Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (I)

MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (I)(210)

   „Tonitza nu mai e un nume cu pronume. Aş zice că el e un cuvînt activ complex concentrat; mare în toate componentele lui, vocaţie, inimă, har, excepţional orchestrate. Pensula lui suavă spune, gîndeşte şi cîntă...”, remarcă Tudor Arghezi în prefaţa volumului Scrieri despre artă, care grupează în anul 1962 o selecţie a textelor sale critice.
   S-a născut la 13 aprilie 1886 în Bârlad (și a decedat la 26 februarie 1940), fiind primul dintre cei cinci copii ai familiei Anastasia și Neculai Toniță. Istoria familiei sale înregistrează prin bunicul matern, Antoniţă, antecedente într-o activitate creatoare – brodarea veşmintelor liturgice; descrisă de pictor în 1927, îndeletnicirea menţionată era dispărută încă de atunci, „fiindcă au izgonit-o fabricile. Bunicul era, anume, meşter de vestminte ecleziastice de mare sărbătoare, odăjdii rare, cum nu se mai îmbracă în zilele noastre şi pe cari le broda cu mâna lui, în desenuri bătrăneşti, ample şi severe, slujindu-se pentru aceasta de fire de mătase, colorate, de fire de aur şi de argint”.
   După absolvirea gimnaziului Manolache K. Epureanu la Bârlad, Tonitza studiază în anii 1902 – 1907 la Şcoala Naţională de Belle Arte din Iaşi; profesor i-a fost „un pictor de oarece talent, anume Popovici, însă care preda o metodă infectă, cu o mentalitate de profesor de desen şi caligrafie”; chiar dacă pedanteria profesorului îl exasperează, tehnica pe care o deprinde este remarcabilă; pe simezele Muzeului de Artă Constanța poate fi admirat un misterios portret de femeie realizat de pictorul ieșean, în care clarobscurul pune în valoare trăsăturile unui chip feminin cuprins de o visare ușor melancolică; i-au fost colegi Ştefan Dimitrescu, Zamfiropol Dall şi Stavru Tarasov, care îi devin prieteni pe viaţă; ultimul dintre cei menționați, care a locuit o lungă perioadă la Constanța, era vizitat de Tonitza mai ales vara, pe care și-o petrecea invariabil pe litoralul românesc, la început în Mangalia, iar din 1933 la Balcic. Ulterior Tonitza se înscrie la Königliche Bayerische Akademie der Bildenden Künste, München, clasa profesor Hugo von Habermann (1907 – 1909), un adevărat „templu al răbdării... de unde ieşeai cu o adâncă cunoştinţă a tot ce s’a produs înaintea ta şi cu conştiinţa limpede asupra celor ce-ţi rămân de făcut”. Virtuozitatea tehnică deprinsă în studenție și exersată în anii care au urmat, i-a permis lui Tonitza să fie nu numai un pictor excelent, dar și, mai târziu, la școala din Iași absolvită cu multă vreme înainte, un pedagog înzestrat.
   A lucra „serios şi academic” – îşi imaginează Petru Comarnescu învăţămintele lui Tonitza către studenţii săi – înseamnă dobândirea bazei pe care se poate construi: „aşa se începe, ca să ai la ce renunţa apoi. Ca să te depăşeşti, trebuie mai întâi să păşeşti pe un teren sigur”, dobândit de artistul român printr-o disciplină „aspră, cu tehnica ei calculată, cu concepţia ei plastică, din care fantezia cromatică este, dacă nu amendată, în cazul cel mai fericit, abia suportată”.
   La München, centru cultural important pe harta Europei de atunci, profesorul lui Tonitza, excelent pedagog, se manifesta ca artist în siajul postimpresionismului, căruia îi asocia elemente secessioniste, care nu vor rămâne fără ecou în pictura lui Tonitza din anii următori. „La München am expus întâia oară”, relatează artistul, „cu prilejul expoziţiei organizate la Kunstverein în onoarea lui Menzel. Laudele primite erau cât pe ce să-mi sucească mintea”. Nu i-au sucit-o astfel încât pictorul rămâne disponibil și pentru experiența pariziană, unde Tonitza frecventează atelierele pictorilor Edmond Aman Jean şi Pierre Laprade (1909 – 1910).
   În perioada studiilor din Franţa şi în ascendenţă ilustră, cutreieră „cu vopselele în spate tîrguşoarele şi oraşele din vecinătate. Eram în epoca aceea –”, mărturiseşte viitorul pictor „nici nu se putea altfel – impresionist şi mă chinuiam pînă la durere să pictez atmosfera”, deşi viziunea şi practicele însuşite – instantanee plastice, fluiditate în detrimentul conturelor, tuşe repezi, umbre colorate – sunt părăsite după o scurtă perioadă. Parisul îl înlănţuie prin muzee, expoziţii, animaţie stradală, cafenele, boemă cu ştaif, atmosferă, parcuri, podurile sau malurile Senei. În iarna anului 1910 îşi deschide o expoziţie în atelierul din Montparnasse, ignorată de critici, dar încurajată de compatrioţi prin frecventare şi achiziţionare.
   Întors în ţară, participă la expoziţia Tinerimii artistice din 1911 (cu un an înainte, expediase două lucrări din Paris acceptate de juriu). Era una dintre cele mai importante manifestări anuale ale vremii, care putea aduce aduce în timp renume și consacrare. În 1913 obţine premiul III la Expoziţia oficială a artiştilor în viaţă.
   În februarie 1916 expune cu Şt. Dimitrescu la Bucureşti în pasajul Majestic. Accente protestatare, solidarizarea cu o lume a excluşilor şi marginalilor, care îşi găsise ecou şi în opera lui Luchian (La împărțitul porumbului este cea mai cunoscută dintre compozițiile sale tematice), recursul la monocromie, din care face un adevărat program estetic, ariditatea subiectelor, sunt aspecte de etapă, greu de acceptat din perspectiva evoluţiei sale ulterioare.
   Este trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia (24 august) şi este internat în lagărul de la Kârdjali – Bulgaria, unde redactează şi ilustrează, împreună cu pictorul Constantin Vlădescu, revista manuscris Nu te lăsa, apărută în cinci numere scrise caligrafic de inginerul silvic C. Bunescu; schiţele şi studiile realizate în timpul prizonieratului, mărite corespunzător, sunt utilizate mai târziu în presă, ca ilustraţii de carte sau ca bază a unor transpuneri în tehnica picturii. Acest procedeu nu va fi abandonat de Tonitza, care explică: „toate peisagiile şi portretele le fac după nenumărate studii mărunte, pe care le prelucrez apoi pictural, fără model. Am într’ajutor memoria culorii. După natură îmi este cu neputinţă să mai fac ceva”. Soţia sa Ecaterina arată mai târziu că „toate peisajele erau lucrate în tuş, apoi acuarelate şi pe urmă, la Bucureşti, tratate în culoare. Nu mergea cu şevaletul şi culorile la câmp, căci îl plictisea galeria de privitori care s-ar fi adunat în spate. Îşi lua doar sticluţa cu tuş şi diverse surcele”. Un critic scrie în acea perioadă: „Când intrai în atelierul pictorului, vedeai sutele de schiţe, borcănaşe ca de farmacie şi pensule aşezate în rafturi, cu un simţ deosebit pentru ordine; credeai cî te afli în odăiţa de lucru a unui meşter vechi din Umbria sau Toscana”.
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

RADU CRISTIAN ȘI MAIMUȚA
scris de Lucian Cristea
V-am povestit despre alfabetul lui Berceanu, fost ministru al Transporturilor, care se strâmba ca o maimuță la primul său contact cu oa(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii