EX PONTO – ecourile unei lecturi(2991)

  E posibil ca aceste rânduri de început să mai fi fost enunțate în ultimul timp, dacă nu în public măcar în cercuri restrânse de cei înduioșați, în sens parodic, desigur, de prestația celor ce se consideră, însoțiți de zvonuri de lăută, cavalerii limbii române, când ei de fapt confundă coiful cu ligheanul de lături, covorul fermecat cu preșul resemnat în fața ușii, obiectivul cu subiectivul, harta cu evantaiul ca accesoriu vrăjitoresc înainte de retragerea în dormitor... Așadar, nu este vorba despre discordii astrale, ci Despre degradarea limbii române în spațiul public, degradare țintită de către Uniunea Scriitorilor din România și care își exprimă o primă judecată într-un Comunicat publicat în revistele sale sau editate sub egida sa, preluat și de numeroase agenții de presă, cum rigorile științei vorbirii și ale scrierii limbii natale sunt siluite în spațiul public ,,de către politicieni, oameni de media, ,,vedete“ ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente...“ Adică nu e vorba despre acei morți care, cum scria Borges, descoperă în paradis că duhurile din alaiurile îngerești au pentru veșnicie același chip, ci despre oameni vii care nu sunt capabili să se lămurească dacă sunt înzestrați cu pene sau cu păr...
Cu acest Comunicat, din care voi reda mai jos câteva considerente, își deschide sumarul numărul 60 al revistei Ex Ponto, ce-nsumează Text/ Imagine/ Metatext.

,,Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio și televiziune, dar și nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât și prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primește societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere și modele – de care istoria noastră, ca și prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral și dăunătoare intelectual... Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute... Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectarea acestei stări de lucruri...“ (Va scrie cineva un raport sever fără să i se facă silă?). Tocmai când lansam întrebarea asta, mi-atrage atenția editorialul României literare, primul număr din anul acesta, în care descopăr sub titlul o limbă curat murdară, faptul că directorul revistei, Nicolae Manolescu, pornește în demersul său publicistic de la temele din comunicatul amintit, vinind de data aceasta cu câteva precizări, amendându-i public tocmai pe cei care contribuie ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă la fenomenul de degradare a limbii române. E vorba, spune domnia sa, ,,De politicieni și de unii jurnaliști de televiziune și de presă scrisă. Semnale există mai ales în mass-media, când printre stricătorii de limbă se numără incorijibilul prim-ministru al țării. (Obținând consimțământul zeilor de a se transforma în femeie, înțeleptul grec Tiresias a făcut-o spre a mărturisii apoi, că, în actul de dragoste, o femeie simte de nouă ori mai multă plăcere decât un bărbat. Așa o simți și Dăncilă Viorica când vorbește limba română? n.m.).
Nu există în schimb analize ale fenomenului... Stricătorii de limbă sunt așa zicând identificați. Ca și cauza principală, și anume școlarizarea proastă. Faptul, între altele, că gramatica limbii române se studiază doar în gimnaziu (și asta-i cam demultișor poveste) și doar în Liceele de Filologie, reprezintă un handicap binecunoscut... Simplu spus, stricarea limbii înseamnă, în definitiv, două lucruri: urâțirea limbii și punerea ei în incapacitate de a comunica individual și social...“ Sunt anunțate și alte înfățișări viitoare ale durerii și conștiinței durerii, legate de acest subiect. În completare aș recomanda lectura prelegerii lui Sorin Lavric ținută în cadrul Proiectului ,,Literatura tinerilor“, inițiat de conducerea Uniunii Scriitorilor, și publicată în numărul 43/2018 al revistei amintite cu titlul ,,Funcția peltastică a limbii“, din care citez: ,,În latină, la scut se spune pelta, iar soldații romani care purtau scut erau numiți peltastae – ,,peltaști“. Cine știe să facă uz de limbă ca de un scut, ca un mijloc cadențat de ordonare a energiilor minții, acela este un peltast... Efectul anxiolitic al limbii în exercițiul ei peltastic este o trăsătură de care oricine se poate bucura. Repetați de cinci ori o poezie care vă place: veți simți cum cîmpul de cadențe vă pătrunde mintea, liniștind-o. Chiar aceasta e funcția peltastică a limbii.“

Revenind, spun că, legați între ei cu legături exprimate prin credință și interes, prietenie, curiozitate și iubire, devotament, oamenii vorbesc nu doar despre alții, dar se și întâlnesc spre a vorbi unii cu alții...
În paginile de interviu ale revistei EX PONTO într-adevăr oamenii vorbesc unii cu alții: poetul Ovidiu Genaru filtrează întrebările lui Iulian Talianu, dintr-un amplu interviu, pornind chiar de la prima, când este rugat, pentru istoria literaturii, să depună mărturie, din perspectiva sa, în legătură cu ce este poezia pentru el. Și răspunde poetul: ,,...povestea asta cu ,,o mărturie pentru istoria literară“ mă cam sperie... Crezi tu că în 2040 va mai citi careva insignifiantele opinii despre poezie?... Când un elev scrie în lucrarea la limba română, la bacalaureat, că Eminescu a măsurat Oda cu metrul antic, la ce bun mărturisirile unui poet, fie el inclus pe lista lui Manolescu? Listă de mare prestigiu totuși. Exclusivistă... Doamne, întoarce lumea îndărăt, așa cum a fost ea cândva în visul Marilor Poeți...“
Paginile de eseu Ex Ponto aparțin Danielei Varvara, cu Literatura de inspirație creștină: un parcurs în tandem cu filosofia epocii. Din Prolog rețin lămurirea că cercetarea va evidenția mutațiile produse în mentalul colectiv în ceea ce privește percepția modurilor de manifestare a credinței creștine și încercarea de ,,... sondare a literaturii pentru a sesiza gradul de relevanță pe care creștinismul îl are ca filosofie de viață de-a lungul a trei regimuri politice care au traversat societatea românească: monarhia, totalitarismul și democrația, corespunzătoare, pe plan estetic, curentelor tradiționalism, modernism/ neomodernism și postmodernism.“ Mijoacele de investigare au urmărit modificările conceptualizării credinței creștine percepute în ultimii 130 de ani și oglindite în imaginarul artistic al unor scriitori români emblematici, și au avut ca unelte de lucru: Relația credință – curent filosofic – regim politic oglindită în literatuă, Creștinismul – credința nezdruncinată (epoca tradiționalistă), Declinul creștinismului în epoca modernă/ postmodernă, Aspecte ale conceptualizării credinței creștine în imaginarul liricii neomoderniste, Credința creștină în epoca democrației și postmodernității. Un material accesibil oricărui cititor, fără exces de detalii, scris cu fervoare și o intenție morală didactică vădită.
Poezia secțiunii TEXT conține rememberul Nastasiei Savin 7 ani fără Arthur Porumboiu, prilej cu care criticul literar îi reface identitatea poetică, recitindu-i toate volumele publicate între 1974-2011. Poezie semnează Sorin Roșca, Iulian Talianu, Cristian Ghica. Din romanul la care lucrează, Ovidiu Dunăreanu dislcocă un fragment ce păstrează caracteristica proprie imnului închinat locurilor natale: „Asculta în noapte, din cerdacul casei celei vechi, țârâitul greierilor. Tremurul lui răsunător umplea curtea și valea până la Dunăre și răzbătea departe peste albia ei și pe deasupra satului până la stele.“ Mai semnează proză scurtă Dan Perșa, Liviu Lungu, Gheorghe Filip. Literatura universală ne prilejuiește întâlnirea, în traducerea și prezentarea lui Dagmar Mária Anoca și Lucian Alexiu, cu poetul slovac Miroslav Bielik, care notează analitic într-un poem: ,,S-o spunem de-a dreptul, de la obraz,/ viața cu moartea alcătuiesc un întreg// moartea înoată la mal, malul așteaptă talazul/ marinarii au descoperit demult armonia luciului apei/ puțin a rămas nedesenat de Columb și de Cook/ Doar cei ce au coborât pe malul celălalt al continentului/ nu s-au întors niciodată și nu au trimis niciun fel de mesaj...“

Secțiunea IMAGINE o are ca invitată pe Eugenia Tărașanu-Jianu, artist plastic, cu ale cărei reproduceri din albumul de schițe de costume pentru păpuși și scene din spectacole este ilustrat acest număr.
Rubrica Inscripții dobrogene aduce Note despre cărturarul Ioan N. Roman semnate de istoricul literar Nicolae Scurtu. Ele sunt însoțite și de un document cuprinzând Câteva proiecte culturale pentru Dobrogea, Ioan N. Roman referindu-se la efortul, nu doar financiar, de reluare a apariției unor importante publicații precum Farul, Dobrogea Jună și Analele Dobrogei deoarece ,,La sfârșitul lui 1918 și începutul lui 1919, când ne-am înapoiat din refugiul de doi ani încheiați la care ne osândise marele război, am găsit, cum se știe, gospodăriile noastre prădate și ruinate, pe alocurea cu desăvârșire distruse prin bombardament și foc.“ Gabriel Rusu își continuă cu exactitate Gramatica rememorării la Constanța. Întâmplări și personaje. Sunt două episoade: în primul este prezent Constantin Cioroiu, ,,stimabil cercetător de arhive și publicist“, plus cărțile sale de identitate (publicate), în al doilea, Marian Moise. ,,Când ne întâlneam, notează Gabriel Rusu într-o versiune peste timp, obișnuia să vină la mine cu un zâmbet larg pe fața-i largă, cu mâna dreaptă întinsă pentru un salut călduros și zdravăn până-n încheitura umărului, cu pași mari. Avea niște pantofi mari, îi văd acum în minte, mari, solizi și confortabili, cu talpa groasă, pantofi de urcat și coborât munții...“
Cronici de carte semnează Ion Roșioru, Dana Nicoleta Popescu, Marian Dopcea, Mirela Savin, (pune în discuție, după ce oferă unele alternative de a analiză a propriei veiți, volumul autobigrafic cu un titlu paradoxal, Sisif cobărând muntele, semnat de Titi Damian), Marina Cupșa, Ana Dobre, Ioan Florin Stanciu, Octavian Mihalcea.
Portretul anivesar, la împlinirea celor 65 de ani de către compozitorul Dan Alexandru Bălan, profesor universitar doctor la Facultatea de Teatru a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L. Caragiale“ București, Departamentul Canto – Vorbire – Mișcare, este schițat de Mariana Popescu. Paginile de teatru, ca-ntr-o retrospectivă, sunt semnate de bine-cunoscutul cronicar Valentin Sgarcea, iar cele de arheologie dobrogeană care, ca și în teatru, nu lucrează cu adevăruri aproximative, îl au ca autor pe Radu Petcu. El revine cu hărți și bibliografie selectivă asupra unor Aspecte privind caracterul meșteșugăresc al așezării antice de la Ulmetum.
Ca simț comun al omului, cititul rămâne să genereze și să organizeze, încă de la democratizarea tiparului și odată cu el a cunoașterii, în încăperea memorială un tip concurențial de comunicare care nu cedează în fața eficacității comunicării sonorizate, mă refer la radio, cinematografie și televiziune.