Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Nu liberalii l-au dat în judecată pe Eminescu? (XI)

Nu liberalii l-au dat în judecată pe Eminescu? (XI)(294)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

 

Măi, măi, tinerețe! Dat naibii e gheneraul ăsta al tău! Prea uman, că mi se pare a fi o ficțiune. Dacă oamenii ăia cu detectoarele erau de la el, înseamnă că vine de la arma geniu. Să nu ne trezin că aruncă guvernu-n aer, că am mai văzut noi ghenerali. Nu e ficțiune chestia cu ,,GĂINARII”? Nu e greșită traducerea? Stagiunea de toamnă se va deschide cu piesa asta?
Taică-miu a crăpat pietroiul ăla imens (îl mai știi?) apărut peste noate la parapet, de ziceai că a picat cu încetinitorul din văzduh, fusese tras cu un cablu de un tractor, cineva îl adusese de la cariere printre piatra de temelie pentru o casă, făcând niște găuri în el pentru a băga niște capse care explodau aprinzându-le fitilul. Asta nu am uitat. Unde crezi că am găsit eu capsele? Acum iată o povestioară de care leg o unicitate nelimitată.
Cioc, cioc, auzeam, fără pic de cuviință, ca și cum aș fi călătorit prin propriul meu somn, în melamina ușii cabinei, dar de atât de departe venea acel ciocănit filtrat de o ploaie care-mi dădea un sentiment de neîmplinire, încât nu puteam a rosti ceva. Venisem în cartul meu de pe mare așa că, potrivit unui prost obicei, legasem de clanță cracul roșu în semn de do not disturb, al unui dres smuls din coapsa unei blonde pe un câmp la Tuzla în timp ce îi ,,dictam” un decret. Aici vin cu o paranteză. După douăzeci și doi de ani, revăzându-ne, nu doar ca foști colegi de facultate, în gara Sibiului, prima întrebare a ei a fost, nemaifluturându-i părul în vânt, până să-i remarc eleganța în costumul alb, de in: ,,Mai ții minte, că altfel n-am fi ajuns și azi să vorbim despre întâmplare, noaptea când elicopterul ăla ne-a urmărit pe câmp?” Îmi înțelegi, prietene, uimirea? Am rămas locului, ca și cum aș fi-ntrebat: Asta te-a frământat atâta amar de vreme, femeie? Hiperbolizase momentul, nu se resemnase la gândul că doar a fost, cum nici eu că nu mai e, așa c-am răspuns: Da, da. A fost ca și cum ne-ar fi cerut să rămânem pe loc. Era atâta lumină din fasciculul cu care ne urmărea, că puteam juca piciorușul. Ne-am mișcat cu mașina, el după noi. S-a tot rotit deasupra noastră, apoi am întins pătura de la vapor liniștiți mâncând sendvișuri făcute de bucătarul nostru, apoi ne-am ascuns într-un lan de porumb să semnez un nou decret. M-a apostrofat c-un: ,,Mă! Pe mine mă copleșise situația prin plăcerea și durerea irepetabile, iar tu, tu, după atâția ani parcă n-ai niciun moment de declin... În fine.” Și tot cu o-ntrebare ne-am despărțit: ,,Și ce ți-a spus când te-a văzut așa mutilată?” A fost ca o săgeată, nu la iuțime, ci la țintă. Mă opresc. Poate sunt eu subiectiv. Un cancer făcuse ca unul dintre sâni să nu mai răspundă la apel. Asta o-ntrebase maică-sa. De la cei de același sânge moștenim câte ceva. M-am simțit nu doar stânjenit. Oare ce-am moștenit de la taică-miu? ,,În natură se petrec fapte cu adevărat cumplite” m-a liniștit, ca ultim argument al vieții. Să nu fim visători. Stăteam pe treapta vagonului până s-a pus locomotiva în mișcare c-un țignal de parcă atunci s-ar fi petrecut evenimentul vieții ei. Închid paranteza. Scuze.

*

Abandonat imaginației, am ripostat din culcușul cald: Pe toate cerurile planetare, de ce vreți înadins să deplâng clipa în care v-am cunoscut?  Nu încăpea îndoială că merita efortul de-a fi smuls cu discreție din somn...
Cineva de la secție timisese vorbă după mine. Sper să nu fie vreo cioacă de-a voastră, am mormăit, căutându-mi bocancii care de fapt erau afară, că nu-i lăsam în cabină plini de transpirația ciorapilor albi de bumbac. Încă mai păstrez câteva seturi din vremea milităriei. Mi-am tras combinezonul cu acel eagle auriu brodat pe piept în stânga, el îmi dădea un elan vital, asemeni jocului de cărți când ai o mână bună, lăsând anume deschiși nasturii de aur de sus. Insignele marcând aventurile selenare erau la locul lor. Mă salut cu docherii care descărcau marfa de la platforme, urc voinicește trepina, mă strecor printre paleții cu marfă, nu știam dacă ne așteaptă pe noi, era vineri, cred, pe la prânz. Începusen să fredonez ce mi se nărzărise în minte, cred că un Pavaroti cu Funiculi, Funiculà... Adică, n-aveam nicio preocupare în legătură cu ce ar fi vrut cineva de la mine. Pe hol mă-ntâlnesc cu Vicky, fostă colegă de cartier: ,,Vezi că este și generalul. Sunt cu ochii pe tine.” M-am strâmbat Și?, crezând că se referea la directorul general, dar el mă chema la biroul lui dacă avea treabă cu mine. Deschid ușa solfegiind aceeași melodie, legănându-mă voios în ritmul ei. Nu știu dacă se dezbătea transportarea navelor pe uscat, dar lumea a tăcut, mi-am scos pălăria de Panama rămânând în picioare, nefiind nici un scaun liber. Șefului de secție îi atârna un pantof, tapla ținându-l doar pentru că avea degetele încordate, celălalt, căruia i se zicea gheneralul, din fotoliul de piele maron, cu degetele împreunate sub ceafă avu un zâmbet după modelul celui ce-a sorbit proaspăta înghițitură a filosofiei vieții și a câștigului nemuncit, aveam eu o expresie care făcuse carieră prin curte în ceea ce-l privea, anume că totul se petrecuse doar după ce-și măsluise datele personale cu dermatograful nevesti-si. Mă lovi aroma de whiskey și tutun de calitate, dar ramele ochelarilor nu tresăriră deloc de pe șaua nasului iar lentilele heliomatice nu s-au simțit depășite, așa cum se întâmplă la tenis, cu lobul liftat. Primul mă întrebă ce mai fac, cum merge treaba pe la vapor, banalități. Dintr-un sertar scoate un ziar, răsfoind câteva pagini mi-l întinse ,,Lungule, tu ai scris asta la ziar?” Nu mi se păreau etice nici invitația, nici primirea, nici întrebarea. Iau ziarul, îmi netezesc buza de sus, poate se așteptau să fiu ca Vezuviu, dar Pompeii a rămas intact. Dau alte pagini, ca și cum pe deget imaginam învârtitul pălăriei albe, revin la paginile de mijloc, citesc preambulul, rău, rău, se combate aici, zic, mă fac că-l scap dar îl agăț de un colț, ,,Vezi să nu-l rupi”, niște inițiale nu presupun numele meu, deschid eu vorba, aici lipsește o virgulă, arăt pe rând, nu înțeleg legătura cu mine. ,,Poate te mai gândești. dar nu mult, că în deal așteaptă alții ca tine.” Mi-am ridicat ochelarii, mi-am netezit combinezonul de bluejeans cu eagălul brodat... Nu a fost punctul culminant al întâlnirii. Auzisem eu niște zvonuri prin curte, la vapor comandantul scăpa apropouri, eu îmi vedeam de ale mele. ,,Băi, astea sunt inițialele tale! Nu cunosc eu stilul tău?” mă flatează gheneralul, mă-nțelegi, la amorul propriu, ditamai director gheneral... . Cu vreo câțiva ani în urmă înființasem la federația sindicatelor un bilunar, bicolor. Probabil o fi fost unul dintre cititori în cele șase luni cât am rezistat. După, am demisionat. Devenisem incomod atât pentru conducerea federațidei, cât și pentru administrație. Mult mai târziu am aflat că președintele federației își cumpărase teren la Moeciu pentru căbănuțe. Începuseră cu cenzura. Câștigul meu a fost, cred, acela de a mă fi implicat mediatic în campania de desființare a unei companii de apartament care dicta prețurile hidrocarburilor, numită RAFIROM. Atunci au fost și câteva întâlniri de taină cu un tip care știa cum benzina, dau un exemplu, era plimbată din port prin Marea Neagră, pentru a se întoarce cu alt preț, ca fiind de import și aditivată.
Ziarul în cauză publicase toată povestea cu frauda externalizării unor servicii și cumpărarea secției mecano-energetice prin subevaluarea activelor; hala era echipată cu tot ce trebuia pentru reparații la platformele marine și nave. Autorul avusese curaj și certitudinea că nu va fi vândut. Documentele erau grăitoare. Am replicat că mă pot bănui cât vor, dar fără dovezi... Și mai ușor cu luatul peste picior am replicat. Au încremenit. La cabină aveam și un drept la replică publicat într-un alt cotidian local, autorul plângând planetar de grija afacerii omului, și scria el că printre constănțeni se crease o emoție răuvoitoare prin publicarea unor materiale denigratoare, bla, bla, bla, la, la periat de scame... Cu palma pe clanța șleampătă, măi prietene, dacă crezi, bine, dacă nu, nu, le-am zis-o: ,,A mai fost unul, pe numele lui PP Carp care, în plenul Parlamentului, cu un dispreț de neimaginat, le-a cerut prietenilor junimiști și de partid să-l potolească pe Eminescu. Până și acelora le combătea acțiunile politice și publice, chit că ziarul s-a publicat pe banii lor. Puneți mâna și citiți!” Mă refeream, normal, la încercarea fățișă de control asupra opiniilor și vieții poetului, de cenzurare. Am plecat fără pic de salut, evlavios, invocând Jamaica Domnului să îi aibă în pază... Tocmai dădea să intre un fost ofițer mecanic lipit pe pile la birou pe seama răului de mare. Avea și el un obicei: cobora în mașină pentru plinul a două bidonașe de câte cinci litri de motorină pentru mașineta personală. Dacă era pe degeaba! Mi-a șoptit, ca și cum ar fi divulgat o mare taină, că ăștia erau cu ochii pe mine și ,,grijă mare să nu-ți dai foc la valiză.” Coborând scările, solfegiind ceva din oratoriul lui Bach ,,Patimile după Matei”, m-am luminat. Ca printr-un ochean culorile unui timp nu mă-mbiau la prea multe reflecții, nefiind frecate cu uleiul tainic al iscusitului penel. Într-o scrisoare către Veronica, Eminescu mărturisea, ca de atâtea alte ori, că: ,,(...) de șase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică... singur la negustoria asta de principii...” Și tot el, pe același ton al reproșului față de sine că acceptase plecarea de la Iași, îi scria femeii despre faptul că toată organizarea partidului de la Timpul era în plină descompunere și că nici o cârpeală nu-i mai ajută, că se duc de râpă. Își întrevedea sfârșitul acolo, el rămânând cel mai păgubit în afacere, căci lucrase din convingere, cu toată elasticitatea lui intelectuală și cu speranța în consolidarea ideilor sale conservatoare și un mai bun viitor. Cum sună? Cum a sunat și demiterea lui din posturile de la Iași în aprile 1876 de către guvernul liberal: Ca dracu! Nu eu am constituit acel Comitet de acuzare și trimiterea în judecată a lui Maiorescu pentru bursa de studii a poetului, nu eu l-am chemat în judecată pe motiv că a cumpărat pentru școli hărți și alte materiale didactice, cărți rare pentru bibliotecă și mobilier și că și le-ar fi însușit, când toate erau acolo, că a primit leafă în plus la salariu, ci onor guvernul liberal. Funcționa ca revizor școlar. Halal! ,,Dar n-am cu ce veni. Am 100 de franci pe lună, din ce dracu să plec?”, cam așa cred că i-a răspuns lui Iani (Slavici e cel ce-i trimite bani de drum) la chemarea imperativă a acestuia de a veni ca redactor la ziar. Și tot Carp i-a cerut scoaterea de către Maiorescu de pe lista contributorilor ziarului Timpul. Maiorescu nota, făcând referire la Eminescu, în însemnările zilnice, nu vreau să te plictisec nici să transfer către tine rezervele mele în ceea ce privește sinceritatea: ,,Articolul lui în chestiunea evreiască în contra mea, și după asta (eu) totuși aceeași simpatie pentru el, poate mai puternică.” Oricum, referirile la poet din însemnările zilnice sunt foarte rare și lapidare.
N-am găsit pe nicăieri sau n-am știut eu unde să caut, prietene, ca măcar o dată PP Carp să afirme, referindu-se la munca riguroasă, la spiritul lui Eminescu: Maestrul a spus, măcar pentru nimic altceva decât că acesta s-a definit ca fiind cel ce-i observa pur și simplu și pe unii și pe ceilalți din lumea politică, atent fiind la de ce și cum se-ntâmplă faptele. Și le scria pe șleau. Zic și eu. Propoziția ne-a rămas de la discipolii lui Pitagora, antichitatea elenă nefiindu-le necunoscută niciunuia dintre cei doi; pe de altă parte, amândoi apreciau profilul german al vocației în participarea directă la viața culturală și politică așa cum se exprima ea atunci... Nu și cenzura, însă, căci iată-l pe mentorul Junimii citind această interpelare parlamentară în 1888, bănuiesc că nu din mustrarea de conștiință că-i luaseră dreptul de semnătură lui Eminescu la ziarul Timpul:
,,...Astăzi se încearcă un atentat contra presei la Focșani, se mai încearcă și la Galați. Curios aceasta, tocmai când sunt liberalii la putere!... Să-mi permită să-i atrag atenția (ministrului de interne) asupra noului prefect al capitalei, numit de d-sa, a aceluia în mâna căruia în parte stă siguranța elementară a noastră,a celor din capitală în genere și în special a ziariștilor, cari își aduc aminte de pățania de la Epoca și Binele public. Voci din sală: Și de la Adevărul din anii trecuți. D-lor, onor. d. P. Stănescu... îl cunosc numai dintr’un singur act al vieței d-sale...ca prefect de Tulcea sub guvernarea Brătianu. La ce crezi că se dedase acesta? Afișase public o Ordonanță (10 August 1888) din care citez: ,,Noi, prefectul districtului Tulcea, pentru motive de ordine publică, în virtutea art. 29 din legea organisărei Dobrogei, dispunem ca de la publicarea aceștia, toți proprietarii de tipografii din acest district, să nu mai imprime nici un jurnal sau broșură care să aibă un caracter de politică militară ori injurii, mai înainte de a ni se presenta asemenea scrieri spre cercetare...”  Închei cu art.5 din Constituția de atunci: ,,Românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.” Ei, mai este ceva de spus? Câte n-ar fi. Doar că e bine de luat aminte, și eu o fac, la ce ni se-ntâmplă. Natura noastră nu e guvernată de obscure și arbitrare forțe, cum se-ntâmplă, să zicem, cu eroii lui...Homer. Că și la Homer calul de lemn n-ar fi fost chiar un cal, ci o corabie.
Revin la taică-miu. Da, ai avut dreptate, vecinul dintre casele noastre a vrut și locul nostru de casă. Dacă știu bine ce s-a petrecut, înseamnă că aveam vreo șase-șapte ani. Taică-miu pleca la muncă. Deschide poarta și se trezește în fața unui tablou cu vreo câțiva bărbați și un buldozer lipit de gardul nostru, cu motorul ambalat. Dărâmându-l, ar fi urmat peretele casei. A fost o ceartă cu înjurături și-mbrânceli, pe taică-miu l-au lovit cu pumnii, din cauza strigătelor au ieșit la poartă alți vecini care i-au despărțit. M-a lăsat la o vecină și a plecat la muncă, în susul căii ferate. Cred că a făcut și o plângere la organ, că ne-am trezit la câteva zile cu un civil despre care mi-a spus că era polițist. Ei, ce-i trecuse apoi prin cap tatălui meu? Să-i arunce casa în aer. În peretele casei lui, dăduse o scândură din gard la o parte, fixate câteva capse, avusese mai multe dacă a putut sfărâma pietroiul de la parapet pentru că ne-ncurca la joacă. Revin la Eminescu. Maiorescu notează doar în însemnările zilnice duminică, 18/30 iunie, 1889: ,,Ieri, sâmbătă 17/29 iunie, pe la 5.30 după prânz, serviciu funerar în biserica Sf. Gh. Nou pentru Eminescu. Eminescu în coșciug deschis, desfigurat.” Până la moarte, poetul rămăsese un junimist. Până la moarte, ca un gălbenuș de lumină, rămânem copii. Cum se va fi referit Eminescu la acest distih descoperit la un poet din contemporaneitate dacă tot vorbim noi despre copilărie: ,,Mai unge-mă, Doamne, copil să-mi vântur sufletul de-atunci/ Când mă căzneam să merg tiptil adeverindu-mă pe brânci...” Din substanța ăstei amieze chemată la muncile ploii, singurele la care ar fi bună, asemeni unei femei rujate purtând o rochie strânsă pe corp ca să fie bine încălzită, scot acest sigiliu închipuind o pasăre zburând aproape de sunetul a ceea ce-am putea imagina a fi: un răsărit din care luăm să bem spre-a desface norocul vieților noastre: House of the rising sun: ,,There is a house in New Orleans/ They call the Rising Sun/ And it’s been the ruin of many a poor boy/ And God, I know I’m one// My mother was a tailor/ She sewed my new blue jeans/ My father was a gambling’ man...”
La bună vedere: amintește-ți că doar ce trăim e real.
 

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

MĂI, ANIMALO!
scris de Lucian Cristea
În timpul Congresului PNL, o jurnalistă de la PRO TV a fost agresată de câțiva activiști liberali aflați într-o misiune de(...)
citeste mai mult

Cele mai recente comentarii