Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
social
UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ? (VII)   CARTIERUL ITALIAN

UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ? (VII) CARTIERUL ITALIAN(2855)

Vara, casa noastră, un apartament cu două camere, una în alta, în cartierul Gării Constanța, era tot timpul aglomerată cu musafiri veniți la mare sau în tranzit.

Așa era moda, un triumf al ospitalității. Ușa era deschisă pentru rude, prieteni sau simple cunoștințe. Era o mană cerească să ai un loc ca al nostru unde să vii vara la plajă cu cheltuială puțină. Chiar dacă dormeam și pe jos sau pe saltele pneumatice. Erau persoane care făceau parte din viața părinților mei, sora mamei, veri și verișoare, amici, obligații de suflet, colegi de-ai tatălui de la Academia Militară, unde, timp de 5 ani, a urmat cursurile la zi.

Seara, la culcare, puneam un cearșaf despărțitor între cele două camere, dar, pentru noi, copiii, nu existau frontiere. De aia mie îmi plac la nebunie filmele vechi italiene gălăgioase cu familii numeroase, gură bogată, mici dramolete, în mod deosebit, Alberto Sordi, care cred că era și în viața de zi cu zi la fel ca pe marele ecran. Culmea, aveam în cartier o copie fidelă a actriței Gina Lolobrigida, pe care o chema tot Gina și era la fel de frumoasă. Sora lui Dodu.

Din foarte multe puncte de vedere, semănam cu cartierele italiene ale clasei de mijloc. Când ieșeam la joacă, fiind foarte mulți copii, se propaga aceeași hărmălaie ca în filme. Certurile erau publice, dar foarte scurte, și se încheiau întotdeauna cu un armistițiu conjugal, fără ca cineva să-și ia angajamentul că nu se va repeta. Când venea cineva cu mașina mică în cartier, se întâmpla destul de rar, ne îngrămădeam să o admirăm, uneori, spre disperarea proprietarului, de regulă, câte un fante care o căuta pe Gina.

Nu spun ce vânzoleală a fost când și-a cumpărat doctorul Boroș un “Renault Gordini”, mașina cu care Alberto Sordi circula în filme. Niciodată, în acele momente, care reprezentau un eveniment pentru cartierul nostru, nu mi-am imaginat ce mașini bengoase vor invada peste ani de zile România!

Imaginea de cartier italian era din plin completată de sosirea zgomotoasă a rudelor sezoniste. Femeile vorbeau tare de la balcoane, dar aveau un timbru vocal plăcut, se strigau unele pe altele, făceau schimb de rețete, glumeau, pline de viață, în timp ce își împărțeau între ele sârmele pentru rufe, care rufe, desigur, scăpau foarte rar de amprenta mingii noastre...

Fără să știe că seamănă un pic cu Sofia Loren, mama își punea șorțul special pentru pregătirea unui meniu mult așteptat: spaghete sau macaroane cu brânză. Mama gătea pentru toți. Dintre toate bunătățile pregătite de ea, când veneai rupt de foame de la plajă, varza cu carne era un deliciu. Draga de ea, cu mânuțele ei care nu se odihneau niciodată, cum mai stătea lângă noi și aștepta să-i lăudăm bucatele!

Și cât de mult îi simt lipsa acum, de când ea nu mai este printre noi, și eu mă scufund ușor, în fiecare noapte, în mijlocul mării, fără să reușesc să identific unde mă aflu. Fără mama mea, cartierul de la gară e pustiu. Când am fost ultima oară acolo, am auzit doar o frântură de ecou, ca și cum ar fi trecut un porumbel gingaș pe lângă mine.

Concluzia e firească. În blocul copilăriei au mai rămas doar amintirile. Când eram copil, credeam că oamenii sunt nemuritori pe pământ...

M-am oprit deunăzi în fața blocului unde am locuit și am ridicat privirea spre etajul patru. O clipă, doar o clipă, am avut sentimentul că o revăd aievea pe mama mea în geam, privindu-mă dojenitor ca altădată că nu vin la masă…

Când o alinta, tata îi spunea Paulica. Îi plăceau foarte mult numele italiene când asculta la radio meciurile de fotbal. Tata ne-a botezat pe mine și pe sora mea. Pe mine trebuia să mă cheme Ion, dar a cerut nașilor să mă cheme Lucian, ca pe Luciano, un cunoscut fotbalist pe atunci. Pe sora mea a botezat-o Cerasela, după ce a vizionat un film, bineînțeles, italian, care l-a impresionat foarte mult.

Am văzut-o pe mama în geam. Era tânără și frumoasă. Eu am avut cea mai frumoasă mamă din lume! Îmi imaginez cum era când a cunoscut-o tata și avea doar 18 ani. Ofițer de geniu fiind, se afla în misiune în satul ei, pentru că Prutul rupsese un pod. Într-o dimineață, a văzut-o și din acel moment nu a avut liniște până nu a luat-o cu el. A fost o frumoasă poveste de dragoste, una din numeroasele povești de dragoste care nu se vor mai repeta din cauza Facebook-ului.

Câteva minute, am rămas cu privirea pironită spre fereastra fostei noastre case și atunci, deși nu sunt un admirator al lui Fuego, m-am trezit fredonând; “Casa bătrânească nu se vinde”... Câtă înțelepciune și cât adevăr!

În minutul următor al fanteziei trăite de mine am vrut să urc până la etajul patru, să bat la ușă, să mă prezint și să rog persoana care locuiește acum acolo să mă lase să arunc o privire înăuntru… Nu am avut curajul să o fac. Și știți de ce? Pentru că mi-a fost teamă că mama este acolo, unde a locuit 25 de ani, și mi-a fost jenă să vadă că urc scările cu greu până la ea. M-aș fi târât pe burtă, recunosc, până la ea, dar știu cât de grijulie era cu mine și cu sora mea, Cerasela, un dar pentru care îi mulțumesc…

Dacă tot scriu despre vecinii mei de altădată din cartierul de la Gară, care ne mai luau din musafiri și îi culcau la ei, vreau să-l rog pe bunul Dumnezeu să îi învoiască măcar o zi pe cei care sunt în ceruri ca să-i țin și eu o vară întreagă la plajă.

Într-una din zile, am să mă întorc în cartierul copilăriei mele. Poate o mai văd pe mama la fereastră.. Sau poate pe ceilalți prieteni de care mi-am adus aminte zilele acestea: Ciușcă, Savin Marian, Matei Constantin, Dan Rădulescu, surorile Vestic, Mircea Coșa, Adrian și Remus Vlad, Bazil și Doru Dobre, Nae cofetarul, Iulus, milițianul și sora lui Doinița, Vasu, surorile Gafencu, Harabagiu, Dan Ciucu, Dan Fuiorea, Dodu, Gina, a doua frumusețe după Mendy, Aida Vacarciuc.

Cer iertare celor pe care nu-i regăsesc acum în memoria mea, dar îi aștept să scrie, așa cum procedează buna noastră prietenă Mihaela Costache, care ne-a îmbogățit cu noi amintiri…

În fotografia din deschidere, tatăl meu, cu capul pe acordeon, îndrăgostit de viață!

 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

CUM A CĂZUT LIVIU DRAGNEA DE PE PODUL CU FLORI
scris de Lucian Cristea
Ce este suta de lei? Întreagă, darmite ruptă în două?! Ăștia suntem noi. Am ajuns să ne batem cu diaspora română în(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii