Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Voliera lui Pintea zis Țopi

Voliera lui Pintea zis Țopi
(398)

(fragment din romanul epistolar aflat în lucru, Tatăl meu, pomanagiul)

Ca urmare a insistențelor tale, deși voiam să le păstrez, vei primi casetele. Am răspuns preocupării tale de a trece pe fâșia de bandă magnetică emisiunile acelui post de radio, pe care nu știu cine îl mai ascultă, în afară de tine. Încă mai ai dublul radio-casetofon? Ciudată idee, că de plictis nici nu poate fi vorba, dar de răbdare, da. Îți voi trimite pe curier zece casete, jumătate sunt ale mele, sunt curate, pe celelalte le-am găsit la un amic. Cam zece ore de înregistrare. Pentru restul de zece sunt în așteptare, că ai tu înclinația asta, deși n-ai fost radio-amator ca mine sau Cornică. Apropo, mai lucrează la armată, că unde-i mai bună munca decât la stat? ,,Analizele mele vor fi tocmai asupra conținutului și a modului în care redactorii și șefii lor se scaldă în ,,lumina divină” a unor grile de programe vetuste, cu multă vorbărie învelită în hârtie igienică, să le auzi sfătoșenia, bla, bla, la, la la, făcută după capriciile celor care au început să-și aducă rudele pe acolo, ce tupeu să se mai și prezinte, sunt cutare, și cutare, eh, îi vei auzi, că de valoare publicistică nici vorbă, adică de ceea ce face valabilă o instituție media națională plătibilă cu bani foarte buni de către onor cel pe care îl servește dimineața, la prânz, seara, la miezul nopții, într-o horă de muște în jurul pântecului unui borcan cu miere de mană... Voi avea o panoramă a unui timp detaliat pe minute și vorbitori, s-ar putea să prind și-un detașat prin țări unde emigranții noștri economici s-au împăcat cu pacea care sălășuiește pe mormântul disperării de a fi fost goniți ca niște cârtițe de pe pământul natal; pe corespondenții zonali nu-i voi rata cu amplele lor ode contemporane, că de-ar fi fost pastorale sau grădinărești, mai treacă-meargă, și flecăreala în direct, chiar și atunci când se gratulează cu cel din emisie... Referitor la posturile de radio teritoriale, S.R. de Radiodifuziune se mândrește, citez că: ,,la îndemnul cetățenilor, în ’89, fostele posturi de radio teritoriale își reiau activitatea.” O minciună cât Casa Radio de mare. A fost o decizie politică, pentru că un post de radio nu-l pornești așa, trosnind din degete, fiind nevoie de alocarea unei frecvențe pe care cetățenii nu au avut-o agățată de după ușă, ca un bici (nu de felul celui descris de George Bălăiță în excelentul roman, Învoiala). La noi, la Constanța, cineva ciocănise la fereastra puterii emanate, astfel că a fost numită politic o madamă; dată afară de la Radio Vacanța și ajunsă la organul partidului ,,Dobrogea nouă”, s-a lăsat hipnotizată de un post de conducere și a făcut o echipă după chipul ei (angajându-și până și sora vitregă), cum s-ar spune, șters... Îți voi detalia totul altcândva.

Și apoi, măi prietene, dacă ai posturi locale și regionale, de ce mai trebuie să le dublezi prin mamutul Radio România Actualități, post pentru care singura actualitate este starea vremii, căruia i-ai mai adăugat și o agenție de presă proprie postavului tău, numită RADOR, când ai o agenție de presă națională?”
Mi-am împrospătat memoria cu aceste zise ale tale pentru că într-adevăr sunt curios, tare curios, ce-o ieși, dacă duci totul până la capăt. Oricum, succes!
Pentru magnetofon am promisiunea unor benzi noi BASF, iar cu primul drum îți voi schimba și difuzoarele bătrânelor boxe.
A răspunde înseamnă a vorbi după, iar faptul că ți-am luat în serios cele ce-mi scrii, negreșit înseamnă că ele sunt dincolo de o zădărnicie aprobatoare al cărei efect contagios îl resimt precum luciul unei foci întinse pe dimineața de omăt zvelt înflorit la soare. Ți-am trimis spre bună întrebuințare o porție din cerneluri în cele două călimări, norocul tău a fost că am mai găsit zece bucăți cu toc și penițe de argint gravate cu numele meșterului (din colecția lui taică-miu), cine mai toarnă azi în matrițe asemenea minunății! Din încheietura mâinii, fără nicio frivolitate, săgeata peniței nu va da doar acea elasticitate specifică formei literei, ci și o schimbare a modului de a gândi punctul din minte atunci când îl pun în mișcare, de a-l memora în cuprinsul a ceea ce va deveni cuvânt, deci face un salt în ființa devenită martora unei rupturi între așteptare și organizare, salvându-se de orice constrângeri, știu că mă vei contrazice aici, pe motiv că e vorba doar de acrobații ale minții, și ca să fiu mai pe înțeles transcriu acest haiku, vei jubila, desigur: ,,Liniștea lacului.../ Țușt, plici!/ Sunetul liniștii.” Restul îl las în seama ta. Iată cum trupul punctului se transformă în ceva ce seamănă cu accelerarea unei rachete, finalul numărătorii corespunzând ultimei silabe din acel ignisation specific lansării rachetelor în spațiu sau cu a unei libelule împrospătând aerul cu saltul ei când ia urma unei albine în chimonoul ei de polen... Nu devin pictorul din spatele oglinzii fascinat de anotimpuri nemaivăzute, sclave, precum hoțul de apă, mă refer la klepsidra, desigur, (m-a suprins imaginea acelui gnomon invocat la finalul scrisorii, prin care ar curge iarna apa în măsurarea timpului) sau nisiparnița, trăgându-și pe ochi o pălărie de paie din vremea secerișului, asemeni celei dăruite de mine când dădeam roată stupilor bunicului meu, din grădina vecină cu gardul tău, să auzim albinele la lucru și nu în căutarea mierii, pe care o șmangleam uneori din cămară cu tot cu fagure, dar cred că litera deschide în ea o formulă matematică, dar nu de asta nu am eu liniște, mi-e deajuns neliniștea lui Arhimede... O clipă, da, mi-a ieșit combinația asta de patru soiuri de ceai, ceea ce haijinul nostru nu am știință să fi folosit când a scris ce a vrut să spună sau să fie, fără nicio suferință, acel punct, radiind de emoție, în salt... Oricum, pe ghenunchii lui blânzi, ai punctului, mai mult decât mine, te așezi tu, prieten de atâția ani, chiar dacă ne revedem numai vara-toamna, cât o mai trăi maică-mea, și cât va vrea să mai stea în casa bătrânească, îi mângâi obrazul ca și cum ai răspunde în locul lui îndoielilor când sedimentele cernelei se subțiază și trebuie să reiei linia, ca la caligrafie. Nea Ilie era mândru de scrisul tău. M-ai derutat, sincer, (paranteza m-a lămurit cum că era de inspirație tipic imagistico-astronomică și nu un truc lingvistic), cu remorcherul gravitațional. Faptul că ai lucrat pe remorchere care băteau (pluta o făceam noi călcând apa) drumul spre platformele marine din marea în care și noi ne-am bălăcit, tu o mai faci și acum în toate detaliile ei, m-a lămurit că nu aveai cum să ratezi încercarea de a face din ele un fel de prelungire a scrisului tău. Așa se întâmplă, scuză-mi impolitețea, când ai gustat prea mult fructul arborelui cotit și că structura motorului nu a eșuat, aiurea, pe uscat, cum s-a-ntâmplat la mine când am renunțat la Academia Navală, după anul întâi (mecanica nu mi-a plăcut) și la plecare ți-am dat ceasul ăla rusesc cu sonerie și limbi fosforescente. Și stând tu pe întindera punții de marfă a acelor remorchere, te-oi fi gândit, ca și cum altceva nu aveai de făcut că, după modelul stiloului este constriut și modelul remorcherului, ambele stând mereu, cu calm, în apropierea literei, fie a mării fie a minții speculative. Acum îmi amintesc, ia stai tu puțin: nu m-ai lămurit de ce ai renunțat să dai admiterea la liceul militar, deși te pregătisei la mate cu bărbatul profesoarei tale de română, el însuși preda acolo, care voia să te ajute ca pe copilul ei; tocmai ce înfiaseră o fată, de la tine aflasem, căci mergeai la pregătire acasă la ei. Îți mulțumesc pentru noul volum de poeme, titlul are ceva uman în el, cum se spune, deci echivoc, iar în ceea ce-l privește pe Pessoa, mă gândesc că era vorba despre o organizare a memoriei în interiorul căreia se simțea bine, criza dedublărilor sau retragerea fantasmatică timpurie inspirându-i un respect motivat față de sine sau față de clandestinitate sau față de monotonie, deci și față de liniște și de locul secret, heteronimii nefiind altceva decât un fel de închirieri de camere în locuri unde se simțea bine și a căror încărcătură ulterioară de amintire și ca sursă de imagini îi dădeau sentimentul de abolirea a timpului. Chestiunea asta mi-amintește de un obicei al lui Swedenborg: camerele duble din călătorii; dorea să aibă una pentru dormit și alta pentru meditații, unde-l vizita inspirația. Nu uita, bunăoară, că Saramango își organizează unul dintre romanele sale tocmai pe retragerea acasă a unuia dintre heteronimi lui Pessoa, nu știu dacă cel mai drag sau mai la-ndemână, în speranța că va continua să scrie; în așteptarea mângâierii momentelor bune de a scrie, în repetate rânduri este vizitat de Pessoa, mort de ceva timp; de aceea spun că acea abolire a timpului nu e o nesinchisire față de viitor (Rousseau, nu-l pot ocoli, zice altceva: ,,Încă din tinerețe, mi-am fixat vârsta de patruzeci de ani ca termen al strădaniilor mele de a parveni și de a-mi satisface pretențiile de toate felurile, inclusiv aceea de a-și înstrăina copiii la casa copiilor străzii? Eram ferm hotărât, o dată ce voi atinge vârsta asta, în orice situație m-aș găsi, să nu mă mai zbat pentru a ieși din ea și să-mi petrec restul zilelor trăind de azi pe mâine fără a mă mai sinchisi de viitor.”), alegoria refuzului părăsirii lumii fiind ultima nălucă a imaginarului celui cărua i-ai sustras motto-ul pentru cartea ta. Asupra lui Ovidius nu mă opresc, e treaba ta, simplele aparențe cum că scrisul l-ar fi dezumflat, fiind pentru mine un exemplu de hiperbolizare a mersului fără pantofi și a cititului pe dos de către ochiul principalului a intimităților care aveau să nu-l scutească de responsabilități... Cam așa văd eu faptele. Și apoi, chiar el mărturisea în exilul pontic despre artificiul poeticii sale de până atunci care se datora unei necesități imediate, uneori de preamărire: ,,viața mea și versurile mele vorbeau altfel, fiindcă trăiam într-o iluzie pe care o cântam pentru plăcerea altora.” Aplauzele celebrând distihurile elegiilor erotice de altădată, apuseseră demult. Nu știu dacă a trimis bilete triste pe vreun porumbel călăror, măcar soției sale. Ți-amintești volierele lui Pintea, zis Țopi?, cine l-o fi învrednicit cu asemenea poreclă? Avea destui porumbei călători, i-am fi putut împrumuta lui Ovidius măcar unul. Taică-tu a venit de câteva ori, mi-amintesc, la bunică-mea, cu rugămintea de a mă ține din scurt și să nu ne mai înhăităm cu ăia mai mari. Eu mă amuzam de bâlbâiala lui, râdeam pe-nfundate cu mâna la gură dacă nu stăteam gură-cască, bunică-mea mă gonea: ,,Ma, mada, madam Po, Ponta, nu-l mai lă, lă, sați pe nepot la porumbei, că și al meu se duce și cine știe ce se mai întâmplă, mai ca, mai cad pe acolo... Ceea ce s-a și întâmplat, când Pintea ne-a închis într-un dintre voliere, iar noi, speriați, am forțat ușa până s-a smuls din balamale și neavând scara, am sărit pe o magazie de i-am găurit acoperișul și mai să ne rupem șalele câzând pe grămezile de lemne. Hulubii au zburat de nu s-au mai văzut zile în șir, voiajorii știu că s-au întors, dar mulți cei jucători și rotați au fost pierduți, astfel că îl cam ocoleam pe Aurică să nu ne ia la șuturi pe stradă. Cu întrebarea ,,Dacă zbor odată cu porumbeii, oare mă vor ajuta să o găsesc pe mama?”, a fost prima și ultima dată când te-am auzit spunând cuvântul ,,mamă.” Împăciuitoare, bunică-mea găsea imediat ceva să-l liniștească. Vocea mlădioasă înfrângea orice rezistență, din afară sau de dinăuntru. Știa să-i mângâie, dacă nu sunt prea pretențios, demnitatea, îl însoțea și rămânea în punctul ei de observație, la poartă, să vadă dacă intră în curte și nu se duce la linie să arunce pachetul cu haine pe care nea Ilie fiind intransigent când era vorba de vecini, îl cam refuza. Erai la mine atunci când te-a fugărit din curte, bunică-miu ne dăduse niște miere cu fagure, ne-am trezit că te-a luat la rost, ai fugit acasă, dar, după câteva minute te-am auzit țipând în stradă, îți curgea sânge pe ceafă, buimac am strigat din ușă la ai mei, dar madam Apostol te și înhățase, te și legase pe frunte cu o pânză verde, bărbati-su era croitor, și alerga cu tine de mână la șosea. Peste noapte ai dormit la ei, taică-tu a mai strigat la noi la poartă, iar maică-mea i-a spus că ai rămas la spital pentru îngrijiri. A doua zi te-am văzut cu un bandaj pe cap, te cususe la spital, după ceafă. Se-ntâmplase că taică-tu, negăsindu-te acasă, în furia lui, a aruncat după tine, pe deasupra casei, cu o cațarolă de fier pentru mâncarea câinelui, și cum naiba ți-a căzut tocmai în cap când ieșisei pe poartă ca să scapi de bătaie, greu de-nțeles. Ceasul rău când vine, vine... Doar de Paște și de Crăciun nu se revolta. De sărbători, nu e bine să te superi pe cineva. Un timp, ai mei mi-au interzis să mă mai joc cu tine. Ziceau că mă-ndemni la prostii, cum ar fi și atârnatul de scara vagoanelor de marfă de pe linia-ntâi și să chiui, arătând cât de viteaz sunt, până nu se întâmpla un necaz, cum i s-a-ntâmplat lui Pili, de i-a fugit un picior sub o roată, rașchetându-l. Așa a rămas schilod pe viață. Și ne-am fi putut îndrepta direct spre iad. Cât îl privește pe Iohannis W.K. ,,mare gânditor liberal”, îngropasem orice așteptare cetățenească că voi ajunge să stau față în față cu el, după ce am citit în regulamentul acelui Consiliu (în afară de a sancționa simbolic, pe criterii epice, cu o amendă, cum s-a-ntâmplat în cazul plângerii făcută de revista Lumea justiției amendat fiind cu 2000 de lei, că tot vorbea cu gura altuia, un fel de bâțâială fără muzică de fond de la pupitrul său, pe motiv că cutate e penal, și iar e penal, fără să fie existat o sentință definitivă, nu are altă menire), că până la răspunsul la o petiție pottrece și până la șase luni. La adăpostul ,,virtuții politice de prim rang” a crezut că aceasta e o trăsătură esențială a cetățeniei moderne, europene. A supraveghea toate operațiunile politicului cu insigne-ngrășate la rever, îți trebuie un fel de originalitate, nu în scopul de a transforma griul în cenușiu, decapitării evidențelor pe care acesta le rafinează până ce, de pildă, niște dosare devin un țesut de aporii pe care nicio igienă nu reușește, toruși, să le vătuiască, ci pentru a înăbuși confuzia diferența dintre politică și etică; supravegherea ar trebui să facă parte din activismul social, iar sancționarea prin atitudine, chiar și prin ceea ce eu am făcut, cred că e marca unui cetățean liber și mai întotdeauna nemulțumit, căci libertatea este o fiică a vigilenței, dată naibii. Or, libertatea populară e bună nu doar atunci când îmbracă haina electorului, când cenzurează, încadrează acțiunile guvernamentale pentru că miros a natură despotică, ștampila imediată fiind cea a juridicizării politicului, ea e bună atâta timp cât nu tolerează, adică nu se lasă prisă în flagrant delict, se trezesc voci, inclusiv din media de nișă (de știri), gata să o transforme în dezmăț și revoltă. E doar o constatare, asemeni aceleia că un Parlament slab eliberează un guvern de multe proceduri de control; am fost martori și vom mai fi, dar dacă rămânem doar cu eticheta de martor și nu reușim, cumva, să activăm responsabilitatea penală pentru guvernanți, diagnosticul de mai sus de dezmăț și revoltă pus libertății populare, va rămâne. Și mi-e scârbă, nu pentru că libertatea populară devine o democrație de imputare, din contră, ci pentru că, ieșind din universul democrației de confruntate și de reprezentare, viața politică se-ncarcă de ambiguitate. De ce, te întrebi? Ieșirea din ambiguitate, adică tribunalul din timpul campaniei electorale nu este același cu cel de după, duce la pierdere de puncte politice, democrația de imputare arătând, cui este interesat, că există printre electori și jurați și judecători bine informați, care se urcă în betoniere, spre indignarea celor ce cred că ,,nu există problemă pe care să nu o rezolve timpul, deci, de ce să o rezolvăm noi?” Urcarea în betoniere ar fi și un semnal al faptului că electorul știe să facă diferența dintre vot și judecată. Și să zică mersi, cei care-și închipuie că puterile de reprezentare pot deveni puteri dinamită, că tot au fost alegeri generale mai zilele trecute, că nu a venit tot cetățeanul la urne; să fi văzut ce grilă de lecturi ar fi impus el, inclusiv pe cele ale decepției. Deunăzi, am auzit că niște foști guvernanți împreună cu parlamentari anacronici, pregătesc o antologie a celor mai frumoase discursuri despre necesitatea aroganței în invalidarea testamentelor politice dedicate națiunii, discursuri ținute, a scăpat și informația asta, prizoniere în fiole care, odată descoperite, vor da la iveală panorama istoriei ce-o trăim, pe când strigătul de geamgiu din dealul Cotrocenilor scarpină o impostură cu miros de sardele la gratar... Și apropo de columbe, dacă Țopi ar mai fi păstrat măcar o volieră, i-aș fi trimis lui I.W.K. un voiajor, că pe poștaș nu l-ar primi, sugerându-i să doneze motanului de la Cotroceni cei 300 de mii de euro pe care-i datorează statului din procesul cu casele din Sibiu, ignorând decizia definitivă a unei instanțe, după modelul, dacă vrei, francezului care a donat o sumă de bani, prin testament, pisicilor care trăiesc în subsolul muzeului Ermitaj; aș pune pe calea aerului, de asemenea, cu un gest de rătăcitoare extravaganță, un alt voiajor spre treptele marii prăvălii a ministerului de justiție, spre a-i aminti acestuia că e vremea să trimită pe cinevă să-l execute silit. Cum se întâmplă cu orice datornic. La englezi, și nu e departe acel timp, pentru neplata datoriilor, datornicii ajungeau la închisoarea datornicilor.
Prietene nu cred în expresia cu timpul le rezolvă pe toate..., dar îi dau dreptate lui Kant care, desfăcându-și probabil brațele, ne-a atenționat asupra faptului că, ,,Din lemnul strâmb al umanității nu va ieși niciodată ceva drept.” Rețin ideea ta și voi confirma întâlnirea chiar la Fântâna Zodiacului cu Mozaic. Până atunci, auzi aici pasiunea de a te strecura în realiatea bunăstării abundenței, suflând, fără a-i scormoni măruntaiele, în cornul englezesc din Corul Vânătorilor... ,,Vânând noi petrecem o viață ferice/ Prin freamăt de codru”... Mai ții minte pe cine am cunoscut noi, la fântână?

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

GUVERNATORUL DELTEI DUNĂRII, ACEST JAMES BOND FĂRĂ PREFIXUL 007
scris de Lucian Cristea
Au decretat unii la Tulcea existența o așa-zisei crize de guvernatori, cu efecte directe asupra existenței Administrației Rezervației (...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii

  • MEDGIDIA - DE LA MĂGARII LUI PINTILIE LA MODERNISMUL LUI VRABIE
  • HOTELUL DELTA - DE LA PRINȚUL DE MONACO LA TURISTUL OBIȘNUIT
  • ONORIFICII CARE SE PRICEP LA TOATE...
  • VICEPRIMARUL LIBERAL DE LA CRUCEA A DECLARAT RĂZBOI CELOR DE LA RAJA!
  • Străzile din municipiul Constanța, dezinfectate în fiecare noapte