Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
social
CASA MORTUARĂ ALBASTRĂ A PRESEI

CASA MORTUARĂ ALBASTRĂ A PRESEI(2398)

Fac o mărturisire. Mama a jucat în viața mea rolul farului de noapte din portul Balcic, care a salvat multe vieți, dar faptele sale au rămas anonime. Era confidenta mea și sursa optimistă care mă ajuta să îmi refac echilibrul, atenție, atunci când derapam. Și o făceam destul de des...Acum boala este un sfetnic bun. Mă lasă foarte rar să ies din casă. Doar moartea vreunui coleg de breaslă mă îndârjește să îmi adun toate puterile pentru a ajunge la “Casa albastră” ca să-l văd ultima oară… Ultima oară am așezat câteva flori la căpătâiul lui Cătălin Siclitaru. Pe drum mi-am pus o singură întrebare. De ce am stat atât de puțin de vorbă cu Cătălin?! Pe mine, termenul “ultima oară” mă înspăimântă. Cum adică “ultima oară?” Nu mai există nici o șansă? Pe pământ, Domnule, NU! Poate dincolo…

Ce paradox uluitor! Ne plângem că ducem o viață grea pe pământ, dar, culmea, sperăm să o continuăm dincolo...Chiar în condiții mai grele! Mama a fost o femeie simplă cu un orizont mic de așteptare, tatăl fiind inginer de drumuri și poduri prin țară. Draga de ea, la Galați, pe patul de suferință, a avut o singură dorință rostită cu ultimele puteri. Spunea tot timpul: “Vreau să mai trăiesc!” Dar cu câtă îndârjire o spunea! Nu se lăsa dusă! Tatăl meu. Acasă, ca să zic așa, doar musafir. Pentru mine, dacă nu ar fi pusă în față expresia existențială “ultima oară”, tot musafir… Știam că tata a fost noaptea acasă după fumul de țigară. Acum mă ghidez ușor după mirosul de cenușă și știu foarte bine în care noapte a poposit la geamul meu Andrei Gheorghe, de la radio, cu vocea sa inconfundabilă.

Dar să revin la pragmatismul mamei mele. În urmă cu 20 de ani...Ce spun eu, când scriu cifra asta cu specificația că e vorba de ani în coadă, îmi tremură mâna și fără ajutorul domnului Parkinson, cu care îmi împart bătrânețile și neamul, de la an la an, tot mai restrâns și tot mai arțăgos… Reiau ideea. În urmă cu 20 de ani, i-am prezentat-o mamei mele pe Claudia. Dacă acum este o frumusețe exotică, vă puteți imagina, cei care o cunoașteți, cum arăta la vremea respectivă... Concluzia mamei: “Le-ai rupt gura la toți!” Concluzia mea: “Claudia, tu ești marihuana vieții mele!” Mama, mai târziu, când a realizat că trebuie să se mulțumească doar cu ceea ce a mai rămas din mine, a replicat: “Să te ferească Dumnezeu de gelozia mamei căreia o femeie i-a furat băiatul!” Dimineața, la ora șapte, stătea pe balcon ca să mă vadă când treceam cu mașina spre redacție…

De câte ori mă îndrept către cimitir, ca să aduc un ultim omagiu unui coleg de-al meu, retrăiesc anumite pasaje din viața mea. Aș fi vrut să le povestesc cu o voce moderată unora dintre confrați, dar nu am unde! Într-un oraș cum este Constanța, din păcate, și sufăr pentru asta ca un prost ce sunt, ziariștii se întâlnesc doar la cimitir! Casa mortuară albastră a devenit casa ziariștilor! Se întâmplă câte o tragedie, ne sunăm unii pe alții, venim la “Casa albastră” și ne dojenim reciproc. “Dă-ți, măi, barba asta jos, ce naiba, că arăți ca un călugăr!”

Au luat unii pe de-a moaca zeci de spații comerciale și nu dezvoltă nici o activitate. Cu cafeau de acasă, am fi fericiți să avem un loc al nostru. Chiar și pentru un priveghi, ca să nu ajungem direct la groapă! Ca să ai unde sta de vorbă în condiții civilizate cu un interlocutor valoros. Desigur, nu un politician, dar și el este om! Ca să nu mai țipe după noi pe stradă Matei, fostul primar al Năvodariului, care îi confundă pe unii cu alții!

Breasla jurnaliștilor din Constanța nu se bucură de nici un avantaj sau protecție! Ba, dimpotrivă, este expusă în permanență la tot felul de pericole! Puterea, indiferent de culoarea ei, a adus-o în genunchi! Dacă până și un inspectoraș de la OPC își permite să dea ordine ca un pamflet să fie scos, la ora 22, din ziarul TIMPUL! Ce ar mai fi de comentat?! În condițiile în care foarte multe ziare nu își mai permit din punct de vedere financiar să își amenajeze nici măcar un sediu, ne-ar prinde bine un loc unde să ne întâlnim în condiții civilizate.

În timp ce alte bresle emit tot felul de pretenții, jurnaliștii nu fac caz de situațiile grele cu care se confruntă. Am muncit 27 de ani la “România liberă”. Am organizat o subredacție regională care a funcționat, la un moment dat, pe 5 județe. Au fost ani când am scos pe timp de vară două ziare pe zi! Ediția regională și “Estival”. După 27 de ani de muncă, s-au debarasat ca niște lași de mine și au uitat să-mi achite salariile restante însumând 170.000.000 lei (vechi).

Concluzia? Nimeni nu ne apără drepturile! Pentru noi, sunt doar două variante.

1.Varianta Siclitaru - Casa albastră.
2.Varianta Cristea - Și, vorba aia, și cu banii luați și cu dușmani o mie!

De ce mor jurnaliștii la vârste care exprimă tinerețea! Întreb și eu ca simplu supraviețuitor...
 

Comentarii

Mardarescu Adriana
19-07-2019
O mărturisire tristă, și tragi concluzii ce te duc dincolo de un timp pe care rațiunea nu-l poate pătrunde și nici nu dă răspuns supraviețuitorului din tine.....

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

A FI SAU A NU FI BĂRBAT ÎN PNL!
scris de Lucian Cristea
Cineva, persoană respectată și de încredere, din anturajul lui George Dragomir, “tata” liberalilor constănțeni, m-a invitat la(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii

  • SĂ MORI RĂNIT DIN DRAGOSTE DE SPORT...
  • Al cui este Teatrul de vară din Mamaia, cine își bate acum joc de el și nimeni nu se supără?
  • SCURTA VARĂ FIERBINTE A NOULUI MINISTRU DE INTERNE
  • CASA MORTUARĂ ALBASTRĂ A PRESEI
  • CA SĂ AJUNGĂ PRIMAR, HORIA DE LA OPC ESTE CÂND CATTANI, CÂND ÎMPĂRATUL CONSTANTIN, CÂND SFÂNTA ELENA!