Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
Am trei gânduri minunate: unul roşu, altul galben şi altul albastru. Şi două dureri: Basarabia şi Bucovina

Am trei gânduri minunate: unul roşu, altul galben şi altul albastru. Şi două dureri: Basarabia şi Bucovina(679)

  Sunt un optimist incurabil. Nici după ce voi muri nu mă voi vindeca de boala asta pe care o duc cu mare bucurie. Sunt convins că dacă noi, generaţia mea adică, până la sfârşitul vieţii, vom fi atât de neputncioşi încât să nu facem România cu adevărat Mare, vor fi mult mai vrednici cei care vor veni după noi. Şi o vor face ei. Sunt convins că graniţele care vor înconjura mormântul meu din pământul românesc, vor fi mult mai mari decât sunt acum. Că se vor întinde „De la Nistru, pân’ la Tisa”, aşa cum spunea Eminescu.
 

  Cred cu tărie în ceea ce au spus oameni cu mult mai învăţaţi: „Nu există forţă ocultă capabilă să se împotrivească la ceea ce se va ridica din mijlocul poporului român”!

  Din păcate, se pare însă că optimismul meu, trebuie totuşi transferat timpului viitor, când generaţia mea va fi, cel mult într-un scaun cu rotile, discutând, desigur, despre încă nedifinitivata nici atunci, lege a pensiilor. Bilanţul nostru, ca generaţie, din păcate, va fi unul tragic. Când nepoţii mei mă vor întreba ce am făcut pentru România, nu o să am altceva decât să las capul în pământ. Poate am să încerc să bâigui nişte scuze neinteligibile, gen „contextul internaţional”, „frământările interne”. Aiurea! Vor avea dreptate să mă judece şi să-mi dea sentinţa dureroasă: „Şi voi, voi unde eraţi? Voi, voi ce-aţi făcut?” NIMIC!

  M-am aşezat cu emoţie în fotoliu ca să urmăresc în direct şedinţa solemnă de la Parlament, dedicată Centenarului. M-am umplut doar de amărăciune. Adunare solemnă? Adunarea cretinilor arivişti mai degrabă.

  Hai să facem o comparaţie. Să ne întoarcem în urmă cu 100 de ani.

  În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis la Chişinău şedinţa Sfatului Ţării. Constantin Stere rostea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

  După discursurile din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri. De faţă era şi Alexandru Marghiloman, prim-ministru, reprezentant al Guvernului României.

  Ia ascultaţi acum proclamaţie:

  „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

  Impresionant, nu?

  Mai departe.

  Pe data de 18/28 noiembrie 1918, s-a desfăşurat la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan, Congresul general al Bucovinei. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit să participe la marele eveniment. În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, Congresul a votat cu majoritate zdrobitoare, unirea.

  I-auziţi aici declaraţie:

  „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

  Să revenim acum în zilele noastre, la Adunarea solemnă din Parlament.

  Klaus Johannis, preşedinte: „ Este timp să reveniţi asupra unor legi care nu au susţinerea oamenilor şi a instituţiilor europene. Nu faceţi rău societăţii româneşti mergând mai departe cu legi ale justiţiei şi modificări ale codurile penale care sunt incongruente cu o democraţie veritabilă.”

  Viorica Dăncilă, prim-ministru: „Aşa cum am spus de-a lungul întregului meu mandat am convingerea că, indiferent de mizele politice sau electorale, în calităţile oficiale pe care le avem, avem datoria de a colabora şi coopera între noi.”

  Liviu Dragnea, preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD: „Ne aflăm într-o competiţie permanentă. Ne criticăm, dar din păcate se merge prea departe. Să nu mai fie ca atunci când europarlamentari români au votat în PE împotriva României”

  Cam ce declaraţie care să rămână în istorie ar putea da specimenele astea? Despre legile justiţiei, despre MCV, despre cozi de topor?

  Sesizaţi ce-i durea pe ei la şedinţa omagială? Aţi înţeles cine se adunase acolo să vorbească după 100 de ani în locul lui Brătianu, Marghiloman, Pan Halippa, Iancu Flondor, Constantin Stere? Un profesoraş de provincie, încremenit în acelaşi discurs cu legile jusriţiei, care crede că îi va mai aduce un al doilea mandat. O gospodină din Teleorman, simpluţă rău la minte, care, mămos, se roagă de Johannis să nu mai zică să fie demisă. Şi un inginer cu mai multe dosare decât cărţi a citit în facultate.

  Politicieni de doi bani. Chiar n-aţi înţeles? Azi nu-mi pasă de legile justiţiei. Nu-mi pasă de dorinţa lui Johannis pentru al doilea mandat. Nu-mi pasă de dosarele lui Dragnea şi mi se rupe de completul de cinci judecători. Nu-mi pasă că Dăncilă nu ştie să articuleze româneşte. Nu-mi pasă nici cine finanţează de afară nişte oengeuri de căcat. Mi se rupe de Soros şi de multinaţionale.

  Azi, mă doare că atunci când nepoţii mă vor întreba: „Voi, voi unde eraţi?”, nu am să am ce să le răspund.

  Şi totuşi, cu toate astea, sunt foarte, foarte optimist. Din Ţara lui Decebal, daci îmbrăcaţi în sarici de care şi-au prins eşarfe cu Sfântul Tricolor, au pornit, ca acum 100 de ani, pe jos şi în care trase de boi, către Alba Iulia. Şi strivesc sub paşii lor, tot ce ar încerca să-i împiedice din drum. Sunt întâmpinaţi în satele prin care trec, cu pâine şi sare.

  Dumnezeu însuşi, căruia unii dintre noi îi mai spunem şi Zamolxe, umblă acum, de la Nistru, prin Ceahlău, de la Toaca şi Panaghia, prin Şinca Veche şi până în Templul Apusenilor, cu o pâine şi cu nişte sare în mână şi împarte din ele pe la fiecare Kogaion întâlnit în cale. În urma lui, vine un lup alb păşind crunt, cu coama ridicată a neîndurare faţă de duşmani.

  De-aia sunt eu aşa de optimist când zic despre ţara mea!

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

LUMINIȚA VLĂDESCU: -CARE MI-AI ȘUTIT, MĂ, FABRICA DE AMIDON ?-
scris de Lucian Cristea
După isprava primarului Vrabie cu fabrica, PSD din teritoriu e de-a dreptul disperat! Nu se aștepta la o asemenea surpriză și, tot(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii