Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
O antologie de proză:

EX PONTO EPIC ORCHERSTRA

O antologie de proză:

EX PONTO EPIC ORCHERSTRA(301)

Anul trecut, cam pe vremea sta, Ovidiu Dunăreanu deschidea o mapă burdușită cu texte printate, faptele desemnate mutând discuția noastră spre o supoziție, confirmată ulterior. Sigur, nu mi-am închipuit, i-am și spus-o, că o zână i-ar fi făgăduit să-i îndeplinească trei dorințe. Decizia privea viitorul. ,,Este antologia care-mi stă în gând, limpede și cumpănită, din momentul în care s-au împlinit niște ani buni de la tragerea primul număr al revistei EX PONTO”. Se referea la cei șaptesprezece ani. Desfășurarea ,,m-a prins”, și nu pentru că prezența mea era marcată de două proze. Titlul, cât se poate de expresiv, studiat, anunța relația simbolică dintre textele alese, fizica sunetului și instrumentele unei mari orchestre într-un spectacol susținut în arena departamentului de literatură tomitană pe frontoanele căruia statuile cetății nu surâd a indiferență... Cum ar fi s-auzim forfota alămurilor, ca și cum ar spune ,,Muzică, nu pleca!”, alternarea vocală cu lunecările captivante ale instrumentelor cu coarde, o ilustrare clasică a unui romantism care se opune oricărei fatalități simplificatoare, solourile chitărilor puse în acord cu tehnica și matematica și căldura melodică a backing volcals-urilor? Și dacă aș alege, de exemplu, fără capriciile fulgurantei improvizații, Deep Purple cu Sometimes I Feel Like Screaming acompaniată de Orchestra Simfonică din Londra? O meditație, dacă vreți, care trăiește constant din schimbul reveriilor dintre arte. Ele aparțin, desigur, omului.
Momentul muzical propus de Ovidiu Dunăreanu este un dialog între unitățile muzicale – prozele – și dispariția oricărui sunet de instrument, atunci când se lasă locul lecturii. Se știe, jazzul a fost ascociat cu lectura poemelor încă din anii ’50 ai secolului trecut.
Discuția noastră era premergătoarea unora dintre multe altele, din care poate n-a lipsit scepticismul, înaintea spectacolului, când orchestra, ca-ntr-o animație ce trezește totul la viață sub magia alămurilor șlefuite de profesioniștii elicelor, ne va fi amintit, celor din interior, că suntem instrumentiștii, teatrul, fabula, actorii... Însă, rockul e rock, proza e proză. În anul următor, adică zilele trecute, scriitorul va fi împlinit șaptezeci și unu de ani, iar cartea devenea o modalitate de a-și onora vocația de scriitor, însuflețit de credința că literatura n-a îmbrăcat o haină light pentru a supraviețui: ,,...și e greșit să traduci asta prin ,,literatură ușoară”, pentru că, de fapt, înseamnă iresponsabilă și adeseori stupidă de-a dreptul... Însă – și citez în continuare din discursul lui Mario Vargas Llosa la primirea Premiului pentru Pace acordat de editorii și librarii germani în 1996 – cred cu tărie că literatura, fără să renunțe la a fi distractivă, trebuie să se scufunde până la gât în viața străzii, în experiența comună, în istoria cotidiană, așa cum a făcut-o în cele mai bune momente ale sale, și astfel, fără aroganță, fără autosuficiență, asumându-și riscul de a da greș, scriitorul poate să le facă un serviciu contemporanilor săi și să-și salveze meseria de la degradarea de care, uneori, pare să sufere. ,,Compromisul scriitorului” nu trebuie să aibă nimic de-a face cu renunțarea la aventura imaginației, la experimentele lingvistice sau la căutările, îndrăznelile ce stimulează munca intelectuală, nici să respingă râsul, zâmbetul sau jocul, considerând că responsabilitatea civică este incompatibilă cu datoria de a distra.”
Desigur, titlul atrage atenția prin jocul de cuvinte, complexitatea mesajului, pe când simbolisticii intrumentelor îi poți atașa acea plăcere tactilă a unui solvent care are capacitatea de a fixa în minte faptul că nu ne mai putem construi singuri imaginea întregului. Pupitrele partiturilor vor degaja o lumină de caramel, când mobilitatea vocilor va da valoare unui ansamblu de calități venite dintr-o diversitate tipologică.
Aceasta este EX PONTO EPIC ORCHESTRA: Antologie de proză contemporană (Ed. EX PONTO, Constanța, 2020), o selecție dintre cele mai bune texte intrate în actualitatea literară odată cu publicarea lor în paginile revistei de unde și-a tras și numele. O inițiativă ca o confesiune orgolioasă, ca o jonglerie, pentru că a te juca însemna și a cânta la un instrument. Rândurile de față nu se vor a fi decât o cronică de întâmpinare lipsită de amabilități. Antologații sunt membrii filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, 19 la număr: Adrian Bușilă, Ștefan Caraman, Tudor Cicu, Constantin Cioroiu, Constantin Costache, Gheorghe Dobre, Ovidiu Dunăreanu, Apostol Gurău, Liviu Lungu, subsemnatul, Ernesto Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Constantin Miu, Ioan Neșu, Constantin Novac, Dan Perșa, Paul Sârbu, Ioan Florin Stanciu, Florin Șlapac. Meseriile sunt diverse: doctor, bibliotecar, arheolog, profesor, geofizician, învățător, marinar, inginer electrician, în alți termeni o pluralitate de voci narative consemnându-l pe eu, tu, el, noi, toate ca silabe cosmice. Dintre cei amintiți, doar Ovidiu Dunăreanu, Dan Perșa, Florin Șlapac și Constantin Novac sunt prezenți și în antologia Concert la patru mâini din 2005. O identificare dintr-un început, favorizată de prefața ,,De ce iubesc 15.570 de kilometri pătrați” criticului literar și eseistul Gabriel Rusu, el însuși constănțean fiind, a presupus și o privire prospectoare asupra textelor, fără a căuta rezonanțe în registrele narative ale scriitorilor. Așadar, o așezare într-un pat geometric, căci fără matematică natura ar fi o carte sigilată. În interiorul lui, autorul schițează o combinație de planuri: astonomic (sunt amintite coordonatele geografice ale Dobrogei dar și faptul dacă este îndeajuns, pentru a deveni text, timpul povestit), naratologic (cu identificarea resurselor și semnificațiilor temelor, a diferențelor dintre eul personal și eul despre care se povestește), estetic (cu identificarea jocului nuanțelor, a unor calități deosebite expuse sumar). Completez, tot din Gabi Rusu, dintr-un eseu: ,,Protagonistul, supus condiției sale de epifanie a autorului, este poate cel mai sensibil la mișcările novatoare.”

Așadar, epicul sau povestea unui tablou literar care nu e de serie. Din el fac acest mic decupaj folosind un singur motiv: apa, simbolizată de mare și fluviu. Personajele sunt în mișcare. Unul dintre ele gândește Raiul interzis, interzicerea survenind nu neapărat ca urmare a unei vinovății, aceea de a fi, uzată de trecerea timpului. De aceea nu e un fapt ce nu poate fi iertat. Sau Raiul n-are nevoie de doctori? Intuițiile îmi lipsesc. Fragmentul (deschis cu acest aforism ridicând problema unui ideal: ,,Când crezi că ești liber cu adevărat, înseamnă că nu mai există scăpare.”), din romanul cu același titlu are reverberații profesionale: ,,Mai controlează o dată cabina vaporului pe care a funcționat ca medic de bord.” (E vorba aici de o perioadă în care navele noastre nu navigau fără un medic generalist, dacă nu și cu un asistent). ,,O încuie și coboară pe chei: pământul natal!” O acțiune de recunoaștere menită să clarifice situația în care se află: întoarcerea și tentativa de sinteză, deși ,,câte o parte a sufletului i-a rămas pe fiecare palmă de pământ pe care a călcat-o.” Să nu uităm, totuși, faptul că Thalassa a fost simbolul suferinței pentru sclavii aduși pe corăbii din Africa, oricât corabia a rămas pilonul unei afaceri... Întrebarea: ,,Ce caut eu aici?”, nu e o investigație fugară a sensului existenței, ci un gest al ființei în a ni se dezvălui. Iar efectul ,,pirotehnic” al întrebării nu întârzie: ,,Ce să aducă din atâtea locuri văzute?... Poate speranțe și planuri pentru ipotetice plecări viitoare.” (Un fel de asasinare a prezentului n.m). ,,Încotro se îndreaptă omenirea?...” ,,a scăpat de pirații somalezi, de uraganul Esmeralda, de tzunamiul declanșat de cutremurul din Sulavesi, de ,,sirenele” tailandeze și din Filipine, de ghețarii plutitori din marea Bering, înseamnă că dumnezeul care îl apără și-a făcut treaba...” Întrebările psihologice sunt concediate, cel puțin în fragmentul de față, iar teza lui Descartes cu punctul de pornire ego-ul, este abandonată. Rămân percepția religiozității susținută de expresia ,,dumnezeu și-a făcut treaba”și sensibilitatea receptivă la instabilitatea omenirii.

,,Dincolo, se află marea”, mărturisește personajul lui Tudor Cicu, dând reprezentărilor sale o formă de sinteză lichidă. Centrul de greutate al acestei proze minimaliste seamănă cu ciupitul unei corzi ale cărei moduri de vibrație ar trebui să reproducă proprietățile materiei și ale particulelor sale elementare (referirea este la muzica din mecanica cuantică): ,,Nu văzusem marea, până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa mării și să le ducem la gură, pentru a-i simți gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării.” ,,Dincolo” din titlu ascunde o graniță. O dilemă în fața căreia, pentru a o traversa, e nevoie de încredere și nu de suspiciune. Mlaștina devine încercarea, ca în orice poveste, mit sau legendă. Prin intermediul acelei treceri se ajunge la cunoaștere. ,,Bocancii din picioare ni se umpluseră de mâl și apă, dar înduram totul din dorința de a ieși dincolo de liziera pădurii și a striga în libertate, din toți plămânii noștri: ,,Ura! Iată marea, marea, marea...” A doua încercare o reprezintă tocmai liziera. Silva o putem vedea ca pe un labirint, ca pe un loc primejdios locuit de monștri. Riscul îl asociază călătoriei prin acea lizieră: ,,La un moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: ,,Ha, ha,ha! V-amprins diavolilor! ai mei sunteți, până când o să vă frâng gâtul și o să vă smulg inimile!” Prezentul e ființa care nu se lasă oprită din drum. Succesiunea evenimentelor și imaginea interiorizată îi cheltuiesc trăirile, una din funcțiile acestei cheltuiri fiind tocmai capacitatea de a ține activat cititorul.
Și parcă auzim strigătul focalizat al ego-ului în stabilirea unei ierarhii dintre om și apă, agitația stimulată de misterul necunoscutului și nu în manifestarea uitării de sine însuși: .,Mi-aduc aminte, că din senin am început, eu primul, să scâncesc și să dau mereu înapoi, înfricoșat de tot ceea ce mi se părea că va țâșni din fiecare smârc al mlaștinii care mi se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme.” Deschisul mării e abandonat, copilul fiind pus în fața definirii graniței, de aceea itinerariul pare și mai misterios. Ceea ce era o-nflăcărare, devine o temătoare repliere în interiorul vieții de copil, cu calități estetice pozitive. Asociate, mișcarea și vizualul, sub influența mediului înconjurător, devin motorul desfășurării frazei emoționale. Frica ar trebui să devină o închisoare. Însă, din laboratorul narativ nu mai iese nimic. Vorba dictonului rusesc: ,,Laudă marea stând pe cuptor”.

Câmpul de bătaie pentru pasiune constituie fericirea și nenorocirea oamenilor. Este ceea ce-mi transmite Liviu Lungu prin fragmentul din romanul La marginea imperiului, titlu consacrat, fără-ndoială, de relația dintre cultura de tip istoric și arheologie, meseria sa. ,,A descoperit iarăși un cimitir din vechimea veche. Lespezi cu semne și scrieri dăltuite, albicioase și năpădite de mușchi și licheni, parte îngropate de ierburi... fragmente de statui ca risipite între copacii trimiși de pădure să piardă locul. De pe lespezi a putut chiar desluși cuvinte din limba preoțească...” A da peste un mormânt este un semn rău, zice tradiția, iar răul se adeverește, pentru că cei doi, bărbatul și femeia, deși ,,au plecat binecuvântați de bătrânii moșiei”, au parte de-o-ntâlnire cu soldați a căror treabă nu era omorul. Autorul nu spune: acestea sunt învățăminele istoriei pentru că istoria nu e o problemă a tuturor, precum cotidianul, și, deci, nu e un fapt de meditație filosofică, ci merge mai departe. Dacă geografia (imaginară sau nu) deține relieful, clima, populația, vegetația apele etc., dacă istoria nu are un obiect propriu, Aristotel refuzase în a-i acorda calitatea de epistemă, de disciplină, pe motiv că ea nu ne poate spune nimic mai mult decât ce a făcut Alcibiade sau ce i s-a întâmplat acestuia, descifrarea lumii prin intermediul hărții și a descrierii cinematice pare să le înglobeze pe ambele: ,,Dăduseră într-o altă vâlcea, înconjurată de înălțimi abrupte, la care ajunseseră printr-un culoar îngust, ca săpat în piatră, într-o pădure de amestec mai rară, dar care se îndesea în preajma unui locușor rotund și verde, scurs dintr-o cascadă bogată, nu foarte înaltă, lată, care își cobora apele ca o pânză, pe trei praguri, acoperind altul, dintr-un soi de scobitură la fel de largă;” încărcătura misterioasă nu lipsește nici ea, poate ca o reminiscență a unei culturi îndepărtate, o viziune a unei entități de nivel greu de explicat, într-o situație obiectivă: ,,A fost o părere de foșnet de frunze moarte, mâna a zvâcnit spre spadă și n-a fost nevoie s-o scoată din teacă. Înaintea lui, aproape, foarte aproape, a răsărit un om bătrân și uscat, adus de spate, cu pielea pergamentoasă și ochii lăptoși, pe care haina lungă atârna în două părți despărțite de funia înnodată la mijlocul nefiresc de subțire. Avea pasul nemipomenit de ușor, părea că plutește...” Potențarea se oprește aici, Liviu Lungu ilustrează concentrarea voinței, echilibrul forței mâinilor, echilibrul fiind cel mai mare adevăr al lumii, aparținând oricărui lucru care are formă. Să călătorești până la capăt, până la capăt, ar putea fi îndemnul, filisofia, pentru-a-nțelege schimbarea, deci ideea de progres, cum la fel de bine ar fi vorba despre un mesager... Nestânjenit venea, nestânjenit se îndepărta. Nu știu dacă e vorba despre un proiect tainic al salvării destinului, un atribut al călătoriei temporale folosită pentru guvernarea trupului prin meditație sau de introducerea ideii de călătorie a cunoașterii celui mare și a celui mic. O călătoria pe vânt, ipoteză a zborului, în lumea oamenilor asemeni celei despre care amintește și Zhuangzi, unul dintre întemeietorii filosofiei curentului daoist, într-o carte a sa: ,,Maestrul Liezi călătorea pe vânt într-o perfectă armonie și se întorcea după cincisprezece zile... Deși a scăpat de grija mersului pe jos, tot se slujește de ceva pentru a se deplasa. Tot așa, cel care stăpânește esența Cerului și pământului se slujește de transformările celor șase sufluri pentru a călători în infinit. Ce i-ar mai trebui? De aceea se spune: ,,Omul desăvârșit este lipsit de sine; Omul spirit este lipsit de merite; Omul înțelept este lipsit de renume.” Revenind, Liviu Lungu imaginează călătoria celor doi ca pe una inițiatică, fără să o reducă la neliniștea provocată de sentimentul de a fi liberi, punctul final fiind apa, fluviul. În dinamica peisajului, a clipei, apa nu e nimic altceva decât eterna întoarcere a forței naturii către om și a trezirii voinței de putere care nu lasă niciun gol în comportamentul de învingător. ,,Pe malul acela a întâlnit el puterea colosală a acelei ape. Văzuse Fluviul de câteva ori și credea câ îl știe... Veteranul a rămas clipe lungi să privească Fluviul cel lat și liziera de pe malul opus...” Nimic de felul denunțării unor sensibilități. În definitiv, e doar o celebrare a vieții și a legăturii omului cu realitatea. Sau cumva o meditație în ritmul narativ asupra puterii artei cuvântului?
Pentru lanțul de relații din acest tablou literar am folosit, cum spuneam la început, dat fiind și spațiul de care dispun, chemarea unui element, și anume apa.
De activitatea acesteia cine n-a fost ațâțat îndestul pentru a o surprinde într-o expresie literară demnă de reținut?

Tabloul cu titlu: EX PONTO EPIC ORCHESTRA, nu știu dacă va provoca invidie pentru că e ceva oportun și nu obiect al contemplării estetice atârnat pe perete. În fond, Ovidiu Dunăreanu extrage, încă o dată din timp, după ce le-a dat girul între paginile revistei EX PONTO ca redactor șef, aceste proze, cele mai multe devenite romane. Copertele au însușiri vizuale tocmai prin reprezentările simple ale instrumentelor, au parcă un miros, culorile sunt ,,extrase din ulei” – Compoziții cu instrumente muzicale (ulei pe pânză) citesc pe contracopertă, și aparțin pictorului Constantin Gheorghe – drept urmare, ce trebuie să-nțeleagă cititorul e faptul că reprezenratea unor obiecte nu joacă rolul de temă literară, de aceea se cuvine să deschidă cartea. Ele sprijină valoarea emoțională a percepției estetice a textelor.
Întâmplarea omenească cu care m-am aflat în contact am ,,portretizat-o” în mai multe straturi, ilustrând-o cu numele de Trompetistul. Dacă o realitate irepetabilă nu i-a prejudiciat inspirația în a hotărî ce fel de imagini reconstruite va folosi, dându-le sarcina de a orienta lectura, cu atât mai bine. Sigur, nu mă înflăcărez. Cum nici antologatorul nu o poate face până ce valoarea acestei antologii nu va fi validată de cititori, garanția acesteia fiind dată doar de valoarea textelor, altfel ea poate rămâne o antologie retrospectivă, reper pentru istoria literară, căci învățătura crește mintea, nu-i așa?
Dreptate avea Roland Barhes afirmând următoarele: ,,Nenumărate sunt povestirile lumii. Există mai întâi o mare varietate de genuri, ele însele distribuite între substanțe diferite, ca și cum întreaga materie i s-ar fi oferit omului pentru povestirile sale.”
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

NE ÎNTOARCEM ÎN EVUL MEDIU!
scris de Lucian Cristea
Trăiesc cu senzația că mă aflu într-un tren al timpului pierdut, care trece dintr-un tunel în altul, are o frecvență bună în mers(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii