Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (II)

MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (II)(171)


   Tonitza scria inspirat, fiind capabil să susțină valoarea, indiferent de orientarea stilistică a artei sale. A redactat un număr impresionant de articole şi cronici plastice, pe care le publică în periodice reputate – Viaţa românescă, Universul literar, Vremea, în publicaţii de culaţie restrânsă – Dobrogea jună, Revista vânătorilor, în jurnale de largă răspândire – Adevĕrul, Dimineaţa, Rampa sau de tiraj confidenţial. Putea să scrie – arată Barbu Brezianu, cel mai însemnat exeget al său – articole şi studii de artă, editoriale, informaţii parlamentare, să trieze şi să coordoneze informaţiile, să deseneze viniete şi caricaturi, să corecteze în şpalt, să elucideze problemele administrative. Pentru limbajul critic specializat, Tonitza este un precursor, chiar dacă problematica, abordată temperamental, este exprimată uneori cu armele pamfletarului, poetului, dramaturgului, ale reporterului din vreme de pace sau război.
   Zugrăveşte, de obicei în colectiv, mai multe lăcaşe de cult, începând cu biserica din satul Grozeşti, Bacău (1904), Poeni, Vaslui (1911), Scorţeni – Bacău (1912), biserica din Netezeşti – Ilfov (1914); după Marele Război, cele mai importante biserici pictate sub conducerea sa vor fi la Constanța (1931 - 1932) și, ultima, la Durău (1935 - 1937).
   În anul 1913 reuşeşte să-l vadă pe Luchian, „pentru prima şi ultima oară”, după cum mărturiseşte într-un articol scris la moartea modelului său. Îl consideră, pe bună dreptate dar printre primii, „artistul cel mai revoluţionar în arta sa din câţi a avut românimea!” El a înțeles ca nimeni altul, „cu acea profundă înţelepciune, caracteristică marilor creatori – că arta, departe de a fi un simplu meşteşug, fără nici un substrat sufletesc, este, dimpotrivă, o materializare a vibraţiunilor sufleteşti prin spiritualizarea materiei pe care artistul o mânuieşte.”
   Tonitza nu a putut sau nu a vrut să-şi reprime, vreme îndelungată, amintirile de război, transpuse în tonalităţi sumbre şi surde, în conture colţuroase; compozițiile din această etapă de creație nu par să anticipeze pictura sa de mai târziu. Tranziția către culoare şi picturalitate nu poate fi argumentată decât prin înţelegerea operei lui Luchian, prin singurătatea în care se izolează câțiva ani la Vălenii de Munte, dar şi prin confluenţa fericită dintre temperamentul său şi magnificenţa peisajului dobrogean, descoperit la Techirghiol (unde se tratează de reumatism), în anul 1923.
   Cu prilejul expoziției sale din acel an, criticul Oscar Walter Cisek notează: „Tonitza e una din puţinele figuri interesante între pictorii contemporani... Colorile vorbesc «con sordino», sunt aşternute în planuri mari și se unesc în acorduri rotunjite. Atmosfera acestei picturi e parcă plină de fum şi de miros de levănţică...”.
   Într-o cronică publicată cu prilejul expoziției următoare, un an mai târziu, același cronicar susține: „În expoziţia D-lui Tonitza am avut din nou prilejul să-i admirăm incomporabilu-i talent de a împerechea armonios pete largi totdeauna îngrijit puse şi alese. Ceea ce rămâne din lucrările D-sale, trecând peste încercările de sintetizare a unor anumite tipuri sociale, precum şi peste oarecare tendinţă ilustrativă, este o savantă şi impresionantă armonie coloristică... Poate că vremea, înlăturând o parte din decorativismul lucrărilor sale, să ne dea opera definitivă, de a cărei valoare suntem convinşi de pe acum”. Iar timpul a confirmat această convingere.
   Universul copilăriei își găsește în Tonitza un neîntrecut rapsod. Cronicarul citat este de părere că „lumina rafinată care se răsfrânge din culorile sale, devine seninătate de abia atunci când vibrează într’un portret de copil”. Şi-a urmărit, desenat şi pictat odraslele încă „din leagăn, de la primele lor dibuiri pe podea”; este convins că în privirile lor scăpărătoare, pictorul transpune direct şi netrucat, „emoţia unui tată”. Îşi priveşte cu încântare şi înduioşare fiicele Catrina şi Irina, pe fiul Petru, scrutează atent modelele ocazionale, iar portretele care dau expresie acestor observaţii neîncetate, fac parte şi astăzi, dintre cele mai iubite pânze ale artei moderne româneşti. Într-un text apărut în presa vremii, Tonitza prezintă copiii „cu fermecătoarea lor inexperienţă, cu armonioasa lor dezordine, cu înaripata lor nedisciplină, cu spaima lor pentru tot ce le este impus prin tradiţie şi autoritate şi cu pasiunea lor pentru tot ce este lumină, pentru tot ce este mişcare slobodă, graţie şi joc, pentru tot ce este bucurie a vieţii, pentru tot ce este dezinteresată înfrăţire cu semenii planetari...
   În nenumăratele şi îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întîlnesc copii în zdrenţe şi flămînzi, copii suferinzi trupeşte, dar al căror suflet proaspăt şi limpede răsfrîngea, ca un transparent şi pur izvor de munte, înalta frumeseţe senină a cerului. Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniţi cu îmbelşugare şi rafinament, copii încurajaţi de permanente atenţii şi dezmierdări, copii perfect sănătoşi, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri înăbuşite...”.
   În interioare sau în aer liber, pe fonduri decorative, neutre sau vibrate, portretele de copii realizate de Tonitza – care îi aduc rapid recunoaştere, comenzi şi renume – emană graţie, fragilitatea emoţională sau gravitatea patetică. Realizate cu începere din 1924, asemenea capete de expresie pot fi, prin lărgirea unghiului de vedere, busturi sau torsuri; indiferent dacă sunt uitaţi sau iubiţi, orfani, exilaţi sau deplin integraţi, sănătoşi sau bolnavi, îmbrăcaţi în straie lucii, populare, simple sau chiar ponosite, copiii beneficiază de atenţia afectuoasă a creatorului, care îi pictează în vervă, ştiut fiind că răbdarea (de a poza în acest caz) nu este chiar cea mai de seamă virtute a micilor modele.
   În cazul bebeluşilor nu se poate şti decât cu precizie documentară dacă sunt fetiţe sau băieţi: de pildă în tabloul intitulat Cap de copil (Ciobănaş) din patrimoniul Muzeului de Artă Constanţa este pictat fiul său Petru, cu expresie concentrată şi ochi pătrunzători; la vârstele preşcolară şi şcolară Tonitza preferă fetele, pentru că le poate acoperi cochet şi decora mai firesc părul (cu bonete, baticuri, bentiţe, tulpane, funde) şi rochiţele, pentru că le poate încadra şi aureola cu arabescuri, motive decorative, petale sau raze de lumină. Pictorul avea obiceiul de a păstra – informează Krikor Zambaccian, care i-a vizitat adeseori atelierul – „la capătul şevaletului diverse cupoane de mătase, fîşii de ţesături sau panglici, de care se servea ca să-i stimuleze cromatismul. Lega, după caz, o basma de capul unei fetiţe, ori un fular de gîtul ei, înnoda o panglică de o şuviţă de păr, ori învăluia bustul într-un cupon dintre acestea, pentru ca să ajungă la un acord frumos sau la un accent intens”.
   Zambaccian descrie admirativ asemenea portrete „savuros pictate din moliciuni de tuşe şi frăgezimi de ton, figurile răsărind galeşe şi roze din rotunjimi de formă fără de accente, cu două puncte în loc de ochi, ce par a se deschide pentru întîia oară, exprimînd uimirea şi inocenţa”.
   Pasionat de privirile copiilor, notează Barbu Brezianu, „Tonitza a descoperit o manieră sintetică de a le picta ochii… Pupilele (ce nu au întotdeauna o formă perfect rotundă) privite de aproape ne dezvăluie taina lor: ele sunt făcute din suprapunerea a două sau chiar a trei tonuri neamestecate, lăsînd o marjă de depăşire abia perceptibilă. Pictorul aşternea mai întîi un grăunte de culoare neagră peste unul gri sau albastru. Alteori punea un accent brun închis peste unul verde. Sau – inversând – puncta o tuşă cafenie peste o pată roz, albastră sau verzuie. Dozîndu-şi simetric cromatica, izbutea să dea expresie modelelor sale”.
   Petru Comarnescu consideră că „ochii negri de tăciune, compacţi şi având totuşi un licăr în ei, aşa cum diamantul negru îşi are apele lui, sunt mai vii şi mai sugestivi pentru stările sufleteşti pe care artistul dorea să le oglindească”.
   Interpret al „tristeţilor luxuriant colorate”, Tonitza este inclus de Aurel Broşteanu în categoria nostalgicilor: „Mult timp ne vor urmări în amintire, privirile dureroase, pupilele dilatate de iscoadă, întoarse înauntru de spaimă ale copiilor lui Toniţa. E o curăţ[en]ie de simţire, care se leagă şi de fulguirea uşoară, moale a pastei în fondurile albe ale pânzelor”. Senzualitatea tuşei lui Tonitza, arată criticul în continuare, se manifestă „în suprafeţe mici, viu colorate, puse pe muche de cuţit, netezite cu latul, în dinamică vie, neostenită... substanţială, bine hrănită, cu valori diferenţiate şi armonie caldă”.

 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

OBRAZUL DE CATIFEA AL MANGALIEI
scris de Lucian Cristea
În facultate, aveam un coleg care, ori de câte ori se amețea bine la câte o sindrofie, avea și el o dambla...Se replia repede în căm(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii