Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
dosarele timpul
BAL MASCAT LA MOARTEA UNUI ZIARIST

BAL MASCAT LA MOARTEA UNUI ZIARIST(6826)

Andrei Gheorghe a plecat pe ultimul lui drum. Nu a luat prea multe cu el.

Când suntem în viață, ne place, atunci când plecăm în vacanță, să luăm multe bagaje cu noi. Din acest punct de vedere, sunt o curiozitate nedefinită pentru prietenii mei. Când încep să descarc sau să încarc mașina la sosire sau la plecare, mă întreabă cu toții râzând: “Ce faci, bă, iar te muți?”

Andrei Gheorghe s-a mutat definitiv din această lume.
A murit la fel de enigmatic precum a fost și în viață.
Uneori îți răspundea doar din priviri.
Avea un fel al lui de a goni prostia și de aceea nulitățile își luau tălpășița la apariția sa.

A fost un jurnalist remarcabil, dar, așa cum se întâmplă la noi, ca și în alte domenii de activitate, nu am știut sau nu am vrut să ne mândrim cu el în viață.
La ce ne folosește acum cenușa lui Andrei, dacă nu l-am lăsat să ne conducă, înlocuind cu baioneta ascuțită a verbului demersurile noatre palide de a ne apăra demnitatea!

Era suficient ca lumea care aruncă din ce în ce mai des cu stecluța cu vitriol în noi să știe că presa din țara noastră are valori incontestabile ca Andrei Gheorghe.

De câte ori suntem înjurați de tot felul de indivizi ciudați, nu ripostăm!

De ce? Din lașitate?
De ce? De frică?
Dacă da, nu o să ne mai vindecăm niciodată.
Din comoditate?

Atunci, mă rog, ne merităm soarta!
Atunci să nu ne mai mirăm că primarul de la Timișoara ne acuză că trăim din tot felul de taxe, cea mai umilitoare fiind “taxa de asmuțire”.

Păi, Andrei Gheorghe ar fi înghițit un asemenea afront?

Cu siguranță, imbecilitățile primarului, fie el și de Timișoara, nu i-au ajuns la urechi în timp util. Bănuiesc care ar fi riposta lui Andrei. I-ar fi dat un extemporal domnului primar pe teme de cultură generală, administrație, să vedem dacă este mai bun decât Făgădău, privind democrația în România, libertatea presei și respectul cuvenit acestei bresle și revoluției care ne-a ridicat…

Un repetent la democrație. Primarul de la Timișoara ne bagă pe toți în aceeași oală. Dacă unul e hoț, putem spune că toți primarii sunt la fel?

Printr-un testament nescris, Andrei Gheorghe mi-a lăsat o parte din aminitirile noastre comune.Vorbe, povești, întâmplări, farse, replici monumentale, întâlnirile de la frizerie.

Pe Gabi frizerul, care, la 80 de ani, continuă să-și tundă prietenii cu aceeași dragoste și pasiune față de meseria pe care a iubit-o cu tot sufletul său. Gabi frizerul, care, după revoluție, a fost chemat la hotelul Palace din Constanța, ca, surpriză, să-l tundă pe regele Mihai! Gabi a refuzat plata pentru serviciul prestat, spunând că este o mândrie personală că l-a tuns pe Maiestatea Sa. Drept răspuns, regele Mihai l-a mângâiat pe creștet, mulțumindu-i.

Eu și Andrei, am fost primii cărora Gabi frizerul le-a povestit această întâmplare, cu promisiunea că nu o vom relata altora fără acceptul său. Din partajul nevăzut al prieteniei noastre, m-am ales cu oglinjoara fermecată prin intermediul căreia comunicam după ce el a plecat la București. Oglinjoara se află în camera amenajată de Gabi pentru tuns.

De două zile, s-a așternut cenușa peste ea, dovadă că Andrei a trecut să ne vadă. Discret, nu a trântit poarta. S-a uitat la noi și a plecat... Cealaltă parte a amintirilor, a lut-o cu el ca să o ardă, pentru ca, în final, să ajungă, ca o componentă a cenușei sale, în diverse locuri.

Mi-a mai rămas de la Andrei timbrul vocii sale inconfundabile. Îmi sună permanent în timpane ca o sirenă dedicată marinarilor rătăciți pe mare din cauza ceții. Nici nu știți câte vieți a salvat această sirenă, îndrumând echipajele să găsească malul mării sau țărmul salvator.

Am mai primit, ca moștenire de la Andrei, dreptul de a privi liber și de câte ori vreau chipul său în permanentă mișcare.

Moartea unui ziarist nu mai este nici măcar o știre!
E un prilej de bal mascat pentru dușmanii săi.

În definitiv, ce este astăzi jurnalistul și ce vrea el?
Sau, în cazul unui deces, ce a vrut el?
“Ce a vrut, a găsit!”, exclamă în bărbie, oarecum fericiți, șmecherii care s-au simțit deseori incomodați de prezența sa în societate. E ca și cum s-ar debarasa de un coșmar.

Jurnalistul, se înțelege că vorbesc despre o anumită calitate umană, nu a fost niciodată agreat de bandiți, hoți, proști, demagogi, foști primari, foști activiști ai Partidului Democrat, falși liberali, actuali pesediști, profitori de pe urma revoluției, așa ziși intelectuali care susțin că presa trăiește de pe urma taxelor de protecție și de asmuțire, lingurari fără cei șapte ani de acasă, demagogi, parveniți care s-au îmbogățit peste noapte și s-au fixat bine pe viață în diverse funcții de conducere, săracii cârpiți în fund colecționari de mașini de lux, lingăi etc.

Moartea unui ziarist este un fapt banal.
Din păcate, atât de banal, încât, uneori, unii nu îi rețin nici măcar numele!

Moartea unui lăutar se transformă într-un spectacol grandios, la care participă mii de oameni, care au un singur țel pe moment: să se fotografieze cu mortul! Am asistat la scene de-a dreptul hilare cu indivizi care ar fi fost în stare, ca să-și atingă țelul meschin, să se urce în sicriu!

Nu am văzut astfel de scene la înmormântarea unor foști confrați de-ai mei. Din diferite motive care țin de educație, cultură, obiceiuri moștenite sau inventate etc. Oricum, astfel de reacții au devenit din ce în ce mai greu de stăvilit.

Moartea unui jurnalist nu se aseamănă în exprimare cu moartea unui politruc al partidului de guvernământ.
Este cunoscută, printre politicienii noștri, apetența unora pentru spectacole mult prea grandioase față de valoarea lor reală: DOI LEI. Pentru astfel de specimene, se organizează doliu național, festival de bocete cu vorbe, colive gigant, simbol al unității de monolit, veșnica pomenire, asigurată oricum, în cazul PSD, în momentele în care se vorbește despre dezastrul național.

Și, dacă tot vorbim de asta, politizarea priveghiului și decorarea decedatului cu Steaua București, că Steaua României s-a epuizat cu prilejul înaintării într-un nou grad a generalului Gabriel Oprea. ( Pe Oprea, spun unii, vor să-l introducă în cartea de istorie, clasele I-IV, cursuri la zi, la capitolul “Voievozi”)..

Moartea unui ziarist, pentru care s-a făcut chetă ca să poată fi înmormântat creștinește și într-o notă oarecare de decență, nu se aseamănă cu regalul mortuar dedicat unui interlop. Coloane nesfârșite de mașini de lux, claxonând în strident, cu aur aruncat în sicriu pentru ca mortul să se facă, înainte de a ajunge la destinație, frate cu dracul, că doar știm al cui ochi este banul…

Moartea unui ziarist este tratată cu indiferență față de moartea unui torționar, unde sunt aduse foste victime de-ale tiraniei sale ca să spună, pe bani, ce om de omenie era în pușcărie călăul lor!

Sigur, fac haz de necaz, așa cum procedez ori de câte ori personaje dintre cele mai sinistre aruncă cu noroi chiar în colegii mei mult mai tineri decât mine, dar care, culmea, sunt acuzați de comunism!

Pe noi, moartea unui ziarist bun și talentat nu trebuie să ne lase indiferenți. De la Aurel Ciobanu încoace, suntem din ce în ce mai puțini! Acum a plecat dintre noi, sub forma unui nor de cenușă, și Andrei Gheorghe, care a deținut toate titlurile de noblețe ale acestei meserii...

Aurică Ciobanu era un copil frumos al zilelor noastre. Căram împreună, de la surse la birou, dosarele “Flota” și scriam cot la cot, eu la “România liberă”, el la ‘Jurnalul național”, despre cel mai mare jaf din patria noastră! Astăzi, locul lui Aurel Ciobanu, în spațiul presei, ca talent, curaj și perseverență, pentru că acesta este secretul succesului grantat, a fost luat de câțiva gazetari tineri…

Nu trebuie să am aceeași grupă sanguină cu un tânăr jurnalist pe care îl apreciez, chiar și atunci când este subiectiv, pentru încăpățânarea cu care se agață de un subiect și lucrează la el până îi dă forma dorită. Mă întreb de multe ori câtă stăpânire de sine poatre avea o fată precum Alexandra Cucu, înjurată, ca la ușa cortului, de tot felul de haimanale din politică și de oriunde! Și când te gândești că fata asta încasează cât pentru întreaga redacție epitete de genul “jigodie” și numeroase astfel de etichetări. Alexandra Cucu, de la Replica, face parte din grupa celor care ne vindem, după cum spunea Moinescu, pentru o lingură de ciorbă!

Zilele trecute, l-am văzut pe Traian Băsescu, fostul șef de partid al lui Moinescu, plângând în hohote, la Chișinău, în momentul în care s-a intonat imnul Partidului Democrat! Și eu care credeam că plânge obsedat de remușcări cu gândul la răul provocat întregii națiuni de partidul pe care l-a condus ani de zile în direcția dorită de domnia sa!

Cândva, și artizanii Partidului Democrat vor răspunde pentru faptele lor...

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

FANTEZIILE PRIMARULUI DECEBAL FĂGĂDĂU
scris de Lucian Cristea
Jumătatea de măsură este unitatea de bază a primarului Decebal Făgădău. Jumătate din mandat, jumătate din(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii