Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
editorial
UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ? (IX)    CUM ÎNTÂMPINAM NOI SFÂRȘITUL LUMII

UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ? (IX) CUM ÎNTÂMPINAM NOI SFÂRȘITUL LUMII(1571)

În cartierul de la Gara Constanța, am trăit alături de oameni de omenie, buni la suflet, săritori, gata oricând să-i ajute pe cei aflați la mare necaz. După ce am părăsit cartierul copilăriei mele, mergând la facultate, nu am mai întâlnit nicăieri o colectivitate atât de închegată și de nobilă!

Vă dau un exemplu din prezent. După ce am publicat primele trei episoade ale acestui serial, am primit foarte multe semnale și mesaje de prietenie din partea celor pe care i-am simțit aproape vreme de peste 25 de ani. Toate reacțiile acestor oameni m-au impresionat până la lacrimi, dar una dintre ele m-a întinerit pur și simplu. Ea sună așa:

Sunt Florin Miron, vecinul de la 4. Nu am murit cu toții!
Așa este. Mă bucur că foarte mulți dintre cei cu care am copilărit trăiesc! Sunt activi și iubesc viața în continuare…

Bucurați-vă, dragi vecini și prieteni, de fiecare clipă pe care o primiți în dar de la bunul Dumnezeu! Ce scria pe blocul MTT, cel cu magazinele la parter? Reclama aia îmi făcea lumină toată noaptea în dormitor. Și tânjesc și acum după ea.
Scria: “Dați copiilor dulciuri!

Nu cunosc o reclamă mai veche ca asta în întreaga Românie, nu numai în cartierul de la Gara Constanța. Peste ea au trecut toate reclamele unor coloși industriali, mari furtuni, ploi torențiale, arșița verilor fierbinți… 

Și noi, copiii de altădată ai Gării. Pentru mine, blocul B, de pe bulevardul Republicii 116, este un muzeu al sufletelor. Aici au cunoscut părinții noștri apogeul tinereții lor. Aici au trăit cele mai minunate momente din viața lor. Aici a existat cea mai mare familie din Constanța, care a trăit după ritmurile muzicale și obiceiurile preluate din filmele italiene cu Alberto Sordi și alte mari vedete.

M-a sunat Florin Dinu, o rudă de-a mea, fructul căsniciei dintre o româncă și un italian. Am făcut această precizare ca să înțelegeți de unde cunoaște el atât de bine Italia și viața italienilor. Mi-a spus că după episodul cu “Cartierul italian” a plâns. Că tot ce am scris e întocmai ca în locurile unde a copilărit și că a plâns de dorul Italiei și de dorul părinților săi, care nu mai sunt...Fiind cu mult mai tânăr decât mine, nu a apucat să ne viziteze niciodată în cartierul de la Gara Constanța. M-a rugat să-l duc acolo imediat ce reușește să ajungă la noi. Nu o să-l duc, pentru că, fără vecinii mei de altădată, cartierul nu înseamnă nimic…Vreau să rămână în memoria lui doar cele scrise de mine, pentru că în cartierul italian de la Gară nimeni nu a cunoscut tristețea.

“Sunt Florin Miron, vecinul de la 4.”
Cum să-l uit eu tocmai pe Florin, ale cărui poante le învățam pe de rost, ca să mă dau șmecher în cartier! Când organiza câte o petrecere, mă lăsa și pe mine să casc gura în deschidere. După care, eu fiind mai mic ca vârstă, mă expedia repede acasă. Miron era familia care desființase gărdulețul despărțitor de la balconul nostru comun. Dacă ai ști, Florine, de câte ori vin eu până la gară ca să privesc balconul copilăriei noastre, unde noii proprietari s-au ferecat în spatele unor gratii.

Cu siguranță, am trăit într-o altă lume. Nu sunt împotriva progresului, dar anumite lucruri nu se fac și nici nu se simt prin intermediul roboților. Nu existau televiziuni performante, și de aceea am ieșit afară ca să-l conducem pe Iuri Gagarin la gară, ca să ia racheta de la miezul nopții pentru a păși pentru prima oară, în numele OMENIRII, în SPAȚIUL COSMIC .

În parcul de la gară, sub atenta supraveghere a celor de la Paza contractuală, ne-am ținut cu toții de mână când s-a anunțat pentru prima oară SFÂRȘITUL LUMII.

Cum trecea un meteorit pe lângă noi sau se anunța vreo întâlnire apocaliptică cu o altă planetă aflată în stare de ebrietate, ziceam noi, ne adunam toată scara B pe băncile din parc! Așa ne strângeam noi ordonat, adică în ordine alfabetică, ca să întâmpinăm sfârșitul lumii. Nu plângeam, nu boceam, nu ne rupeam hainele după noi, ci râdeam, făcând, la nivelul cunoștințelor noaștre teoretice despre univers de atunci, haz de necaz. Care sfârșit, în cele din urmă, se amâna întotdeauna pentru o dată care urma să fie anunțată din timp.

Preventiv, trăgeam cu toții o beție soră cu canțonetele italiene, fericiți că suntem în viață și putem bea tot vinul pus deoparte pentru nu știu care pomenire. După care le râdeam în nas marțienilor, pe care îi bănuiam că vor să ne fure bidoanele strategice. În ritmul ăsta, ne făceam toți pomana noastră personală, cu suplimentele aferente, ca nu cumva următorul sfârșit al lumii să ne găsească nespovediți!

Pentru că, vorba unui prieten care m-a uitat, fiind mare vedetă de televiziune, ce spovedanie e aia fără mâncare și udătură din belșug. Că omul, așa este el făcut. Spune tot atunci când se simte bine...

Eu iubesc foarte mult sfârșitul lumii. În anul 2000, în luna ianuarie, am fost invitat de niște prieteni, la Agigea, la o sindrofie pe motiv că la miezul nopții, au unii o fixație cu miezul nopții, era anunțat sfârșitul lumii. Am nimerit la o masă reprezentativă, cu un scaun gol lângă mine. Gazda mi-a șoptit: “Aici o să stea cea mai frumoasă femeie din câte ai văzut tu vreodată.” Ei, nici chiar așa! Eram cu chef, fiind responsabilul cu buna dispoziție, așa că nu am dat prea mare atenție celor spuse... A trecut ceva timp și, când credeam că sfârșitul lumii se dezlănțuie asupra noastră, a intrat pe ușă Claudia. O frumusețe imposibil de descris în cuvinte. Din acea noapte, când omenirea își aștepta sfârșitul cu sufletul la gură, a început povestea de dragoste a vieții mele.

Mă întorc la cei cu care am întâmpinat prima oară sfârșitul lumii. Ăștia erau vecinii mei! Niște sufletiști autentici, niște visători incurabili, care, atunci când nu aveau un motiv serios de sărbătorit, inventau sfârșitul lumii!

Parcă îl aud pe tata strigând:
Paulico, știi ce eveniment este sâmbătă? Sfârșitul lumii dragă…”
La care mama îi răspundea în aceeași notă de umor englezesc: “Și cum vrei să mă îmbrac?” 

Iar dacă prin preajmă s-ar fi aflat unchiul meu, Laly, Zorba grecul de Galați, cu siguranță, s-ar fi băgat și el vorbă cu celebrul lui refren: “Mana/mana/tam/ti/rum/ta/ta…”

 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

O NOUĂ CACEALMA POLITICĂ: IEFTINIREA APEI !
scris de Lucian Cristea
Comentând un material de-al meu, în care spuneam că adversarii lui Felix Stroe nu vor reuși să-l debarce din funcțiile importante(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii