Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
THEODOR PALLADY ÎN PATRIMONIUL MUZEELOR DOBROGENE (II)

THEODOR PALLADY ÎN PATRIMONIUL MUZEELOR DOBROGENE (II)(432)

În patrimoniul Muzeului de Artă Constanța și al secției sale – Muzeul de Artă Dinu și Sevasta Vintilă Topalu există remarcabile opere semnate de Theodor Pallady (1871 – 1956). Pentru a intra în atmosfera universului palladyan, îl vom prezenta pe mai multe paliere. Acum, prin câteva date biografice.

A fost primul din cei patru copii ai soților Iancu (Ion) și Maria (Cantacuzino) Pallady (Palade, Paladi); familia tatălui este menționată în analele Moldovei încă de la începutul secolul al XVII-lea (strămoșul Sava Palade a fost capuchehaia lui Vasile Lupu la Constantinopol și solul său în Rusia, iar Dimitrie Cantemir îi pomenește pe boierii Pălădești în Descriptio Moldaviae) iar cea a mamei, chiar în istoria târzie a Bizanțului; arhitectul G. M. Cantacuzino, rudă apropiată cu Pallady, care se consideră singurul său ucenic, spune că pictorul își pomenea arareori părinții; avea doar șase ani când bunicul dinspre tată și nașul său, Todiraș Paladi, a trecut în lumea celor drepți. Cu toate acestea, și-l amintește ca pe „unul dintre acele personaje bine așezate în importanța sa de boier de pe vremuri... Atotputernic și ținându-se departe de politică... Studiase, împreună cu fratele său mai tânăr, la Atena, căci mama sa, o Arghiropol, avea cultul țării natale. Bunicul meu, dimpotrivă, nu prețuia acea origine și-i spunea mamei mele, a cărei bunică maternă era o Lazu... «Amândoi avem în familiile noastre o hibă... (un clenciu): voi pe Lazu, noi pe Arghiropol». Se înșela, căci noblețea neamului Arghiropol (prinți) era de mâna întâi. Însă familiile moldovenești disprețuiau pe atunci familiile fanariote..., cu care, totuși, se înrudeau cu toatele. Cantacuzinii, Mavroghenii, Sutzu, toți erau de-acolo - și presupun că neamul Pallady nu făcea excepție, în ciuda vechimii sale în Moldova: 1610. Sub domnia fanarioților s-a perpetuat civilizația bizantină în Moldova [...]”.

Coana Misica, bunica artistului, „era fiica lui Ion Ghica, primul soț al mamei sale, născută Catargi, care s-a căsătorit apoi cu Sturza Păstrăianu... I se spunea domnița Elenca. Era irascibilă... coana Misica, însă toate umorile se arătau supuse bunicului meu – care făcea legea, impasibil și autoritar...

Pe când aveam șase luni..., în urma unei certe dintre tata și fratele lui mai mare, acesta i s-a plâns părintelui său că tata l-a jignit. Bunicul a pretins tatălui meu să ceară iertare... Cum tata a refuzat, bunicul i-a interzis să mai calce în casă până nu se supune... Atunci tata a vândut tot: mobile, cai, veselă, în sfârșit, tot, și am plecat în Elveția; părinții mei au locuit preț de un an și jumătate la Zürich, unde se afla cumnatul său Ion Canta (cu noi a venit și doica mea)... Când s-a întors la Iași, tata s-a dus să-și viziteze părintele. Prima întrebare a fosi: I-ai cerut iertare fratelui tău?... Bunica a trebuit să intervină ca să aranjeze lucrurile... Tot ea i-a dat bani lui tata ca să-și pună iar casa la cale”, fiind foarte bogată: „între Iași și Prut, putea merge necurmat pe moșiile ei, de la Coada Stâncii și Cilibiu”.

Aristrocrația pământeană se bucura, pe atunci, de un prestigiu inatacabil: „Pe stradă, lumea se dădea la o parte, pentru a face loc boierului să treacă, atunci când se hotăra să meargă pe jos... Dorința boierului era poruncă și nimeni nu îndrăsnea să i se opună. Când intra într-un local, era imediat servit, înaintea altora, fără ca nimănui să-i treacă prin gând să se supere sau să protesteze. Pallady îmi povestea” – scrie Ionel Jianu – „că atunci când traversa strada, se opreau căruțele sau trăsurile pentru a-l lăsa să treacă”.

Iancu Pallady și-a început educația la Nancy, în Franța, unde a fost trimis încă de la cinci ani împreună cu băieții familiilor de boieri înrudite: Catargi, Ghica, Sutzu și Liteanu, sub conducerea unui preot catolic. Revine la Iași, iar apoi este trimis la Dresda pentru a studia ingineria (doar unele surse biografice creditează această informație). Trăsăturile mamei se regăsesc în portretul Torcătoarei din 1898 și într-o serie de desene ulterioare.

„Când bunicul s-a prăpădit”, relatează Pallady în continuare, „tata a moștenit și pământurile de la Perieni, din Tutova. De acolo era familia (de baștină)... Mare și frumoasă proprietate, cu o pădure de 600 de hectare... la 6 kilometri de Bârlad... Acolo s-au așezat părinții mei. Am părăsit Iașul (aveam 7 ani), unde îmi începusem studiile cu domnul Clavel, un franțuz pe care îl adusese M. Sutzu pentru educația fiului său Bebe și a fiicei sale Dea... Încă de pe atunci – îmi amintesc – îmi plăcea ora de desen, în care trebuia să trasez figuri în niște pătrate, asta mă pasiona... Locuiam pe strada Păcurari, în casa unui oarecare Bogonos... Luam uneori ore împreună cu vărul meu N. Ghica-Budești”.

Modelul său în viață a fost bunicul dinspre mamă Vasile Canta(cuzino). Autoritatea de patriarh „l-a obsedat stăruitor până la bătrânețe”. G. M. Cantacuzino menționează: „Căuta a se regăsi în el, în atitudinile sale stoice și în vehemența unui caracter irascibil. De la el moștenise incapacitatea de a tranzacționa, felul tăios de a se exprima, o ferocitate față de semenul său, care, în realitate, nu îi era naturală, dar pe care și-o impunea ca o disciplină. Se ferea de a fi surprins în stare de duioșie. Ca și bunicul meu (și al său, n. n.) era asocial și apolitic, trăind închis în el ca într-o cetate. Avea un simț feudal al onoarei, iar concesiile din nici un domeniu nu erau în posibilitățile lui”. Între ciudățeniile lui Basile Canta, doar uneori egalate de Pallady, se număra și aceea de a-i fi recomandat nepotului intrarea în ordinul călugărilor trapiști, care adoptaseră „consemnul tăcerii, întrerupt doar de salutul lor zilnic, grav, straniu și sublim.
Frate amintește-ți că toți suntem muritori!”.

Arhitectul îl descrie în continuare pe bunicul comun la moșia sa din Hoisești, unde-și petrecea și Pallady (apelat Toto în familie) vacanțele în tinerețe: proprietatea „se întindea pe cele două povârnișuri ale unei văi care șerpuia între colinele joase. Spre sosea, se termina printr-un iaz, în care stuful creștea înalt. Dincolo de vale erau satul, grădina cu conacul și biserica (unde pictorul de mai târziu a privit cu atenție zugrăvia, n. n.)... Lumina înserării cuprindea valea. Numai umbrele violete ale dealurilor aveau forme mai precise...

Îmi aduc aminte de acele mese zgomotoase, șezând ghemuit lângă mama, pe care le prezida acest șef de trib, vesel și vehement. Discuțiile erau duse de dânsul cu ironie, autoritate și, câteodată, cu furie. Artă, politică, literatură, toate erau discutate... Cu privirea lui urmărea expresia celorlalți, încercând a le descifra pe obraz gândurile sau părerile nespuse și, adesea, provoca discuția pe care, cutare sau cutare, nepot sau fiu, evita s-o înceapă. La capătul celălalt al lungii mese, bunica tăcea...

De la 12 ani, în capitala țării, Pallady urmează cursurile liceului Sf. Gheorghe din București (pensionat de elită pentru băieți), unde îl are profesor de desen pe tirolezul Fidelis Walch, care îi dă, în particular, lecții de desen și de scrimă, fiind unul dintre modelele sale (după exemplul dascălului, Pallady devine vegetarian). Walch și-a făcut studiile la Academia Regală din München, în atelierul lui Wilhelm von Kaulbach, unde a deprins virtuozități de meșteșug (în datele viziunii academiste).

În timpul vacanțelor, la Hoisești, venea adeseori și unchiul viitorului pictor, Eugen Ghica-Budești (tatăl arhitectului Nicolae Ghica-Budești, n. n.) care, deși considerat de familie artist amator (cumnatul său, distinsul diplomat N. B. Cantacuzino, arată că acesta „studiase mai mulți ani pictura la Paris), era un acuarelist talentat (în descendență simbolistă). Arhitectul G. M. Cantacuzino, fiul diplomatului, își amintește: „Unchiul Eugen era produsul romantismului tradiv și generos, care avea drept oraș sfânt Bayreuthul. Ciudatul personagiu era pictor și pasionat muzician. Ucenic al diverselor ateliere pariziene, el nu putu niciodată să se dezbare de o apăsătoare stângăcie. Picta, cu sârguință și în culori plăcute, subiecte care îl depășeau. Își muta neastâmpărul din vechea lui casă, de la Iași, la nu mai frumosul lui conac din Budești; lua trenul pe neașteptate ca să cutreiere Europa, în goană după concerte și reprezentații de operă, cumpăra și vindea obiecte de artă, frecventa aproape exclusiv pe artiști...”. Când constată că o natură moartă cu prune îi place în mod deosebit nepotului Toto, Eugen Ghica-Budești i-o dăruiește fără nicio ezitare.

Înscris la Școala de Poduri și Șosele din București în 1886, Pallady se retrage după primul an, învinuit pe nedrept (că ar fi copiat la o teză) de Carol Vârnav, directorul școlii. La recomandarea profesorului Fidelis Walch și cu acordul părinților, pleacă în 1887 la Dresda pentru a studia ingineria în cadrul Politehnicii; unchiul Ghica-Budești îl îndrumă spre atelierul lui Ernst Erwin Oehme (1831 – 1907), care preda desenul la aceeași facultate și practica, între genurile picturii, mai ales peisajul (deschis către sugestiile plein air-ismului) și scena de gen; în această perioadă, Pallady începe să freceventeze, cu asiduitate, muzeele și pinacotecile.

La sfârşitul anului 1889 tânărul boier moldav şi viitorul artist se află, împotriva voinţei părinteşti, la Paris; Ștefana Velisar Teodoreanu, care l-a cunoscut, copilă fiind (prin relațiile de prietenie și rudenie din lumea bună), știa că părinții îi tăiaseră în această situație subsidiile, dar „el a răbdat, ca un spartan și nu s-a dat bătut. Se spune că a fost ajutat de o rudă a lui, o Cantacuzină, măritată cu Puvis de Chavannes” (vom reveni asupra distinsei doamne în câteva rânduri). „Am știut ce vreau, am răzbit toate piedicile”, i se confesează, mai târziu, Ștefanei, căsătorită între timp cu Ionel Teodoreanu, mamă a doi băieți gemeni și romancier de succes în epocă.

Anii îndelungați de studiu, incertitudinile începuturilor, exigența și standardele înalte pe care și le fixează, dubutul tardiv – în cadrul Expoziției Universale de la Paris, care marca în anul 1900, intrarea triumfală într-un nou secol (lucrările sale fac parte din secțiunea dedicată României la Grand Palais des Beaux-Arts) – prima expoziție personală la București în 1904 și la Paris în 1920, informații despre materialele costisitoare, chiar rare pe care le utilizează pentru desene și uleiuri, sunt tot atâtea argumente care pledează pentru o existență securizată din punct de vedere material, chiar dacă subsidiile nu se ridică (probabil doar o perioadă) la nivelul așteptărilor sale.

Averea moștenită se diminuează în timp, iar pictorul trăiește doar din vânzarea operelor sale (deși locuiește la Paris face expoziții de succes în perioada interbelică, la București, în general din doi în doi ani); în 1940 revine în România, este prins de vâltoarea evenimentelor și rămâne în țară. Pierde o mare parte din fondurile deținute, cât și un număr important de tablouri, într-unul din bombardamentele la care este supus centrul Bucureștilor, o duce greu, nu are nici casă și nici pensie (o mare parte din lucrări rămăseseră în locuința sa din Paris). După război, originile artistocratice, intransigența comportamentală, incapacitatea de a face concesii noului regim, îi aduc mari neajusuri. Recuperat prin voința autorităților, i se organizează două importante expoziții, în 1955 și 1956; la ultimul vernisaj, bolnav, nu mai poate să participe și se stinge din viață laolaltă cu o lume pe care a reprezentat-o cu har și strălucire, orgoliu de artist și orgoliu de castă.

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

CUM SE NUMEȘTE COPACUL CARE FACE STRUȚI?
scris de Lucian Cristea
Ce este gluga de coceni și ce vrea ea de la înalta societate? Care este contribuția ei la definirea științifică a profesionalismului (...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii