Cobora ca un lord al locomotivelor cu abur (IX)(902)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
 

,,Totuși către molcomizarea zilei ploaia se-ntrerupe...Mi-ndrept pana spre călimară... Scutur această picătură de cerneală pe altarul furtunilor...” În chip surprinzător, gloria ploii a trecut și pe aici, iar eu am deschis fereastra înspre frunzișurile proaspete și-nspre sudul plin de narcise care nu pot susține melcii urcându-le cu politețe. O ploaie nu e ca o lucrare de doctorat și nu va acoperi niciodată un ,,gol istoric” așa cum o face, de exemplu, noua traducere închipuind reconstituirea canonului shakeaspearean.
Propozițiile cu care deschid răvașul, asigurându-te că nu am primit, dacă le-ai scris, pe ultimele două, dacă nu sunt, de unde altele?, vin din recitirea zilelor trecute înlesnită de Paul Claudel. Sper că nu s-au oprit pe undeva, după ce li s-or fi verificat rosturile de dilatație ale gâturilor, mai ales că, dacă ai respectat cantitățile și ai pus în sigiliu, printre altele, usturoi roz, praf de bumbac și de cărbune din lemn de tisă, ceară din Pădurea de Viespi, topite toate la flacăra lămpii de jad, plus câteva picături din misterul pierdut al mărilor surprinse de chipeșele furtuni, nici măcar din pasiunea bazată pe un a-trebui-a-nu-fi nu ar mai fi putut fi refăcut. Și apoi, pentru citirea lor completă e nevoie de codul ecuatoarelor. Scrisorile au, nu pentru subiectele lor exclusive, statutul de unitate ce nu poate fi modificată niciodată, oricât cineva îi va fi probat lenjeria din care pot luneca câteva bolduri, a salut. Scriu cu cerneală, căci bună treabă a făcut școala stârnindu-mi bucuria de-a nitui cu-ndemânare șuvoindul punctelor fixate în litere, totul în beneficiul meu; mi-amintesc cum prelungeam cu poticneli virgula pentru ș și ț, cum prăbușeam căciula lui î sau ă peste cuvânt, mai ales dacă se întâmpla ca penița să nu țină cerneala și la vederea literelor să facă o boroboață. În mintea mea exista un conflict între cine trebuia să mâie degetele la făcut acele semne și de ce tocmai acolo și cum se-ncheagă ele într-un cuvânt care mă obligă să văd ceva. Nici nu-mi pot imagina scrijelitul silexului, cum nici migala de-a-nvălui neprihănita zare a pigmenților cernelii cu praf de aur îmbinat cu lacuri în cine știe ce manuscris. Pentru așezarea lor fac apel la deprinderile fundamentale ale memoriei, ceea ce n-am putut spune despre tipografia care nu mi-a pus diacriticele pe copertele primului volum de poeme, plătit pe banii mei, pentru literele ă și ț, de parcă acele cuvinte nu erau din dicționarul românesc. Le-am înapoiat. A doua oară le-a încropit cumva, dar le-a pus mișcate spre dreapta. O bătaie de joc asupra tehnologiei tiparului. Platon se întreba dacă lucrurile sunt sfinte pentru că le venera sau le venera pentru că erau sfinte. Un joc de cuvinte inspirat de știința mentorului său din care extrag și eu, marginal, faptul de a fi venerat cerneala ca pe un simbol al creativității scrierii de mână. Cervantes făcuse din Dulcineea, dacă nu mă înșel, simbolul creativității umane.
Să miroși cerneala, nu e ca și cum ți-ai băga nasul unde nu-ți fierbe oala. Nu știu cu cine am mers prima dată la școală. Știu că aveam obligația de-a aduce zilnic fața de bancă, ceea ce mie mi-a fost imposibil în primii patru ani, așa că sarcina a fost a bunei mele colegei Vasilica. Ruperea bretelelor de legat la piciorul băncii, vărsatul cernealei sau scrijetitul numelui pe bancă, erau îndeltniciri descoperite odată cu vârsta. Mi-ar fi plăcut să le știu, nu pentru a le fi încrustat pe bancă, aceste cuvinte rămase de la Shakespeare pe banca sa de elev, amintind despre reversibilitatea faptelor: ,,Nicio simbrie pentru truda mea.” Domnișoara Popovici mi-ar fi hrănit atunci mai abitir decât o făcea, palmele cu o joardă de alun (erau părinți binevoitori și în această chestiune), de mă scăpam pe mine, plus cine știe ce urecheală. Acasă foloseam drept masă de scris un scaun, pedeapsa era ascunsul după tablă, scoaterea pe hol cu cartea în mână fără a rata nici evoluția la șosea, lângă alimentara din colț: ,,Dacă-i vorba pe-așa, hai la șosea, în văzul lumii, cu cartea în mână,” era suprema pedeapsă pentru repetatele isprăvi ale neînvățării și scrierii pe curat a lecțiilor, precum și punerea răbdării la încercare, bâlbâinu-mă sau îngânând-o când mă asculta. Îmi plăcea cum cerneala se subția pe buza călimării sub violența peniței de parcă aș fi controlat pământul, apa, focul și aerul spre-a o lăsa, apoi, împăcată, să-și impună propria inițiativă asupra foii de scris. Asta o zic azi. Pe atunci păstram în buzunar singura peniță. Știu că-mi doream și flacoane cu cerneluri molcom colorate. Colile date pe din două sunt mai ușor de folosit, fiecare manuscris își are locul în mapele personalizate de la tine, alea cărămizii sunt mai fine, nu știu din ce piele-s lucrate. Îmi doresc un pergament, deși marele alint al științei este îndoiala.

*

Nu știam cum și când îi voi putea spune tatălui meu ,,Uite cât am crescut, tată!” Și când aș fi putut spune-o, ar fi fost doar pentru a întări ce mai rămânea de făcut. Napoleon n-a mai avut nimic de făcut, deși-și bătuse o faimoasă monedă înaintea bătăliei împotriva Angliei, care a avut starea de spirit dorită urmând, pare-se, îndemnul lui John Milton: ,,Voi, cei ce stați orânduiți, având/ Poruncă vrerea să mi-o împliniți,/ Atingeți iute mult dorita țintă,/ Cu glas puternic, toți să ne audă!”
Se bate miezul nopții, aș pune capul pe moalele pernei pe care nu l-am avut decât după prima leafă, și pot spune că i-am atașat un înțeles intens acestui moale în afara căruia nu s-ar petrece nimic din ce m-ar putea bucura sau îngrijora. Ani de zile am scris întins în pat, nu din politețe față de foaia de dictando, ci pentru că mi se părea cel mai odihnitor și inspirator efort. Cu mâinile sub ceafă îmi foloseam istoria, nu așa, însă, cum a făcut-o Sei Shõnagon în caietele sale de pernă, mărturisindu-și gânduri care-i înveseleau inima: ,,Un chip de copil desenat pe-un pepene. Lucrușoarele păpușilor. Puii de găină cu picioarele prea lungi, parcă le-ar fi rămas hainele prea scurte. Pe-o coală albă de Michinokuni, un penel subțire-subțire, care parcă nici nu lasă urme, a pictat un vers. La zaruri, când îți cade mereu dublu. Apa de-o bei când te trezești noaptea. Într-o bună zi, găsești că oglinda cea veche de China s-a înnourat puțin.”
Dacă am investit în singurătate, care nu e o afacere profitabilă, a fost pentru că de-a lungul anilor am avut o teamă de coruperea propriilor impulsuri venite din culise ei, demitizând-o. Desprinderea de orizontu-i provincial cred că s-a produs într-o zi de vară când taică-miu, puțin întunecat, trecându-și palma prin păru-i negru, bogat și ondulat, m-a săltat pe genunchii săi, caz rar în relația dintre noi, și mi-a citit niște versuri ale căror semnificații, măcar pe relația lup-om, le-am deslușit, atât cât a putut duhul meu cercetător, abia printr-a șaptea, a opta: ,,A venit un lup din crâng/ Și-alerga prin sat să fure/ Și să ducă în pădure/ Pe copiii care plâng...// Ieri pe drum un om sărac/ Întreba pe la vecine:/ ,,Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu să-i vâr în sac.”/ Și-a venit la noi la poartă/ Și-am ieșit eu și i-am spus:/ ,,Puil meu e bun și tace/ Nu ți-l dau și du-te-n pace/ Ești sărac dar n-am ce-ți face!/ Du-te, du-te!” și s-a dus.” Mi le-am amintit nu pentru că uneori m-aș surprinde privind în lungul străzii, alteori de-a lungul căii ferate. Privirea se pliază ca o foiță de argint peste o țandără de speranță ițită în afara dispozițiilor speculative. Nici lupul nu se-ndură să se-arate, cum nici tatăl meu curajos, fie cotind de după un colț norificat, fie așteptând momentul prielnic de a sări de pe scara imensei locomotivei cu abur, a cărei putere și mărime mă uimea cum de poate înșira atâtea vagoane, eu le număram până pierdeam ordinea pentru că viteza le depărta de nici să le atingi nu puteai, de-ai fi-ndrăznit. Când știam că se apropie ora și el trebuia să ajungă acasă, starea mea de spirit se schimba: îmi potriveam tălpile pe una dintre șinele lucioase, făceam câteva bucle cu brațele a echilibru, lip, lip, înaintam ferm, unu, doi, fără să cheltuiesc multă energie, mai pufăiam pe nas, ca o locomotivă, puuf, puff, trăgeam și-un țigal, prelung, Uuuu, Uuuu, spre luarea-aminte a nimănui. Făceam o piruietă, cu mare fantezie, cu ochii țintiți în direcția din care trebuia să apară el, atunci nimic nu mi se părea mai de preț, ca și azi, locomotiva cobora vânjoasă înspre mine în deplină armonie cu așteptările mele, uneori îmi lipeam urechea de șină să aud acel țăcănit al boghiurilor călărind infima distanță dintre șine. Plonjam în așteptare dar garnitura nu se oprea. Fără vești, aruncam încă o ancoră până cînd auzeam iar acul de macaz schimbându-se și-o locomotivă rânduindu-se pe linia-ntâi. Și iat-o că vine din jurul lumii, ca un dansator lovind în fugă podeaua șinelor pavate cu piatră bătută de picioarele de oțel ale unor huruitoare mecanisme, macii răzleți prind a-și flutura, ca-ntr-un ritual premeditat, florile al căror sânge pare că nu asudă sub presiunea aburului scuipat de purjele ascunse sub roți... Mantaua verde, după spusa lui Aristotel albul ar însuma toate culorile și simțurile, decolorată pe piept și mânecile jupuite în care nu se-ncurca nici când își pregătea săritura de pe scara mecanicului, căci ea îi cunoștea harta trupului, mi se pare și azi ca desprinsă dintr-un tablou la care orice pictor visează închipuind neînchipuitul univers, printr-un autoportret orgolios. Verdele care putea străbate văzduhul aduna în el lumina tuturor întâmplărilor de sub ordinele nisipului, ale sevelor aflate sub influiența îndrăznelilor, mineralelor din orice șanț. Sigur, pe atunci nu le-nțelegeam pe toate acestea. De fiecare dată-mi striga să nu stau aproape, saboții frânelor scârțâiau vrășmaș. Nu vedeam saltul, ci doar un crâmpei de manta legănându-se în freamătul de necontestat al aburilor unei providențe care-l aducea acasă nevătămat, ca și cum cineva i-ar fi dat un băbârnac.
Mereu asemănam astfel de apariții cu acelea ale unui lord al locomotivelor cu abur.
Da, au fost și plângeri ale mele, când mecanicii abia îl coborau din cabină de băut ce era, aducându-l până în curte. Eu mă chinuiam să-l bag în casă. Adormea îmbrăcat, eu doar îl descălțam. Nu spun, căci știi și tu, că au fost vecini care l-au găsit pe marginea liniei, beat criță. N-a murit călcat de tren și în șanțul, un fel de germene al catastrofei, precum Egdar Poe, cules într-o dimineață de către agenți de poliție și dus la spital.
Dacă prețul faptelor este astfel de bine orânduit încât ele nu se pot cumpăra peste valoarea obișnuită între ele, nu am de ce să tun și să fulger, și nici să trag prea tare de mărturii, spre uzul personal. Orice orgoliu scade-n fum, ca orice garanție zbătându-se pe velele unei caravele pe marea deschisă. Caravele-daravele, iată ce joc de cuvinte mi-a sărit în minte, cu tact cavaleresc, prietene, de parcă aș trece prin cartierul meu, cum a făcut-o și IKW cu o căruță-teleguță, dar al cărei rost nu l-am înțeles. Prietene, după ce m-a mințit, m-a închis în casă, dar nu a testat, m-a hăituit pe străzi, pe șosele, la magazin cu declarații, dar nu a testat pentru că nu voia să recunoască virtuțile libertății, ca și libidinoșii care citeau la miezul nopții ordonanțe militare dovedite a fi neconstituționale, după ce a închis spitalele și școlile, dar nu a testat, după ce a scos în stradă tanchetele și armata a tăcut mâlc doar pentru că ar avea, dar nu are, nări fine, deci nu are a cădea pe gânduri, spre a-și defila disprețul față de mine, dar nu a testat, după ce a scos poliția călare și jandarmeria în mașini de interevenție, ca la operațiuni antiteroriste, creând bariere artificiale doar ca să-și arate omnipotența, dar nu a testat, după ce a pus limite de timp și spațiu între semeni crezând că le are la discreție și că ,,Nu-i bine omul/ Să hoinărească noaptea prea târziu”, mai vine aici lansându-se în perorații pe seama a cât caracter mocnește într-un om. Ce tupeu! Eu nefiind un maratonist, ai hotărât să mă vânezi: de pe platforma trecută în registrul exclamațiilor de misionar, dar fără vreun test, din mersul mașinii particulare, ca și cum combustia este gratuită și timpul meu ar avea doar o notă elegiacă, dar fără să testezi, crezând că fluturarea cubitusului și radiusului ca pe diapazone lăuntrice pentru o-nțepătură cartografiată, se potrivește și mersul pe bicicletă și motocicletă; lipsesc pașii subtili pe skiu, cineva de la radioul național, mare vorbitor la televiziuni sportive, îți făcuse și o reverență pungașă cum că schiază rimează cu vaccinează, ba aud că te-ai gândit și la pași de balet, potpuriuri cu cântece de promenadă prin parcurile închise, pe faleze de un laconism memorabil, unde să se consume un potpuriu de legume specific democrației, în bibliotecile ale căror tonuri sumbre străbat paginile neîntoarse. Mai aud că m-ai amenințat, cu conștiința puterii neîngrădite, că aduci din junglele amazoniene elita trăgătorilor cu săgeți prin tuburi de bambus, să mă țintești din mers la concurență cu lunetiștii de serviciu... Eu sugerez și o polcă a urșilor, dar fără iz de prohod. Guvernanții iubesc tăcerea, îi iubesc și pe electori: atunci când tac. Apropo, eu oricum voi flutura brațul chipeș, urmat de haita mea de albine sălbatice aflate în plin proces de polenizare; unele mă vor înțepa dând, a câta oară? de gustul dulce al epidermei mele, altele vor merge la plesneală, ca la o licitație unde nu trebuie să se creadă că cineva, oficial sau nu, a făcut ceva monstruos. În căsuțele ierbii care-și ascute cravata ajunsă, după cât se vede, la streșini, se discută aprins despre cum pot fi scoase cuiele din fluierul care agită vântul, când ni se alătură. De ce spun acestea? Nicidecum de teama unui dosar de apatie politică și nici pentru că Pericle mi-a ,,șoptit” aceste vorbe: ,,(...)” un om care nu se amestecă în politică merită să fie considerat nu un cetățean pașnic, ci un cetățean inutil.” Am răsfoit ultimul său program de campanie electorală. Hai să citim ce a scris la punctul, hai să fie 8 și nu 6: ,, Din 4 în 4 ani, partidele iau în stăpânire administrația publică centrală și cea locală prin numiri politice, de la vârf până la bază... Obiectivul meu este ca, împreună cu toate partidele, să fixez o separare clară, realistă și onestă a funcției politice de cea de administrație. Iar acest lucru trebuie făcut de la nivelul cel mai de sus al administrației centrale, Guvernul, și până la adminsitrația locală de comună.” Din câte vedem, prietene bucureștean, produsul electoral n-are nicio calitate, este superficial, defectuos căutător de false profunzimi. Ușa nu se potrivește cu tocul, ba, citeam cum că ,,Cine lucrează prost, indiferent de motive, se preface că lucrează bine. Ceea ce este vorbă mincinoasă în sfera adevărului este faptă mincinoasă în sfera acțiunii. Simulacrele nu durează. Păgubiți suntem cu toții, buni sau răi. Păgubiți și pe deasupra decăzuți de la una dintre cele mai mari demnități ale omului: aceea a lucrului bine făcut.” Apoi a fost atins de amnezie, de prostrație și ipocrizie. Știința nu împăciuiește. Punct.
Nătăfleț, scot la vedere săculețul cu săruri. Aspir.. Baudelaire, cu faima lui rea, îi scria lui Wagner: ,,Înainte de toate, țin să vă spun că că vă datorez cea mai mare desfătare muzicală pe care am încercat-o vreodată.” Phoenix răsună.
Cum să asculți Strunga? Ca pe-un cântec șoptit ce-aprinde lămpile din mâini deasupra unui tulnic de rămâi cu suflarea tăiată? Îi las primăverii grija de-a pune întrebări, cu nuanțele lor. I-auzi ecoul viorii ce susține secretul de fabricație al unei melodii absente din playlistul posturilor de radio. Și, că mi-e inima-ncolțită: ,,În pădurea de la Strunga, hei,/ Sunt de cei cu pușca lungă, hei,/ Care dau chiorâș la pungă, hei...// Sunt de cei ce-mpușcă-n lună,/ Care noaptea-n frunze sună,/ Feciori de lele nebună,/ Feciori de lele nebună...” Eu doar am dat drumul unei mișcări de sunete dintr-o vârstă a noastră.
P.S.
Ceva m-a mânat la cutia poștală, în miez de noapte luminat public, așa că de-abia acum constat că am primit scrisorile tale. Vorbim.