Fulgerat de boala scenei(2159)

    Atenționarea cum că „Accesul publicului în Aulă este permis de la ora 17.15“ îmi oprește elanul de a intra în aula bibliotecii municipale, deși îmi propusesem să ajung mai devreme. Este un prilej de-ntâlnire cu teatrul dar și cu poezia, biblioteca premiind de Ziua mondială a poeziei, elevii participanți la un concurs organizat de ea. Am tras doar cu ochiul: regizorul își mai instruia trupa de teatru ,,Iulia Hașdeu“ de la școala gimnazială Bogdan Petriceicu Hașdeu, unde predă, înaintea întâlnirii cu invitații. Era de fapt formularea unei explicații: ,,Nu e vorba că aș fi prins în labirintul timpului, dar sunt emoționat (ochii înlăcrimați de după, când cei prezenți, ridicați în pcioare au încuviințat, aplaudând îndelung, aplicația acelei emoții asupra sa), astfel că mai dați-mi un răgaz înaintea întâlnirii cu interlocutorii mei.“ Revăd, pentru că i-l cerusem, desfășurat spectocolul acțiunii pe un scenariu și o regie proprii.
    VORBA ROMÂNULUI, acesta este titlul reprezentației și, pentru a nu complica echivocul semantic al cuvântului, spun doar atât: e vorba despre ceea ce a fost trăit cândva, un trăit ajuns până la noi prin intermediul proverbelor. O reprezentație pregătită cu migală, luni de zile, pentru scena timpului său, pentru orice spațiu scenic și mijloace tehnice fără pretenții. Valentin Sgargea, omul de teatru de data asta, aduce în construcția sa problema cunoașterii și recunoașterii unor texte non-teatrale prin teatralizarea lor, teatralitatea fiind următorul pas; în alți termeni, materia lor s-a transformat într-un altfel de limbaj a cărei rostire devine o logoree ce se rostogolește în toate cotloanelor celor treizeci de minute cât a durat totul. Ceea ce s-a și întâmplat deîndată ce fondul sonor, asigurat de Fluier în cer al trupei Phoenix, a fost filat și primul narator s-a adresat unui spectator imaginar sau corului din spatele său, așezat pe singurul element de decor, un postament de lemn, pentru ca un necunoscut, desprins din cor să rostească primul proverb, ,,Aaa!... Apa, vântul și gura lumii nu le poți opri“. Provocarea este firească în a continua, ceea ce se și întâmplă în registrul enumerărilor la care și auditoriul este provocat să participe, până când un alt necunoscut din cor oprește avalanșa cu ,,Buturuga mică răstoarnă carul mare“. Aici are loc prima dintre multele fracturi pentru a îmbrăca proverbul în epic și a dezvolta morala, pentru a ostoi pe rând mișcarea haotică, vârtejul scenic, scuturăturile studiate din cap, mișcările robotizate ale personajului colectiv. Sensul progresiei capătă nuanțe care cer maximă atenție, calitatea oratorică a intervențiilor fiind bine calculată.
    Am trăit densitatea jocului de roluri, a rupturilor la nivelul comunicării fără ca aceasta să fie deposedată de subînțelesuri, din contră, ele eliberând conținuturi implicite care cooperează la evidențierea unui comic al naivității și calamburului, al farsei și zeflemisirii, al satirei sociale... Contemporaneității însă, căreia i se adresează Valentin Sgarcea, îi place să fie flatată fără măsură, mângâiată laic pe creștet, neagreând râsetele de jenă, ironia, ostilitatea, antipatia, ridiculizarea... Ca să nu mai vorbesc de efectul de amplificare a prostiei instituționalizate, realitatea nemaifiind nevoie a fi deformată pentru că personajele invocate subtil au această vocație, înscrisă genetic în natura lor. Or, domnia sa tocmai asta face prin asamblarea, complice cu elevii săi, a unui set de proverbe ,,atacate“ în ordine alfabetică. Ce ne-a cerut în schimb? Nu mai mult decât o legătură de solidaritate exprimată în aplauze. Îmbrăcămintea asigură o referință istorică pe care o descoperi de îndată ce personajele se pun în mișcare: costume albe cu brâuri negre, proprii țăranilor din stirpea cărora, într-un fel sau altul, ne tragem și noi. Înțelepciunea populară se dezbracă de trecut și se transformă într-un instrument de investigație a propriei noastre vieți, par să spună, rând pe rând, personajele configurate în tablouri care accelerează delirul jocului scenic, naratorul unu, arhaicul, care-și ia drept martor, în îndrăzneala de a-ntoarce pe dos până și logica proverbului ,,Hoțul neprins e negustor cinstit, iar hoțul prins cu tunuri uriașe e mândria statului... satului... statului...“, spectatorul din rândul patru, apoi masca, să nu uităm că masca este legată de sacru, de tradiții, de forțe exterioare ale unor ființe pe care fie le adoptă, fie își dorește să le încarneze marcând, cumva, dispariția individului în spatele unei figuri căreia îi rămâne doar expresia gestuală pentru a se exprima, și încheind cu naratorul cu privirea ascunsă după niște lentile opace din exterior, disonând prin îmbrăcăminte, care exclamă și-și exultă spre public, ca pe niște revelații, propriile articulații alfabetice ,,Every body now....Buturuga mică... Eeee.... Eeeee...“ De asemenea, formulei scenice autorul îi atașează machiajul, calculat, simbolic, cu funcție pedagogică cred, având rolul de a-i antrena pe comedianți să folosească expresiv, cum se și întâmplă de altfel, tot corpul. Personajele își deleagă vocea oricăruia dintre noi. Improvizația l-a ajutat să inventeze situații scenice punctuale, evovative, împănate cu exclamații și enumerații, secvențe narative de trecere de la un proverb la altul spre a ilustra o anume situație ce va fi judecată sub lentila publicului. Cu ajutorul ei, Valentin Sgarcea vrea să maximizeze, pornind de la texte și posibilitățile de exprimare în agere fascicule, recuperarea învățăturilor particulare degajată de proverbe de către cei aflați, încă, în școală.

    Autorul comic, spiritual, dar mai mult caustic și protestatar, a făcut, cu pasiune, un joc subtil între a râde cu și a râde de, a împins expresivitatea limajului în susul și în josul ambiguității simulând actul de a povesti ceva care, o dată povestit își pierde din aerul proaspăt, miezul și metafora. Și aici mesajul lui Valentin Sgarcea este clar, după cum ni l-a transmis în deschiderea spectacolului și anume, nu schilodiți limba română, păstrați-i spritul și trupul vii, trageți învățături prin cultivarea ei. VORBA ROMÂNULUI ar putea fi o comedie presărată cu un singur incident: răsturnarea carului mare ( nu cel cosmic!) de către o mică buturugă, dar nu; ea aduce, iar și iar, întrebări legitime despre cum au fost și continuă să fie răsturnate natura binelui, a voinței, a demnității, a dragostei... Să ne amintim, o face însăși autorul pomenindu-i numele, și nu întâmplător, că și lumea poveștilor lui Creangă este o lume a susului în jos. O vorbă care nu risipește ci unește, în pantomimă, în dans, în cântec și mimică, un cor simbolizând o comunitate. Pe de altă parte el nu declară, cum a făcut-o Plutarh, că luna din Atena ar fi mai frumoasă decât cea din Corint, mai pe-nțeles, limba română este frumoasă oriunde este vorbită și înțeleasă.
    Momentul apogetic închide spectacolul prin a atrage atenția asupra grotescului, grotescul nu desemnând desene sau picturi rupestre ci o contracultură, pe orice palier al cotidianității, rezultată din oximoronica alăturare a ,,marilor personaje“ conducătoare și guvernamentale, oameni fără însușiri, și a acțiunilor lor nerușinate, antopofage asupra nației încă de pe vremea stundenției sale la Timișoara. Dar să-l citez pe domn’ profesor din recentul volum TEATRU... și nu numai, apărut la Ed. Ex Ponto: ,,M-ai întrebat (dacă mi se adresează mie într-unul dintre capitolele de memorialistică, îi mulțumesc), de când aș fi dispus să-mi încep povestea. Am tot amânat, deși n-aș fi putut începe decât de-atunci și de-acolo, Timișoara, 1972. Coborâsem din trenul de noapte, în urmă cu doi ani, ca student la Filo în minunatul oraș de pe Bega. Bursier veșnic înfometat, fie la cantina complexului de cămine, fie în sala de lectură a Universității de la etajul 6. Și deodată, revelația: Diogene Val. Bihoi, zis Lelu, cu trupa lui de teatru... Acum știu: Bihoi este la înălțimea estetică a lui Cătălin Naum și Teddy de la Arhitectură. Îi ațin calea în subsolul Universității, unde se improvizase cafeneaua ,,De doi lei“... Îi spun în câteva fraze totul despre mine: copil sărac din Dobrogea, fulgerat acum de boala scenei. În scurt timp, devin membru fondator al Centrului teatral Thepsis...“

Cu ce am rămas eu după ultimul gong?
Să-mi aleg o morală.