Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
STATUIA LUI MIHAI EMINESCU (II)

STATUIA LUI MIHAI EMINESCU (II)(223)

      Chestionat asupra cauzelor care l-au atras „în mod deosebit, ca sculptor, în portretul luceafărului poeziei noastre”, O. Han îi răspunde unui reporter în 1964: „M-a atras imensitatea poeziei lui Eminescu, care a fost cartea de căpătîi a generației mele. M-a atras imaginea plastică a chipului tînărului poet Eminescu. Însăși figura lui era o sculptură. Era o figură spirituală interpretată plastic de natură. S-a născut cu un fizic – operă de artă. Se pare că un portret trebuie spiritualizat. Cu figura lui Eminescu nu se mai poate pune problema interpretării și spiritualizării. Greutatea este să-l poți reprezenta la înălțimea frumuseții lui plastice. A face chipul lui Eminescu, și a-l face cât mai realist, fără să vreau să fac un paradox, e singura interpretare și singurul mod de realizare a spiritualității lui Eminescu”.
     Zaharia Stancu observă că Han „cioplea cu dalta şi cu sufletul în marmoră şi piatră chipul lui Eminescu”1, îngrijindu-se în acelaşi timp de modelarea în lut şi turnarea în bronz a aceluiaşi chip.
      În martie 1929, la cea de-a patra expoziție a Grupului celor patru, întemeiat de sculptorul Oscar Han alături de pictorii Nicolae Tonitza, Francisc Șirato și Ștefan Dimitrescu în 1926, este expus, ca lucrare de referință, bustul lui Eminescu; istoricul de artă Al. Busuioceanu sugerează că acesta s-ar preta unei realizări monumentale mai importante2; de pildă în exteriorul pavilionului românesc din cadrul Expoziției Universale organizate la Barcelona (20 mai 1929 – 30 ianuarie 1930); credem că propunerea a fost acceptată entuziast de profesorul Al. Tzigara-Samurcaș, comisarul general al manifestării3, dar și de Dimitrie Gusti, președintele Comisiunei. Pavilionul României, cu două mari arii de cuprindere, culturală şi economică, a avut secţiuni dedicate artei ţărăneşti, picturii şi sculpturii moderne, artei decorative, industriilor casnice. ș. a., fiind amenajat peo terasă înaltă, în apropierea spațiilor destinate Spaniei și Italiei. Construit din lemn, edificiul proiectat de arh. Duiliu Marcu a fost conceput în stilul și cu elemente decorative de extracție țărănească; la intrare, pe latura nordică, în fața unui bazin înconjurat cu flori, bustul lui Eminescu realizat de Han„a contribuit mult la înviorarea și ridicarea valorii acestei fațade”4; în imediata apropiere a fost instalată o troiță proiectată de arhitectul Ștefănescu.
      Al. Tzigara Samurcaș notează: „Aspectul cam monoton al arcadelor neîntrerupte, mai ales pe lungimea fațadei de 40 de metri, a fost în bună parte atenuat în aripa de miazănoapte, agrementată prin adausul bustului în bronz al lui Eminescu de Han și a troiței de lemn, care sporeau pitorescul clădirii concepută în stil național, cu elemente ale casei lui Mogoș aflată în Muzeul din București [...] În zadar s’au grăbit unii sceptici să critice această dispoziție, vrând să demonstreze, prin fotografiile cerute din Barcelona, nepotrivita așezare a bustului” – scrie în continuare istoricul de artă în articolul său. „Odată cu fotografiile, li s’a comunicat însă și excelenta impresie produsă de bustul de bronz pe locul ales de cei cu răspundere”5.
      La închiderea expoziției, Han primește, alături de alți artiști, între care sculptorii Jalea și Călinescu, Grand Prix (cea mai înaltă distincție), iar sculptorii (pentrucă numai la aceștia ne referim) Dimitrie D. Mirea, M. Onofrei, Medrea, Baraschi, E. Marcovici, diploma de onoare. Per total, România a primit pentru această manifestare, 62 Grand Prix, 51 diplome de onoare, 49 medalii de aur, 14 de argint, 8 de bronz şi 21 diplome de colaboratori6.

      În afară de portretul pentru care a realizat o serie de studii, Han a conceput de-alungul anilor patru compoziţii statuare menite să-i fie tovarășe prin forme şi semnificaţii7; sunt transfigurări alegorice, pe linia unui realism poetizat, alcătuite din teme şi ipostaze recurente: lirismul, reprezentat prin aducerea la scară a Sărutului, Elegia care poate deveni alegoria poeziei, Destinul în care, obosiţi dar alături, bărbatul şi femeia îşi sprijină unul pe celălalt, trupul şi capul.
      Sculptorul a lucrat la monument o lungă perioadă; până în 1930 – arată Tudor Vianu în monografia Oscar Han – , artistul realizase mai multe proiecte sau piese constitutive – unele prezentate și ca opere independente. După ce analizează bustul poetului la 19 ani, distinsul estetician menționează: „Expresia «capului» modelat mai târziu, nu mai are același avânt; în schimb, între sprâncenele bine desemnate, sculptorul i-a adâncit cuta experienței. În sfârșit, monumentul care înfățișează statura poetului în picioare, într-un costum burghez, pe care îl variază amănuntul romantic al pelerinei care îi atârnă pe spate, are o gravitate în atitudine, o siguranță a pozei, care este mai degrabă a «omului reprezentativ», a învățătorului națiunii sale, pe care, împreună cu poetul robit de dulcele farmec al iubirii și al morții, Eminescu îl cuprindea în natura sa”8.

      În expoziția Grupului celor patru din 1934, D. Karnabat constată că bustul lui Eminescu (destinat Constanței) „nu este un simplu portret, ci e poetul Eminescu, peste ani și împrejurări în sinteza personalității lui, e întruparea în forme plastice a poeziei eminesciene, e concretizarea unui vis sublim” al întregului neam românesc9.

     Istoria monumentului Eminescu de la Constanța, dezvelit la 15 august 1934, are antecedente modeste; firul evenimentelor este preluat ulterior de Nicolae Tonitza și Oscar Han; la 24 octombrie 1930, un comitet reprezentat prin Zoe Verbiceanu, trimite primarului – la acea vreme Gheorghe Popescu (octombrie 1929 – iulie 1931) – următoarea adresă: „Exprimând gândul ridicării unui bust al marelui nostru Eminescu «la marginea mării» – precum el singur a dorit-o în testamentul său literar, am luat inițiativa realizării acestui gând și am găsit sprijin moral în cercul profesoral și în lumea intelectuală a orașului.
      Pentru înfăptuirea materială a proiectului, vă rugăm să binevoiți a pune la îndemâna comitetului ad-hoc, un rond din peluza Bulev, Cazinoului Comunal, pentru instalarea monumentului. Cu deosebită stimă/ P. Comitet”10. Rezoluția primarului trimite adresa pentru un punct de vedere, Serviciului technic, iar șeful acestuia face o propunere: „La inițiativa luată de Comitetul format pentru ridicarea unui bust marelui nostru poet Eminescu «la marginea mării», avem deosebita onoare a vă comunica că, pentru această nobilă inițiativă din partea Comitetului, suntem de părere a se da o porțiune din parcul Cazinoului, unde urmează a fi așezat bustul, iar punctul de așezare se va alege de o comisiune”11.

      Numit deja președintele comitetului, Ioan N. Roman semnează, alături de secretarul Zoe Verbiceanu, altă adresă către primar, înregistrată la 27 noiembrie 1930: „S’au împlinit 30 de ani dela moartea marelui nostru poet Mihai Eminescu (de fapt, trecuseră peste 40, n. n.).

      Trecerea lui prin lume, după cum bine știți, a fost un lung șir de suferințe, iar moartea lui, în ospiciul dela Mărcuța, – o dramă sfâșietoare.
      Este de prisos să mai amintim că genialul autor al «Luceafărului», în luptă cu mizeria și uneori cu foamea, a isbutit «să toarne în formă nouă limba veche și înțeleaptă», dându-i o mai mare bogăție și o elasticitate care-i permite să exprime cele mai delicate simțăminte și cele mai înalte cugetări.
Artist de o mare anvergură și de o neobișnuită gingășie de simțire, om de cultură superioară și de o adâncime de vederi care-l așează printre marii cugetători ai vremurilor, – Eminescu ar fi făcut cinste oricărei țări și ar fi ilustrat literatura oricărui popor.
      Cu o neasemuită duioșie, poetul care în viață ne-a dat tot sufletul lui bogat și nu ne-a cerut nimic în schimb, a exprimat «n singur dor», pentru când avea să fie «pământ»: dorul de a fi înmormântat «la marginea Mării», ca «să-i fie somnul lin», în apropierea «adâncilor ape», și, «nemai fiind pribeag», aducerile aminte «să-l acopere cu drag».
      Poate că în respectul acestui «singur dor», reptat cu obsedantă stăruință în patru variante ale aceleiași admirabile poezii, mormântul lui Eminescu s’ar fi cuvenit să se găsească aici, în vechiul pământ al lui Mircea, «domnul Țării Românești», a cărui măreață figură a evocat’o ca nimeni altul, cu atâta putere și mândrie, – în străvechiul Tomis miletan, unde un alt poet, nefericit ca și dânsul, Ovidiu, cu două mii de ani mai înainte, a suferit și a cântat ca și dânsul.
      Dar, se vede că nenorocul, care în tot timpul scurtei sale vieți, «l-a urmat peste tot locul», a ținut să’l prigonească și după moarte. Eminescu nu-și doarme somnul de veci «la marginea Mării», ci în cimitirul Bellu din București, unde un teiu «își scutură creanga» deasupra mormântului său «fără noroc și fără prieteni», dar unde el nu are nimic din decorul și ambianța care să-l înfrățească cu nemărginirea ce o dorea poetul.
     Acum, când s’au împlinit 30 de ani de (sic!) când Eminescu prin moarte a trecut la nemurire, subsemnații am crezut că e timpul să ne amintim acest «singur dor» al lui; și dacă nu putem să-i aducem aici, în metropola Dobrogei, resturile pământești, cel puțin, în semn de admirație și recunoștință, să’i ridicăm un monument votiv «la marginea Mării», în apropierea «mișcătoarelor ei valuri».
     Pentru acest sfârșit, ne-am constituit în Comitet de inițiativă, propunându-ne a strânge mijloacele necesare înfăptuirei pioasei idei și chiar dacă, cu mijloacele fatalmente modeste de care vom putea dispune în aceste vremuri neobișnuit de grele, monumentul proectat nu va fi la înălțimea genialului poet pe care încearcă a’l imortaliza în bronz, așa cum opera lui l’a imortalizat în sufletele noastre, el va fi, tot pentru generația noastră, împlinirea unei datorii, iar pentru scumpul nostru oraș, o podoabă mai mult.
      Scopul acestor rânduri, Domnule Primar, este de a vă solicita puternicul Dvs. Sprijin pentru înfăptuirea cât mai neîntârziată a acestor inițiative, intervenind pe lângă Onor. Consiliul Municipal să ne acorde gratuit și să ne pună la dispoziție un loc potrivit, în apropierea Mării, unde să așezăm monumentul lui Eminescu și care să rămână colțul lui, scump nouă, urmând a vi’l reda, înfrumuseșat, spre păstrare și grijă un bun artistic și sufletesc al tuturora.
      Mulțumindu-vă, Domnule Primar, vă rugăm să primiți expresiunea sentimentelor noastre cele mai distinse”12.


NOTE


1. Zaharia Stancu, Scrieri, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 15.
2. Al. Busuioceanu, Cronică plastică, G4, în Gândirea, IX, nr. 3, 1 martie 1929, p. 107 – 109.
3. Al. Tzigara-Samurcaș, Memorii III. 1919 – 1930, Meridiane, București, 2003, p. LXXVI.
4. Al. Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta românească, Editura Meridiane, București, 1987, p. 344.
5. Tzigara Samurcaș, Grupul celor patru, 1930, în Alexandru Tzigara-Samurcaș, Memorii III. 1919 – 1930, ed. cit., p. 364.
6. Al. Tzigara-Samurcaș, Ibidem, p. LXXVIII.
7. Coperta revistei Gândirea, VII, nr. 3, martie 1927.
8. Tudor Vianu, monogr., p. 26.
9. D. Karnabat, Un sculptor: Han, în Curentul, VI, 15 martie 1934, p. 1 – 2.
10. Serviciul Județean Constanța al Arhivelor Naționale, Fond Primăria Municipiului, dosar nr. 52/ 1930, f. 12.
11. Ibidem, fila 12 verso.
12. Ibidem, fila 19.

 

Foto:  Bustul lui Eminescu, monumentul de la Constanța
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

RADU CRISTIAN ȘI MAIMUȚA
scris de Lucian Cristea
V-am povestit despre alfabetul lui Berceanu, fost ministru al Transporturilor, care se strâmba ca o maimuță la primul său contact cu oa(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii