Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
,,Tatăl meu, pomanagiul”

,,Tatăl meu, pomanagiul”(266)

(Fragment din romanul omonim, aflat în lucru)

(

Întorsesem, a câta oară?, nisiparnița la praznicul tatălui meu, cu o zi înaintea primirii unei scrisori din partea unui bun prieten care nu a putut răspunde invitației, și n-aș fi făcut extrasul de mai jos dacă tatăl meu ar fi ajuns, după toate socotințele mele, un bonom pensionar, convins fiind că utilizarea regionalismelor este în continuare autorizată de procedeul homeric de a apela la resursele expresive ale dialectelor grecești, cum ar fi ,,Țârră”, care, cum spunea Mitru Perea, ,,din cât știu, să obicinuiește numai la norodul ardelenesc, doară de la lătenescul ,,țirrus”, încrețitură.” În locul cântecelor de slujbă, acompaniați de instrumente muzicale medievale, am dat liber, împreună cu cei câțiva prieteni binemeritați din copilărie, azi departe de Tomisul natal, de prietenii câștigați cu munca la statul socialist, apoi la cel capitalist, apoi la patronul capitalist care cumpărase la preț de una, în afară de „Gloria”, șase platforme de foraj marin de la onor fostul SNP PETROM, efectului purificator de același rang manifestat la generația Deep Purple și Pink Floyd. Citindu-i scrisoarea, din care, cu permisiunea lui am extras rândurile de mai jos, m-am simțit ca participând la un eveniment caritabil de strângere de fonduri pentru diversele bresle meșteșugărești, cum ar fi lăptarii care produc lapte și fac unt la fața locului, țesătorii care fac față substanțelor chimice autohtone mai puțin inflamabile când își vopsesc țesăturile. Așadar, fără o-încrețitură a frunții:

,,Când Orban Ludovic a strigat în strada mare, dând testul măreței sale îngâmfări numindu-l pe tatăl meu pomanagiu, m-am întristat ca în fața unui oraș părăsit. OL(așa îl vei găsi de acum)ori căuta un vinovat imaginar pentru slugărnicia sa leneșă, care ar fi mai ușor de suportat decât remușcarea de a se fi sustras oricărei responsabilități politice reale, ori era în căutarea unei stime față de sine raportându-se la tatăl meu ca la un pomanagiu, deși el fiind în viață, tatăl meu nu avea cum să vină la pomenirea lui. Zeflemeaua guvernamentală de provincie este o formă de concediu mental pentru OL. M-am întristat, nu pentru faptul că, confruntat cu o conversație publică, acesta nu ar fi știut să-și actualizeze limbajul, ci pentru că este un analfabet. Asupra chesiunii voi reveni, bunule prieten.
Nu știu dacă OL se trage dintr-o familie de prestidigitatori, știu însă că tatăl meu vine dintr-un neam de ghicitori în mătasea de porumb, ghiocul cuibului de cartof și în foaia de turnesol a cojii de ceapă, chiar dacă la un moment dat a plecat la dracu-n praznic, din Târgul Cărbuneștilor la Constanța, pentru a-și dovedi sieși că-și merită zilnica pâine neagră. Distribuită pe străzi, jignirea adusă tatălui meu, cum că ar fi un pomanagiu, m-a obligat să-i scriu lui OL. Am primit-o retur, cu mențiunea de destinatar necunoscut, și atunci m-a încercat o angoasă, nu pentru că aș fi sensibil la traume, ci pentru că a trebuit să retrimit scrisoarea la cutia poștală care-l votase președinte de partid și apoi premier, scrisoare prin care-i ceream imperativ, ca printr-o magie, să nu-i majoreze deloc punctul de pensie tatălui meu, oricât ar fi el de drept social fundamental, în schimbul unui vot în alb, animat de idealul democratic. Am crezut că a fost inspirat, când a amintit de votul în alb, de impasul și grandoarea acțiunilor la care s-au dedat persoane salariate de la președinte la guvern, dinEseu despre luciditate a lui Saramango, dar mi-a făcut semn că el înțelege ce înseamnă un legitim civism electoral.
Am preferat să-i scriu ca reacție minimală față de intenția vădită de încolțire psihică a tatălui meu, căruia, deși nu i-am înțeles mesajul până când nu mi-a spus că Montaigne, pe la 1576, i-ar fi cerut unui heraldier să-i graveze pe un jeton din aur blazonul lui pe o față iar pe cealaltă vârsta, o balanță în echilibru și o deviză pironiană: ,,Mă abțin.”, i-am datorat întodeauna, fiind un copil crescut de tată, deci nu știu cum e să fii copil crescut de mamă, nu doar bucurosul ci și cuvenitul respect filial. Cuprins de o emoție premonitorie, numele tatălui meu voiam să-l șterg din lunga listă a ,,pomanagiilor electorali” imaginați de O.L. cum că ei i-ar trimite acasă efortul financiar al merelor munților, pe când, cu istețime veselă și ,,spirit filosofic” de prestidigitator, voia să-și dea testul măreției intelectual-morale-comportamentale.
Revin asupra chestiunii amintite la început, analfabetismul.
Aici sunt două chestiuni care mă fac să cred că acesta a avut și are dificultăți de alfabetizare, iar sursa acestora nu cred că ar fi lectura cărții lui Jacques Barzun, Casa Inteligenței, în care autorul propune renunțarea la întreaga artă, la știința și filantropia modernă, la ideile politice, deși știe că tot ce prețuiește prin cunoaștere se datorează influenței alfabetului asupra spiritului uman.
Prima chestiune se referă la cuvântul pomană, ca rădăcină a cuvântului pomanagiu. Din multele lămuriri oferite (nu de pomană) de DEX, o aleg la întâmplare pe aceasta: ,,pomana ca milostenie făcută în amintirea mortului (două colive, doi colaci, lămâi, smochine, mere).” De ce am spus că OL are dificultăți de alfabetizare? Pentru simplul motiv că alfabetizații deprind obiceiul de a prinde în întregime, dintr-o singură privire, imaginea. Dacă pensionarii sunt niște pomanagii, asta este judecata pe care, în secolul prezent, el o avansează ca pe-o pustulă, încordându-și mușchii de participant la putere, înseanmă că aceștia nu-i inspiră niciun fel de admirație; atunci mă întreb și eu: Cine a murit? Dacă pensionarii sunt în viață și vin la pomana electorală, probabil că a murit el?, după ce a așezat în cerc simbolurile duhurilor care-i prezic horoscopul și perioada de prosperitate, a murit guvernul ca noțiune desprinsă din simbolismul democrației? Analfabet fiind, nu a dobândit tehnica de a-nțelege o imagine tridimensională sau în perspectivă, viziune specifică speței umane, ci doar mătură, cu buzele care i se umflă, pensionarii ca pe obiecte prinse cu boldul pe peretele statisticilor. Pentru a mai netezi glodurozitatea atingerii demnității acestora, aș putea admite că jignirile, ca între pomanagii, se admit. May be! Bine, bine, ar spune tatăl meu,,,jignirea mea, dacă ar fi fost de ,,tip muncitoreasc”, mai treacă-meargă, dar ea este de tip guvernamental, jignitorul nefiind nimeni altul decât el însuși un pomanagiu,iar eu nu pot întinde mâna unui pomanagiu distrat.” Și apoi, de ce să-l hulească pe tatăl meu, de ce să preia el vina semnelor prevestitoare ale unor guvernanți cu pribege-ncălțări?

A doua chestiune legată de analfabetismul în discuție este aceea că el nu-și are rădăcina în cultura orală ci, paradoxal, în scrierea fonetică, ea având puterea să-l scoată pe om din starea primitivă, ,,dându-i un ochi în schimbul unei urechi”, cum spunea Marshall McLuhan, adică ducându-l spre civilizație. Civilizația celui despre care îți scriu este să mângâie lasciv o statuie goală, întinzându-se alături de ea, după ce-i va fi pus pe deget inelul de aur. Înțelegi la ce mă refer. Precum Pygmalion, îndrăgostitul de statuia pe care o sculptase, temă întâlnită, după cum știi, la Ovidius, în binecunoscutele Metamorfoze. Dar nu mai zăbovesc asupra subiectului, precum vântul peste noapte, pentru că depărtarea dintre tatăl meu și OL nu este doar de un cod poștal. Este șirana acelui cartuș de cupru, rătăcit, s-a scris asta și în ziarul de front al aplicației militare, amândoi am fost în timpul milităriei acolo, într-o aplicație, tu pe mașina de secretizare, eu întinzând cabluri pentru asigurarea comunicațiilor,și care are aceleași caracteristici balistice precum cartușul de plumb. Și chiar dacă n-ar fi fost așa, tot aveam dreptul, în numele tatălui meu, să fiu indignat de-un discurs la două guri, ca după un ospăț flotant: una prezidențială, alta guvernamentală. Cartușele de cupru s-ar folosi la vânătoarea condorilor, să nu le provoace răni mortale. Nu știu dacă tatăl a fost un condor bătând din aripi cu fiecare picătură înflorind anotimpurile sau dacă eu, bunule prieten, am scăpat o vorbă rea de aur, dar mi-am amintit de spusa lui Victor Hugo și pe care, dacă ai timp, o poți citi, despre Napoleon când, prizonier fiind la Waterloo, într-unul din vise a visat cum în vis se-ntorcea pe câmpul de luptă, bând laptele negru al zorilor.”

I-am răspuns întrebându-l pe prietenul meu de ce se lasă cuprins de astfel de gânduri? și i-am propus, după o lungă chibzuință pe mai multe pagini, o-ntoarcere în timp asupra unui personaj al copilăriei noastre, un anume Sanchi Berechet. Era omul cu obsesia acestor două cuvinte, ,,vis” și ,,incertitudine” iar dacă îl șicanam, deși nu prea ne permiteam pentru că erau ceva ani între noi, acest Sanchi Berechet ne amenința cu acest pasaj, învățat de noi pe-de-rost (avea și mania citatelor!),dintr-o proză a texanului Donald Barthelme (mai târziu i-am aflat și cărțile),multe altele ne mai citea la colțul străzii, auditoriul spărgând semințe negre prăjite de la baba Lia, și anume Moartea lui Edward Lear: ,,Moartea lui Edward Lear a survenit într-o duminică dimineața de mai, în anul 1888. Invitațiile fuseseră trimise cu mult timp înainte. Ele sunau astfel: Domnul Edward Lear/ Scriitor absurd și pictor peisagist/ Ar fi onorat să participați la DECESUL său/ San Remo/ 29 mai/ 2.20 a.m./ R.S.V.P. Pe atunci nu-i înțelegeam lui Sanchi Berechet reflexul premonitoriu și nici ironia cu miros de punct final.

 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

RADU CRISTIAN ȘI MAIMUȚA
scris de Lucian Cristea
V-am povestit despre alfabetul lui Berceanu, fost ministru al Transporturilor, care se strâmba ca o maimuță la primul său contact cu oa(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii