Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (III)

MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (III)(137)

   Prima descindere a pictorului în Dobrogea are un motiv prozaic: îngrijirea reumatismului contractat în lagărul de prizonieri, în perioada războiului; în anul 1924 o serie de peisaje din Mangalia – prin care debutează motivul dobrogean în creaţia pictorului – reprezintă cimitirul turcesc, interioare de curţi, case, băi, edificii de cult cu forme specifice; prim planul este alcătuit, în general, dintr-un registru orizontal, cu vegetaţie abundentă, realizat în pensulaţie dinamică şi pastă consistentă; echilibrul construcţiei este asigurat de câte un accent vertical sau oblic – trunchiuri de copaci cărora cadrul strâmt nu le poate cuprinde coroanele, părţi de calcane, turle, minarete; în registrul următor sunt instalate, de obicei, casele inundate de soare.
   La 29 iunie 1925, Tonitza îi scrie, exasperat, lui Virgil Cioflec din Tekirghiol Movilă: „Din cauza scumpetei barbare, plec la Mangalia după 8 băi fierbinţi făcute aici. În Mangalia mă voi rezuma numai la plajă. Aş fi fericit dacă, cel puţin, aş putea face câteva studii după copiii, cu ochi trişti, ai turcilor. Aici se află de câteva zile şi maestrul Petraşcu. La 3 iulie soseşte şi Han... Al d-tale devotat Tonitza”. În Mangalia locuieşte la hotelul Carmino (1926), sau la particulari, între care nu trebuie omis prietenul său Tefik.
   La sfârșitul anului 1925, desprinși din societatea Arta Română constituită imediat după război, în general cu artiștii care fuseseră mobilizați pe front, Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato și Oscar Han întemeiază Grupul celor patru, o strălucită asociație care își deschide cu asiduitate expoziții până în anul morții lui Ștefan Dimitrescu, 1933. Această formă de organizare, notează Al. Tzigara-Samurcaş în 1930, „nu este decât urmaşa asociaţiei Arta Română care, la rândul ei, nu era decât continuarea Tinerimii Artistice de fericită memorie. Arta Română n’a durat decât şapte ani, fiind răpusă de lupte pentru şefie, boală naţională, care distruge orice asociaţie românească. Cei puţini feriţi de această molimă a şefiei, dar animaţi de dorul de muncă şi de manifestare publică, au alcătuit grupul celor rămaşi solidari în domeniul artei... Ei nu au încă un şef... S’au mulţumit să se grupeze sub o asemenea firmă, mai mult numerică decât doctrinară, pentrucă înţelegeau să manifesteze individualismul fiecăruia, fără a fi toţi cuprinşi de vreo denumire, care ar fi însemnat şi o comunitate de principii artistice..
   Totuşi ei se supun unei discipline foarte sever păzite, crezul lor fiind o cât mai îngrijită cultivare a meşteşugului artei lor, conform posibilităţilor fiecăruia. O emulaţie cât mai camaraderească domneşte între ei. Anume: fiecare din cei patru, atunci când crede că sforţările lui au fost exteriorizate într-o formă palpabilă, pe care el o crede ajunsă la maturitate, o supune criticii colegilor săi. Din această împărtăşire de sentimente rezultă pentru propăvăduitor o clarificare şi mai precisă a principiilor expuse, iar pentru ascultători vreun folos comun”.
   Nudurile constituie cu începere din 1924, motive recurente; văzute de obicei din spate, culcate sau în picioare, de obicei tors, cu chipuri individualizate fizionomic sau doar ghicite, înconjurate de perne, draperii şi covoare care înscriu în plan curbe şi contracurbe într-un crescendo propagat armonios şi savant, nudurile stâng şi concentrează lumina dimprejur; liniile corpului se regăsesc în accente care capătă consistenţa unor inflorescenţe sau unor hieroglife, în umbre purtate cu savantă virtuozitate, în semne care par arpegii sau sugestii vegetale.
   Florile constituie în toate etapele sale de creaţie, subiect de investigaţie cu recuzită minimală; acestea sunt asociate de obicei, în naturile moarte, cu vase, țesături de diferite consistențe, obiecte de artă țărănească - în cadrul preocupărilor generale pentru specificul național - precum pristornice, icoane, obiecte de ceramică, etc.,în Deşi nu i se poate atribui un rol formativ în creaţia lui Tonitza, genul acaparează atenţia sa în ultimii ani, numărul florilor sporeşte, ajungând să fie precumpănitor în ultima expoziţie din anul 1938.
   Istoricul și criticul de artă Al. Busuioceanu îi atribuie în 1928, „un sentiment muzical de suave şi fluide armonii interioare. Pictura lui e impalpabilă. Ea vine nu din realitate, ci dintr-un vis inefabil, care se suprapune lumii materiale. Este imagine fără a fi reproducere, şi culoare fără a reda natura. De aceea modelele nici nu pot rezista destul ochiului acestui pictor, câştigat întotdeauna mai mult de armonia liniilor gândite de el, decât de realitatea expresivă a celor din afară. Sub penelul său ele îşi pierd individualitatea proprie şi se înmlădie după armonia acestui vis interior...
   Căci iată marea armonie personală a picturii lui Tonitza: culoarea. De la Luchian, nimeni la noi n-a pus încă atâta frăgezime şi căldură în colorit şi atâta personalitate în a descoperi armonii şi tonuri noi. Sunt culori şi acorduri de culori care circulă azi în pictura noastră, deşi acum câţiva ani erau încă necunoacute, şi a căror origine stă în tablourile acestui pictor; toate acele tonuri tandre de roz, de gălbui sau de verde pal, acordate îndrăzneţ unele cu altele sau împerecheate cu culori fundamentale, tonuri ce dau o armonie atât de caracteristică şi de nouă picturilor lui Tonitza. Iar multe dintre pânzele de acum, din acea serie de pildă de mici nuduri zugrăvite pe fonduri de draperii sau de tapete, nu sunt decât asemenea studii de culoare, în care pictorul încearcă tonuri şi acorduri încă inedite între culorile care îi sunt personale”.
„Îndrăgostit de talaze, voia să-şi scalde paleta şi ochii în mare anul întreg, şi să-şi facă un atelier la Mangalia”, informează Arghezi despre proiectele lui Tonitza din această perioadă. În micul port cu istorie milenară pictorul, care s-a mutat până atunci de (prea) multe ori (din Iași în București, iar apoi în diferite locuri din capitală), se simte, în sfârşit, acasă: are prieteni, stă şi lucrează la tătarul Tefik sau la hotel, după caz, scotoceşte toate cotloanele urbei, pentru a descoperi cele mai potrivite unghiurile de abordare. Nici nu vrea sa audă de vreo deplasare la Balcic, urbe marină căreia îi prevestește falimentul plastic: ce mai poate aduce nou târgul acesta, cercetat pe toate uliţele, maidanele, bordeele, cişmelele, cafenelele, hanurile, gropile, râpile şi stâncile sale, de „o armată întreagă de meşteri ai penelului, dintre care unii cu faimă zdrobitoare?”. Răspunsul este simplu şi se impune de la sine: nimic! Din recuzita repetată la nesfărşit vor face parte, ca şi până atunci, doar dealurile de cretă profilate pe ceruri invariabil sinilii, casele cu ziduri strâmbe aşezate precar pe râpe şi povârnişuri vertiginoase, oţetarii calcinaţi de soarele nemilos al sudului, cişmelele răcoroase, siluetele prizărite ale cadânelor în doliu veşnic, catârii betegi, minaretele înalţate „cătră cerul fără nouri şi fără nădejdi de curcubee”.
   Peisajele din Mangalia domină autoritar prin număr şi valoare, iar expoziţia personală organizată după manifestarea de grup, dar în aceeaşi sală – Galeriile de artă din Calea Victoriei nr. 83, este chiar un trimf al motivului dobrogean, o veritabilă monografie a localităţii; „nimbate de irizări translucide, aceste peisaje devin expresia bucuriei iscată de lumină, iar întâlnirea cu soarele comportă gesturi de ritual”.
   Niciodată Mangalia nu fu mai frumoasă sufletului şi vederii noastre; efigii strălucitoare şi senine, peisajele expuse în anii ’930 beneficiază de unghiuri perspectivale generoase şi de orizonturi înalte, care permit etalarea unei multitudini de forme şi obiecte aparent umile: garduri, uluci şi burlane în echilibru precar, porţi întredeschise, frânghii cu rufe, cazane, scaune şi mese aparent nesigure, pe care a mai rămas, uitată, vreo ceaşcă de cafea, ustensile aşezate în stradă sau aflate în curţile caselor, cafenelelor, moscheii, băilor turceşti, cârciumilor, magaziilor, şoproanelor sau în umbra vreunei bolţi. Străzile tăcute, lipsite de prezenţă umană sunt lăsate la cheremul soarelui. Este amiază şi Tonitza, instalat de cele mai multe ori în casa paracliserului Tefik, se retrage pentru a se feri de soarele nemilos şi a lucra în atelier.
   H. Blazian notează: „Tonalităţile cele mai tari se menţin într’o armonie lipsită de violenţă, învestmântând viziuni de adâncă emotivitate, fantezii cromatice şi teme realiste. În tot ceiace pictează, domnul Tonitza se sprijină pe resursele unei mari diversităţi de expresie, pe opoziţii de culoare, împerechiate cu rar rafinament şi pe o tot atât de savantă şi modernă melodie de linii şi forme”.

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

OBRAZUL DE CATIFEA AL MANGALIEI
scris de Lucian Cristea
În facultate, aveam un coleg care, ori de câte ori se amețea bine la câte o sindrofie, avea și el o dambla...Se replia repede în căm(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii