VAGABONDUL VIEȚII MELE...(1106)
Am trăit un sfert din viață la țară, petrecându-mi aproape toate vacanțele în comuna Frumușița, județul Galați, locul unde s-a născut mama mea. La o vârstă fragedă, am devenit cetățean de onoare al comunei! Trucaj de Buftea.. Am profitat constant de poziția mea privilegiată a celui mai iubit dintre nepoți și am luat tot timpul caimacul de deasupra...Mă refer la caimacul din ceaunul în care se fierbea laptele de capră. Mă lăudam la toți că onor căprița noastră a jucat în ZORBA și sătenii, care văzuseră filmul, tare se mândreau...Rămas văduv de tânăr, bunicul meu s-a recăsătorit cu o femeie care avea 5(cinci) copii!!! Așa se face că, practic, eu am deschis, cum se spune, ochii în ei...
De aici și plăcerea mea de a sta la grămadă! Ca în orice familie sudată din mai multe părți, exista, alături de mine, și o oaie neagră! Eu eram alintatul și Draghia oaia neagră. În serile de vară, ne adunam 12 guri la masă! De cele mai multe ori, mama Tudora, bunicuța vitregă, făcea două mămăligi ca să ne săturăm...Nu știu cum se descurcau, ce făceau bătrânii, dar noi, eu, frații mamei, cei cinci copii ai Tudorei, o fată din flori și cine se mai nimerea pe acolo, nu am dus lipsă de nimic! Cu copiii Tudorei, cu toți cinci, cel mai mic fiind de vârsta mea, mă împac și astăzi foarte bine! Ei mi-au oferit o variantă în situația în care nu mă voi mai descurca la Constanța: o cameră în casa bătrânească! Când mi-a scris Draghia, ruda mea vitregă, anunțându-mă că mă pot muta la orice oră vreau eu, m-am uitat către cimitirul satului și i-am șoptit bunicului: Constantine, Constantine, ce mână bună ai avut!
Draghia este cel mai mare dintre ei și respectul față de el e neștirbit. Ce am apreciat eu cel mai mult la copiii mamei Tudora? Toamna, la Frumușița, oamenii fac foarte mult vin roșu gen sânge de iepure, iar iarna îl gustă cu martori...Evident, cu riscul de a o lua razna! Ei, bine, niciodată, dar niciodată, copiii Tudorei nu și-au permis să se poarte urât cu bunicul meu! Nu l-au agresat, nu s-au comportat golănește...Bunicul meu Costică Lovin a murit înconjurat și de cei cinci copii ai Tudorei! Pe care i-a înfiat! A fost aglomerație mare la căpătâiul lui! Acum Draghia este bunicul nostru! Noi îl iubim așa cum este el. Cu inima lui de aur, dar și cu păcatele lui multe. Când mergeam, duminica, la horă, la Ijdileni, la fântâni, mă păzea tot timpul! De când i-a murit una dintre surori, s-a retras în peștera săpată cu ură într-o margine a sufletului său pribeag. Ură? De ce ură? Pentru că sora sa a murit la piață, în timp ce stătea la o coadă pașnică, sprijinindu-se pe umerii unui cetățean bine făcut! Noaptea ne întâlnim pe Faceboock și vorbim. Uneori, aud zgomote în preajma lui Draghia, vagabondul vieții mele…
“Ce faci acolo?”, îl întreb. Să nu îmi spui că îți plângi singurătatea! Tiiiiiiiiiiiiit. Așa plânge telefonul când îl închizi brusc…
