Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
opinii
portret în oglinda democrației neîncrederii

portret în oglinda democrației neîncrederii(2102)

Publicului din sală, venit cu mandat, i s-a părut scandaloasă, la limită, decizia de a-și tăia venele; a fost nevoie de o analiză a riscurilor, o analiză dăncialistă. Raportul ambilor cu comedia ce lăsa o impresie generală de ,,bogăție intelectuală“, era definitiv. Pe același tipar al ultrajului bunului simț s-au derulat prezențele unor așa-ziși miniștri, care nu-și justificau semnificația principală a prezenței în fieful Consiliului U.E. Revenind la chestiunea în cauză, vorba lui Caragiale , omul în cauză simțea enorm și vedea monstruos. Capacității de a se abstrage preocupărilor literaților politici, vorbitorul, într-o nemișcare de necropolă, i-a adăugat și rezerva față de lumea literară a librăriilor (cum de a scăpat lumea bibliotecilor?) fiincă ea nu corespundea idealurilor sale de viață aristocratică. Adică vorba lui, ,,Ce, vreți să plec de aici ca un prost?“ Plasarea într-o grilă existențialistă a propriilor conflicte cu justiția, cu moravurile, cu o societate activă ale cărei experiențe democratice au dus la construirea unui univers al neîncrederii și sancționării publice, cu cât încrederea în responsabilii politici, în programele lor electorale și în instituțiile cetății a devenit accentuată, îl adusese pe vorbitor, transfigurat, simbolic, desigur, în postura cetățeanului posesor al reputației de a statua și al celei de a împiedica. Chiar și în absență, cum se întâmplă acum, morala datoriei fiind un obstacol pe care nu-l poate trece... Dar să las chestiunile subtile.

A strigat, înflăcărat, că vrea să-și taie venele, dar sala, într-o formă disponibil-penibilă, cu un geamăt intolerabil, i-a blocat intenția pe motiv că mai are de participat la încastrarea legitimității electorale; ce dacă capitalul său de reputație, cuplat la asociația politică devine tot mai invizibil, tot mai puțin pliabil pe așteptările electorilor s-ar fi strigat în aplauzele de supraveghere, el venise să moară acolo, conducându-și oamenii la victorie, precum eroul lui Carlos Fuentes: ,,Bătrânul gringo a venit în Mexic să moară... Își spuse că în această călătorie n-o să aibă nevoie de prea mult bagaj,...niște sandvișuri cu slănină, un brici de ras, o perie de dinți, două cărți scrise de el și un exemplar din Don Quijote, o cămașă curată și un pistol“... ,,Îmi propun să fiu un cadavru frumos.“ își spuse bătrânul gringo în gând.

Dar Dragnea Nicolae Liviu are de apărat reputația unei puteri pe care o vrea intangibilă. Câștigată tocmai datorită democrației electorale, nu vrea să accepte faptul că aceasta este intermitentă, pe când verificarea are o caracteristică: este permanentă. Ceea ce înseamnă că poate fi practicată de indivizi, nu numai de organizații civice. Fiind în căutarea căilor de împlinire democratică, Dragnea N. Liviu s-a întrupat, dintr-odată, din reprezentat în reprezentant deranjat de democrația supravegherii sau a neîncrederii, cum mai scriu cărțile.
OH! Cărțile sunt semn al bărbăției, neică, Dragnea! Ele vorbesc pe șleau și pe înțeles despre izvorul neîncrederii democratice, care a urmat de-a lungul timpului două căi: una liberală și alta democratică. Despre prima, Montesquieu, în Spiritul legilor scria la 1758: ,,Experiența ne spune că orice om care deține puterea (sau se află în preajma ei, n.m.) are tendința să abuzeze de ea și o face până întâlnește obstacole. Însăși virtutea are nevoie de limite. Pentru ca puterea să nu devină abuzivă, este nevoie ca, prin dispoziția lucrurilor, puterea să o oprească.“ Desigur, încrederea, când se vorbește despre asociațiile politice și doctrinele lor convertite în programe și perspective de guvernare, poate însemna și o modalitate de economisire instituțională, în sensul în care între vorbă și faptă poate exista semnul egalității, ceea ce le-ar scuti pe acestea de a mai fi supuse mecanismelor de verificare și de strângere de probe...

Aceste chestiuni deși se cunosc, atât parlamentul, la un ison cu guvernul persistă în a nu disocia legimitatea, fluturată ca pe un stindard ce ar împiedica distrugerea universului lor de exprimare în cetate, de încrederea pe care electorii nu o mai au, tot ca expresie a democrației precum și a manifestării cetățeniei. Or, chestiunea cu cetățenia și instituția ei, nu le este pe înțeles amândurora, după cum se constată, tot în piața publică, prin organizarea neîncrederii de către supraveghetorii democrației electorale. Revenind la democrația neîncrederii afirmată ca libertate a opiniei de a fi ostil agenților guvernului (și ai parlamentului, în cazul nostru), mă opresc o clipă asupra lui Benjamin Constant evocând înfricoșătorul exemplu al lui Robespiere din 1793, când în Franța a avut loc răsunătorul divorț între procesul politic prin care ,,încrederea universală promovase oameni onești în funcțiile administartive“ și cel prin care ,,aceștia din urmă au permis organizarea unor frății criminale“.

Lecția însă continuă. Neîncrederea de tip democratic este contestată, culmea, într-un regim democratic, de către Dragnea Liviu, Dăncilă Vasilica, Ștefănescu Codrin, (plecat deunăzi prin codrii patriei în căutarea unor pitulici-nicolici care să le orchestreze o return half victorioasă și căruia îi amintesc acest necesar avertisment, dintr-un editorial al ziarului La Bouche de fer, din sec.XVIII, și care ar trebui să-l însoțească și în somn: ,,Prieteni ai libertății, fie ca vigilența veșnic trează să ne țină la adăpost de primejdiile în calea cărora ne-am afla dacă întregul nostru destin s-ar afla în mâinile miniștrilor), Nicolae Șerban, Iordache, Vasilescu, Manda, Budăi, Daea (cocoțat în regim de Stand-up în loja Consiliului U.E), Plumb, Teodorovici, Dan Carmen, Andronescu, Tăriceanu, precum și de alți putători de buzdugan local sau județean, pe motiv că puterea aleasă nu trebuie vegheată pentru modul în care-și respectă angajamentele, dacă are mijloacele capabile să mențină vie exigența inițială de a sluji binele națiunii, dacă registrul guvernării are proiecții fiabile pe termen mediu și lung care să devină ulterior strategii de creștere economică adevărată. Și de ce contesă această neîncredere democratică, pe care o diabolizează și o arată cu degetele, aceleași cu care-și rulează clătitele cu muștar, numind-o contrademocrație? Nu cumva de teama de ale fi dezafectat statutul social pe care de altfel nu îl merită? Nu cumva de frica modalităților de organizare a neîncrederii democratice, și aici mă refer la puterea de supraveghere, formele de rezistență și verificarea prin judecată?
O iritare continuă, la umbra democrației electoral-reprezentative, le populează discursurile, inclusiv cele mai recente, refuzând sistematic faptul că istoria socială a neîncrederii democratice, care nu acceptă constrângeri, fiind chiar viața imediată a democrației, este inseparabilă de istoria instituțională.

O fi politicul spațiu al experienței, cum îl denumesc cercetătorii științelor sociale, dar să subminezi zilnic credibilitatea instituțiilor, sub sloganul ,,Administrația și guvernarea sunt reprezentative“, și să nu înțelegi că conflictul ce opune puterile de supaveghere a democrației-electoral-reprezentative în contemporaneitate este alimentat tocmai de tema legitimității prost înțeleasă cuplată cu analiza dimensiunii sale negative în viața politică. În alți termeni, dar asta chiar e o chestiune de cărți care le pot oferi celor amintiți dar și altora, noi și necesare grile de înțelegere a distincției dintre vot și judecată, distincție ce ne stă la îndemână când vine vorba de separarea puterilor în stat, dar menită și a da la o parte obișnuita schemă liniară legitimate-acțiune autonomă cu care lucrează azi asociațiile politice de la noi, când de fapt alegerile nu mai sunt decât un simplu mod de desemnare a guvernanților, în timp ce legitimitatea politicilor imaginate de ei este permanent interogată. Ei, aici li se înfundă! Interogarea asupra serviciului binelui comun și respectului datorat valorilor fondatoare ale legăturilor sociale guvernant-guvernat, nu mai derivă doar din simplul act al alegerii. Dacă cetățenii verifică sistematic competența guvernanților, măsurând permanent rezultatul acțiunilor acestora, e un semn că raportul guvernanți-guvernați nu mai poate fi definit de diferențe de nivel intelectual și că expertiza comună a ultimilor îi arată capabili să construiască evaluări în ceea ce privește competența guvernanților bazate pe aprecieri documentate, neglijade adesea de factorii de decizie. Dar cui îi pasă de evaluări? Ca să nu mai spun de control și judecată, calea recursului la urne fiind o manifestare tardivă și neeficientă când e vorba de a testa puterea și parlamentarismul. Judecata, depășim aici cadrul judiciar, ar presupune evaluarea (tocmai amintii de ea) conduitelor și acțiunilor ce urmăresc același obiectiv: decizia în vederea binelui comun. Or, după cum vor Dragnea Liviu, Dăncilă Vasilica, Tăriceanu Anton, Hunor Kelemen să transmită de ceva timp, cu orice prilej, faptul că ei au ultimul cuvânt, ignorându-le cetățenilor calitatea de jurați într-o procedură de judecată a guvernanților de către societate, repet, când vorbim despre democrația neîncrederii. Cât privește figura poporului judecător, ca autoritate independentă, nici nu cred că și-ar dori să o vadă. Cu alte cuvinte democrația nu poate fi redusă, în istoria ei, doar la dreptul de vot și la regimul parlamentar; ea este legată profund de ideea unei judecăți a guvernanților de către societate. Pericle a înlăturat asocierea puterii cu averea funciară, considerând tiranic faptul că o mică parte a comunității guverna asupra întregului. La Atena exista adunarea cetățenilor, în Anglia se fac simțite primele manifestări ale unui adevărat control al monarhiei care ia forma punerii sub acuzare ale personalităților aflate la putere iar în America de început de secol trecut în unele state se instituia o procedură ce permitea revocarea prin vot universal a responsabililor aleși. Vorbim deci despre ,,necesitatea unui paznic care să-i supravegheze în numele Națiunii pe reprezentanții națiunii“, ca să citez din arhivele parlamentare franceze de secol XVIII, citat căruia îi adaug, spre a-ncheia micile mele considerații pe tema supravegherii democrației electoral-reprezentative, cu acest pasaj dintr-o scrisoare din 1791 a doamnei Roland, influent personaj literar în epocă: ,,...guvernarea reprezentativă devine regimul cel mai corupt dacă poporul nu-și supraveghează reprezentanții. E adevărat că încrederea este comodă: ea ne scutește de grija de a veghea, de a gândi și de a judeca.“ Dar tot atât de adevărate sunt următoarele: libertatea, dar nu înaintea religiei care o considera ca aflându-se sub autoriate divină, rămâne pretextul cel mai des invocat al crimelor sau faptelor bune; ea este sursa diversității, iar diversitatea conservă libertatea prin procurarea de către cetățeni a mijloacelor de organizare; esența democrației constă nu doar în respectarea cu religiozitate a libertății dar și în a nu te supune nici unui alt stăpân decât legii. 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

DELTA DUNĂRII - SIMFONIA SĂRBĂTORILOR PASCALE
scris de Lucian Cristea
Delta Dunării a intrat în zodia sărbătorilor pascale, după un preludiu de Florii. A început simfonia sezonului turistic 2019 în Delt(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii