Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
„...iar numele său este Dobrogea“

„...iar numele său este Dobrogea“(174)

Cu această propoziție își încheie Eugen Uricariu, în recentul număr dublu (64-65, Ianuarie-Iunie, 2020) al revistei EX PONTO, TEXT/IMAGINE/METATEXT, editorialul ce absoarbe, ca un filtru de iubire, gândurile despre Dobrogea contemporană. O Dobroge a patrimoniului teritorial înmagazinând experiențele războiului și presiunile politice, martoră a unui rapt teritorial rusesc (să mai amintesc aici și împrejurările în care Insula Șerpilor ne-a fost luată, militar în 1944 și politic în 1948 și cum, după câștigarea procesului la Curtea Internațională de Justiție de la Haga împotriva Ucrainei, s-a constatat că onor Tăriceanu Popescu Călin vânduse încă din 1992 drepturile de explorare și exploatare a hidrocarburilor din platoul continental și zona economică exclusivă ce ne reveneau?) care a readus-o, la schimb cu județe din sudul Basarabiei, în matca proiectului de țară, cu toate suferințele unei vitalități ce nu mai are nimic din tinerețea spirituală a antichității lumii greco-latine. S-o mai fi avut, măcar așa aș fi îmbătrânit și eu cu noblețe. Dar să nu fiu melancolic! O incursiune în Melancolia, noul volum al lui Mircea Cărtărescu, face în schimb Angelo Mitchievici, semnând cronica literară ,,Puținul“ armoniei universale și meloancolia. ,,Spre deosebire de celelalte romane, punțile, spune cronicarul, cu realul sunt încă și mai fragile, pentru că autorul explorează realul nu de dincoace, ci dintr-un dincolo. Ființa reproiectată aici păstrează ceva din alteritatea fundamentală a lumii din care a venit, aducând cu ea o înstrăinare ale cărei expresii sunt singurătatea și melancolia.“ În cosmologia umorală medievală, se arată faptul că melancolia este de obicei asociată pământului, toamnei, frigului, negrului, bătrâneții/ maturității, crivățului, iar planeta asociată este Saturn. ,,De ce oamenii care s-au remarcat în filosofie, în viața publică, în poezie și în arte sunt melancolici...“ se întreba Aristotel, iar răspunsul dat tot de el ar fi deschis discuția asupra faptului că doctrina geniului este legată fără doar și poate de aceea a umorii melancolice. Nu știu cât de melancolic este Cărtărescu și nici dacă Angelo Mitchievici, propund lectura cărții în cheia întoarcerii în timp, a avut în vedere faptul că ,,inversând sensul timpului, textura spațiului se va strânge, cum spun fizicienii teoreticieni, aducând galaxiile din ce în ce mai aproape una de alta“; paranteza mea a avut doar darul de a aminti cum că omul este sita prin care viața firii, creația, spiritul și mântuirea, natura și istoria se cern și se separă continuu, conspirând la salvarea propriului mister.

Actualitatea literară ne aduce în atenție Ultimele zile ale Occidentului, o abordare inspirată din scrierile unor filosofi și scriitori asupra ,,morții“ extrem de lente a civilizației europene, așa cum o percepe Matei Vișniec, trăitor în Franța și interesat și el de doctrina declinologiei Occidentului. Anastasia Dumitru menționează, în preambulul materialului, consistent de altfel, faptul că autorul nu procedează la un studiu aplicat asupra chestiunii, ci folosește epica unor proze scurte, eseuri și confesiuni. Cum știm, însă, un titlu poate vinde o carte, dar la fel o poate rata. La rubrica Un poet, un poem, sunt prezenți poeții Lucian Vasiliu, Sorin Roșca, Lucian Alexiu, Valentin Talpalaru și subsemnatul. Alte pagini găzduiesc grupaje de poeme ale Danielei Varvara, Cristianei Eso, Franța, Mirunei Mureașanu, Austria, din care citez acest început de confesiune: Sunt atâtea lucruri care începând cu sfârșitul/ se vor fi întâlnit măcar o dată/ dincolo de vederea vindecătoare-a luminii/ care micșorându-le le va fi sporit înțelesul/ prin simplul îndemn la starea (ei) de așteptare/ pe care o aflaseră încărunțind încet/ pe marmura totem a propriei lacrimi/ ca timpul s-o dezlege întruna de patimi/ printr-un demult ascuns în veghea altui timp...

Secțiunea TEXT continuă cu o povestire a prozatorului Ovidiu Dunăreanu, Ospețe vrednice de aducere aminte. Alegerea nu este întâmplătoare. Diana Dobrița Bîlea schițează, la Aniversări, portretul acestuia la 70 de ani, al cărui rol în literatura noastră nu trebuie minimalizat și ale cărui proze despre cum lumea este un preaplin îl îndeamnă, ca orice operă literară, de artă sau de muzică, pe cititor să ia aminte: ,,Citește-mă, privește-mă, ascultă-mă.“ Scriind despre Dobrogea cu inefabilul sentiment al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, Ovidiu Dunăreanu, notează autorea, face ca lumea prozei sale ,,deși identificabilă geografic și temporal, să depășească fascinant și spectaculos granițele realului, ale posibilului, pentru că ne revelează acea parte profundă din inefabilul satului dunărean, unde eresurile și miturile capătă concretețe și ființa transcede lumile dus-întors cu o lejeritate ineluctabilă.“ În alți termeni, ar fi vorba despre ceea ce Leibnitz numea, în materie de limbaj și de mărturii literare, ca versiuni preliminare ale autorului însuși, ,,marele mister a ceea ce ar fi putut să fie.“ Incursiunea autoarei în a puncta și câteva repere de referință din biografia și opera celui aniversat este meritorie. Sper să nu rămână și singura în cadrul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. ,,Greutatea“ palpabilă a celor 70 de ani se va rotunji, în curând, printr-un proiect literar ce va fi cunoscut sub numele de EX PONTO EPIC ORCHESTRA, o antologie ca rezultat al prozelor scurte publicate de-a lungul anilor de colaboratorii revistei pe care o conduce, și care va fi, ca să zic așa, un cosmopolis intelectual. Și, desigur, încă o mărturie a unui atașament față de creativitate și a faptului că literatura rămâne cea mai inventivă dintre arte. Să nu uităm, pentru cunoascători, desigur, faptul că marile trupe rock au concertat pe mari scene împreună cu mari orchestre ale lumii, iar muzica acestora ar trebui să fie un fel de muzică a sferelor la care să ia aminte toți cei care promovează, pe radiouri în special, muzica rudimentară pe post de aflat-în-treabă a celor ce o compun, cântatul din vârful buzelor încât dispare orice posibilitate de a ajunge la originea limbii, ca și cum lumea uneltelor, sunetul și cuvântul, în acest caz, n-ar fi o creație a spiritului uman. Proza scrurtă este susținută de Gheorghe Schwartz, Ioan Florin Stanciu, Gabriela Vlad, Constantin Cioroiu.

Din paginile de Istorie literară n-aveau cum să lipsească, scrise din sentimentul de breaslă și nu din imaginație, cronici la recentul volum al criticului și eseistului Gabriel Rusu, al cărui titlu Constanța. Gramatica rememorăriiÎndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri – trimite imediat la faptul că sursa și sceana mișcării luminii gândurilor a fost, într-un anumit moment al vieții, un anume chip al Constanței. Detaliile intuiției sale fundamentale le-am descoperit și eu, deloc lesnicios, abia după lectura eseurilor din cartea sa, Scurtă relatare despre protagonist, supremul.
Astfel, Nicolae Rotund constată faptul că: Nasc și la Constanța oameni... și că ,,În primul rând, ea (cartea) ni se înfățișează ca o saga a familiei culturale și literare constănțene, în care rafinamentul expresiei se acordă perfect cu perspectiva întâmplărilor, personajelor și întâlnirilor evocate. Este o unitate, cum s-ar spune, de formă și fond.“ Ion Roșioru propune acest Îndreptar de întâmplări ca fiind O nouă abordare panoramică a literaturii dobrogene contemporane, fără a fi zgârcit în analiza din care extrag câteva citate: ,,Eseistic, memorialistul vorbește despre rolul jucat, de la romantici încoace, de cenaclurile literare (Gabi Rusu, după o scurtă mărturisire cu rol de intoducere, își deschide Gramatica... cu Povestea a două cencluri, Ovidius și Mihail Sadoveanu plus Poesis, n.m), care au demolat și reedificat noi ,,atitudini estetice și etice.“ Sunt amintite, întru argumentare, Arsenal, al lui Charles Nodier, Cénacle, al lui Victor Hugo, Junimea, al lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul de luni, al lui Nicolae Manolescu“ și ,,Cartea aci de față cuprinde și romanul autorului, mai bine spus bildungsromanul său, dispersat pe parcursul celor 428 de pagini... Complexă și aproape exhaustivă panoramă a litearurii dobrogene contemporane, Gramatica rememorării este o carte ce poate fi parcursă cu folos de orice fel de cititor. Prin ea, Gabriel Rusu își exprimă dragostea filială față de orașul natal în care se întoarce periodic, fără să fi încetat vreodată să-i ia pulsul literar și cultural, chiar dacă literații pe care i-a cunoscut aici și sub privirile cărora s-a format el însuși sunt din ce în ce mai rari.“
,,Câmpurile magnetice din jurul ,,creației“ sunt excepțional de încărcare și diverse. Speranța și teama sunt ficțiuni supreme alimentate de sintaxă. Ele sunt la fel de inseparabile una de alta, precum ambele sunt de gramatică. Speranța include teama de neîmplinire. Teama are în ea o sămânță de speranță, un semn că impasul va fi depășit.“ Acest ultim citat este din George Steiner și l-am folosit spre a-mi susține următoarele rânduri: Pe parcursul lucrului la Gramatica rememorării, nu m-a locuit nicio clipă teama că ea nu va fi dusă la bun sfârșit, ci doar speranța că se va apropia, cu fiecare convorbire telefonică avută cu autorul și capitol publicat în EX PONTO, momentul lansării acesteia; ce n-am înțeles este dubiul răutăcios, așa cum este el exprimat, al celui care semnează cronica (și el unul dintre personajele cărții) atunci când își dă cu părerea cum că ,,Unul dintre aceștia, (se referea la personaje ale cărții), Mircea Lungu, pare-mi-se, îi va sugera chiar s-o scrie...“ Or, ce gravă confuzie poate exista în minte când cuvântul lui Gabi Rusu primează: ,,Într-o Gramatică a Rememorării, trebuie să respecți regulile de exprimare. Îți treci amintirile prin morfologie și sintaxă, le pui diacritice și semne de punctuație, apoi le lași libere în text. Deci... De demult, Mircea Lungu mă sună să-mi propună să fac, în revista Agora, o rubrică de amintiri din Constanța literară pe care am cunoscut-o. (Gabi Rusu a venit și cu numele rubricii, Rememorări sepia, n.m.). Sunt retractil la propunere (obosit, mahmur, lipsit de inspirație?). Rămâne să ne vedem la Constanța să discutăm. Ne vedem la Constanța, într-o zi cu ploaie neprielnică entuziasmului, și discutăm... Mircea Lungu este din Transformers (nici el, nici eu nu știam filmele pe atunci, dar în rememorarea mea cronologia este permisivă)... Poate că el și-a găsit un aliat în straturile de fund ale memoriei mele, în dorința de a mă/vă/îi povesti. Cert este că încep să scriu. Apoi prind gustul.Gramatica rememorării rămâne, pentru mine, cel puțin, o carte cu temă a cărei cheie constă în actualizarea și spiritualizarea materiei uitării, în natura oricărui scriitor aflându-se, după cum bănuim, protestul împotriva oricărei anihilări aduse de timp și al cărui motor funcționează tocmai prin apelarea la cultul trecutului.

Așa cum și-a obișnuit cititorii, revista alocă, în traducerea lui Slavomir Gvozdenovici și Lucian Alexiu, pagini din poezia altui poet sârb Miodrag Jaskšić. Să-l cităm: Ziua deschide ușa/ să-ți înapoieze rezultatele celor căutate./ Ai venit la el, ai vrea,/ să nu fie totul la fel, cumva, ușor. ,,Ai grijă“, atât ai luat cu tine din vis.../ Simplitatea permite/ o neglijență pe care niciodată nu o vei recunoaște.
Secvența de IMAGINE este susținută pe două căi, una însumând peisajele marine ilustrative de interior, iar a doua, completând-o pe prima, are câteva decupaje făcute de Sorin Roșca în CONSTANTIN GRIGORUȚĂ – Farmec și rafinament cromatic, asupra organizării semnului poetic din opera pictorului, care ,,a rămas și va rămâne până la capăt Dobrogea.“
Și trimiterea la Dobrogea continuă. În METATEXT, istoricul literar Nicolae Scurtu aduce Întregiri la biografia lui Ioan Adam, printr-o serie de scrisori dintr-o corespondența avută de acesta cu Artur Gorovei, cel mai însemnat folclorist, istoric și cărturar din Moldova.
Interpretările la opera lui Marin Preda. Anii formării intelectuale, îi aparțin lui Titi Damian, iar comentariile asupra unor cărți îi au ca autori pe Ana Dobre, Lucian Gruia, Valeria Manta Tăicuțu, Marina Cușa (Omagiu liric Dobrogei, cu referire la noul volum al poetului Dumitru Octavian Unc, Cânturile Dobrogei), Nastasia Savin, Virgil Mocanu. Nu trebuie să omitem paginile generoase în informații seducătoare ale celui ce caută cu rigoare în arhive, mă refer la Constantin Gheramidoglu, atunci acesta când scormonește în Viața socială a elitei constănțene la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. De exemplu: ,, La sfârșitul sec. XIX Constanța începe să devină o destinație de vacanță a elitei bucureștene, iar viața socială a orașului din ce în ce mai animată. Dar în restul anului elita constănțeană nu avea mari posibilități de petrecere a timpului liber. În acest context apar unele forme de organizare a cercurilor literare și artistice, a unor grupări sportive și cluburi... Întâlnirile aveau loc seara, de obicei la sfârșitul săptămânii... Iată acum câteva informații despre Clubul Ovidiu, așa cum le regăsim în ziarul ,,Constanța“: Ca niciodată, petrecerile în Constanța sunt foarte animate iarna aceasta. Deosebit de cele familiare, foarte dese și plăcute, regulat, în fiecare săptămână, se dau la club două serate, una dansantă și alta muzicală. În cea din urmă serată de la club, de miercuri seară, 17 curent, după inițiativa doamnei colonel A. Georgescu, toate doamnele au fost îmbrăcate în costume naționale românești. Petrecerea a fost splendită și a durat până la orele 3... La una dintre ședințele acestui club civil (cum se numea în epocă, spre a se deaosebi de cel al militarilor) din Constanța, s-a ales un comitet din 11 persoane ce urma să elaboreze statutul clubului permanent proiectat.“ Nu sunt omise, ca urmare a pozițiilor politice, intruziunile negative în chestiuni private, ale primarul Mihail Koiciu.
Rubrica de Balcanistică aduce în atenție, prin titularul acesteia, Nistor Bardu, ca urmare a unor cercetări proprii, Etape cruciale din istoria scrisului în aromână.
,,Este bine cunoscut faptul, notează autorul, că, dintre toate dialectele sud-dunărene ale limbii române, dialectul aromân este singurul care și-a dezvoltat o variantă literară sau, cel puțin, un început de variană literară dialectică... Prima etapă crucială a scrisului în aromână este constituită de inscripțiile și scrierile tipărite în sec. al XVIII-lea...“ ,,...cel dintâi document este Inscripția lui Nectarie Țărpu, de pe o gravură în lemn, datând din 1731, descoperită în satul Ardenița, din câmpia Muzachiei, din Albania, în 1950. Pe gravură se află Fecioara Maria cu pruncul în brațe“ iar textul este acesta: Viryiră, muma al dumneȡă, oră tră noi pecătoșl’i, cea ce în traducere înseamnă ,,Fecioară, mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoșii.“ Ca notă de final, dacă pot spune că acest număr excelent al revistei se dedică numai Dobrogei, cred că nu greșesc. Și dumneavoastră, cititorii, o veți putea constata, citind revista. Nefiind moralist, nu am nicio prejudecată împotriva trecutului. ,,A pastra în noi“, spunea Vladimir Jankélévitch, nu e decât o metaforă spațială: de fapt, memoria nu este un recipient de amintiri, ci posibilitatea de a le actualiza, de a le recrea.“

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

CUM SE NUMEȘTE COPACUL CARE FACE STRUȚI?
scris de Lucian Cristea
Ce este gluga de coceni și ce vrea ea de la înalta societate? Care este contribuția ei la definirea științifică a profesionalismului (...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii