bărbat putea să aibe succes cu un Florio și un Kent.

Șansa mea? La vremea respectivă, nu căzuse peste România parvenitismul și lăcomia…

Unde sunt ceaiurile de altădată? Tradus în limbajul șmecheresc de astăzi, ceai egal petrecere.

Și acum îmi amintesc cu plăcere de un meci de fotbal jucat pe ploaie pe un teren de pe valea portului, care fusese botezat “Maracana”, la fel ca unul dintre celebrele stadioane din Brazilia. De câte ori aveam ocazia, spuneam cu mândrie: Am jucat fotbal pe Maracana!

Șansa mea? Pe vremea aceea, puteai să visezi pe gratis.

Acum au voie să viseze doar cei cu bani mulți, pentru că ei dispun de cashul necesar împlinirii tuturor speranțelor personale.

În capitalismul nostru de cumetrie, din păcate, totul se cumpără!
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

FANTEZIILE PRIMARULUI DECEBAL FĂGĂDĂU
scris de Lucian Cristea
Jumătatea de măsură este unitatea de bază a primarului Decebal Făgădău. Jumătate din mandat, jumătate din(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii