Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
STATUIA LUI MIHAI EMINESCU (III)

STATUIA LUI MIHAI EMINESCU (III)(158)

      Inițiativa Comitetului pentru ridicarea statuii lui Eminescu este primită cu entuziasm, chiar cu înflăcărare de intelectualii urbei, dar și de tineret (printre membri se numără profesorul Gh. Coriolan şi N. Chirescu, personalitate care conducea atunci secţia de la Constanţa a Ligii Culturale), iar participarea celor amintiți, pe liste de subscripție și la acțiunile organizate, îi implică efectiv în diferite etape ale realizării monumentului.
       Nicolae Tonitza relatează despre inițiativă și materializarea acesteia: „Am cunoscut la Constanţa pe un avocat Ioan Roman (în 1931, în legătură cu episodul zugrăvirii bisericii Sf. Gheorghe, n. n.) un om bătrân (născut la 20 iulie 1866, n. n.), poet, care în tinereţe făcuse gazetărie la Adevărul şi Dimineaţa. Un om de frumoasă cultură, un om care trăise în perioada de mare entuziasm pentru marele Eminescu, pentru nefericitul Eminescu şi în acelaşi timp l-am găsit la Constanţa pe Tudor Vianu care, căsătorit de curînd, era într-un fel de mic voiaj de nuntă la Constanţa, prieten şi el sau cunoscut cu avocatul Roman”, care îl recomandă pe Han pentru realizarea monumentului.
        Într-un articol uitat din Curentul, Tonitza revine cu detalii: „Într-un astfel de mediu arid (al orașului de provincie de atunci, n. n.), existența unui om de cultură și de bun simț, a unui om de muncă și de sacrificiu discret pentru binele obștesc – este (pentru trecătorul desebit ce poposește vremelnic pe aici), un fenomen aproape inexplicabil, asemenea unui nesperat izvor limpede, la umbră de curmal, în mijlocul unei Sahare năbușitoare și fără de margini.
        Așa l-am cunoscut eu pe modestul și marele cetățean al Constanței – pe I. N. Roman – a cărui moarte (survenită la 12 iulie 1931, n. n.) vestită prin gazete, ne-a surprins ca un fulger prăbușit în plin cer senin. L-am cunoscut în primăvara aceasta (articolul este publicat la 16 iulie curent, n. n.), cu prilejul unei conferințe pe care directorul nostru (Pamfil Șeicaru, n. n.) a ținut-o la Constanța, în beneficiul unei societăți studențești”1.
       Tonitza trebuie să fi pledat convingător în favoarea lui Han – întorcându-i astfel, o parte din serviciile pe care Han i le-a făcut necontenit, pentru că marele pictor nu știa sau nu era interesat să evite unele întâmplări mai puțin fericite – , după cum suntem convinși că Pamfil Șeicaru însuși (în acei ani bun prieten cu Oscar Han), va fi insistat pe lângă I. N. Roman în acest sens; într-o scrisoare din exil, marele ziarist menționează: „Eu am fost prieten cu bătrânul I. N. Roman, era din vechea generație socialistă (la început, ulterior orientându-se, împreună cu generoșii, către doctrina liberală, n. n.2) cea romantică, plină de idealism”3. Cuvântul lui Șeicaru va fi fost hotărâtor pentru această atribuire, deși sculptorul, după ruputura definitivă de influentul gazetar, nici măcar nu-i pomenește numele, darmite aportul la comanda celui mai îndrăgit dintre monumentele sale.
        Admirația pe care poetul I. N. Roman i-a purtat-o lui Eminescu era, literalmente, nețărmurită, ducându-l la un epigonism detectat chiar de contemporanii săi; Ion Breazu, de pildă, exprimă o asemenea opinie în Analele Dobrogei din 1934: „Dacă Ioan N. Roman n’ar fi fost paralizat de umbra uriașă a lui Eminescu, ar fi fost un poet cu un loc propriu în literatura noastră. Dar el nu s’a putut rupe din orbita poeziei eminesciene, nu numai în formă, dar nici în fondul celor câtorva poezii ale lui, obsedate de același pesimism nirvanic”4.

       Tudor Vianu – și iată ce florilegiu de personalități se adună în jurul monumentului Eminescu – a avut o contribuție decisivă în ceea ce privește alegerea variantei definitive (autorul a prezentat trei machete): „Dintre cele trei ipostaze pe care le prevede devizul, preferința mea îmbrățișează desigur pe cea dintâi și pe cea mai frumoasă dintre ele. O singură modificare am propus D-lui Han și D-sa a fost dispus să primească sugestia... ca Luceafărul de pe soclul central al monumentului ar fi bine dacă i s-ar substitui frumosul cap al lui Eminescu la 20 de ani, care se găsește de asemenea executat de Han. În felul acesta, monumentul ar deveni al lui Eminescu și prin figura principală pe care ar reprezenta-o... Macheta d-lui Han ne pune în fața unei compoziții purificate de orice naturalism trivial, potențată în toate elementele ei până la un nivel reprezentativ și cu adevărat monumental”5.
       Octavian Goga publică în presa dobrogeană un articol mișcător, intitulat Pentru cei de la «Pro Eminescu»: „L-aţi ales pe Eminescu şi aţi fost pricepuţi în alegere. Omagiul pe care i-l aduceţi vă face cinste, fiindcă dovediţi o înaltă înţelegere a culmilor de pe care vorbeşte gândirea noastră. Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate isbânzile ei, îi aparţine... Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralităţii naţionale cu toate atributele ei logice... Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. De aceea aţi avut o intuiţie fericită când vi l-aţi decretat ca paznic suprem al sufletelor voastre şi l-aţi turnat în bronz”.
      Nicolae Tonitza scrie în continuarea articolului menționat, cu entuziasm, despre „marele cetățean al Constanței [...] un om de cultură și de bun simț, un om de muncă și de sacrificiu discret pentru binele obștesc”; îi cunoștea „bogata activitate literară, gazetărească și politică încă din copilărie”, fiind surprins și vrăjit când l-a cunoscut la Constanța, de „excepționala vioiciune a spiritului, de cunoștințele lui vaste și temeinice”, de „franchețea gândului său, care se traducea într-un admirabil grai, cu cald și vechi accent moldovenesc”, de „înțelegerea lui – luminoasă și vibrantă – față de problemele artei”, de respectul pe care îl purta creatorilor de frumos ai neamului nostru. „Fost prieten cu Eminescu [...], I. N. Roman n-a uitat o clipă măcar dorul de pe urmă al poetului și – cu o energie mereu crescândă – a căutat să i-l împlinească...
      În curând Eminescu va străjui visător la margine de mare – dar I. N. Roman nu-și va vedea întruchiparea străduințelor sale (moare la 12 iulie 1931, astfel încât articolul lui Tonitza poate fi considerat chiar necrolog, n. n.). Alții, desigur, se vor făli și vor beneficia moralmente de pe urma acestei ultime activități a lui, cum alții s-au ridicat politicește și au beneficiat materialmente, după uriașa luptă pe care I. N. Roman a dus-o, ca cel mai luminat și mândru cetățean al Dobrogei, pentru câștigarea drepturilor cetățenești ale dobrogenilor...
      Pentru realizarea monumentului Eminescu, la Constanța, I. N. Roman a repurtat, grație culturii, gustului și francheței sale, încă una din cele mai frumoase victorii pentru Dobrogea lui, – și pentru memoria marelui său prieten.
Comitetul format din ințiativa sa (și a profesoarei Zoe Verbiceanu, n. n.) pentru strângerea fondurilor necesare, se găsea la un moment dat teribil de încurcat. Nu știa anume cărui sculptor să încredințeze această lucrare – și, mai ales, nu știa cum să aleagă pe acest sculptor. Ideia unui concurs-licitație fu, firește, lansată și acceptată cu entuziasm de toți (sau aproape de toți) – minus I. N. Roman, care se ridică hotărât împotriva acestui sistem ce-și poate avea o justificare în furniturile de fiole pentru laboratoarele de bacteriologie, sau în furniturile de bocanci pentru uzul infanteriei, – în nici un caz însă nu-și poate avea un rost cuminte și demn, pe tărâmul artei.
      Și atunci bătrânul acesta de 65 de ani, în care lumina neslăbită și flacăra artistului și conștiința omului de înaltă cultură, avu un gest hotărâtor: «Pe gura, pe ochii și pe fruntea celui mai mare poet al neamului nostru, nu voi putea îngădui să se preumble – vulgare – degetele oricărui ipsosar analfabet. Ar fi un sacrilegiu! Chipul lui Eminescu se cuvine să fie modelat – cu evlavie adâncă și cu excepțională înțelegere – de mâna celui mai mare sculptor al României contemporane. Pe acest sculptor îl voiu alege eu – și eu singur îmi voi lua întreaga răspundere a înțelegerii».
       Și altfel, execuția monumentului a fost încredințată lui Han. Ce splendidă figură de voevod ar fi făcut I. N. Roman printre oameni și în alte timpuri”6.

 

1. N. N. Tonitza, I. N. Roman, în Curentul, IV, nr. 1244, 16 iulie 1931, p. 2.
2. I. N. Roman a fost membru P. N. L. încă de la înființarea Organizației județene a partidului, la la 22 februarie 1909.
3. Scrisoare a lui Pamfil Șeicaru către Otto Eduard Marcovici, la 8 noiembrie 1963, în Intelectualii evrei și presa exilului românesc, editori dr. Mihaela Gligor, dr. Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, 2014, p. 246.
4. Ion Breazu, Ioan N. Roman (1866 – 1931), în Analele Dobrogei, XV, 1934, p. 180.
5. Inscripție la statuia lui Eminescu, în Tomis, VII, aprilie 1972, p. 1.
6. N. N. Tonitza, art. cit.
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

RADU CRISTIAN ȘI MAIMUȚA
scris de Lucian Cristea
V-am povestit despre alfabetul lui Berceanu, fost ministru al Transporturilor, care se strâmba ca o maimuță la primul său contact cu oa(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii