Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Lentila unui pendul (XIV)

Lentila unui pendul (XIV)(347)

(fragment din romanul Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

 

Corpul scrisorii odată deschis, buricele degetelor literelor țâșniră precum bulele unei șampanii. Dacă vrem să-nțelegem ceva din faptele pe care nu le iubim, nu e necesară experiența în biogenetica binelui. Pe-a răului e bine să ne axăm, chiar dacă vom muri spălându-ne pe mâini de cultura microbiană.
Invitația gheneralului a venit în ultimul moment, plănuisem un drum pentru câteva plăji la mare, probabil rămâsese un loc stingher la ceea ce avea să fie Balul borșului de pește. Locul abia l-am nimerit: la conacul Gușterul vorbăreț. Gheneralul mă așteaptă: ,,Pssst. Totul rămâne sub tăcere. Am pus mâna pe prolog. Al dumitale preaplecat...” Exclamarea îmi scapă rapid: ,,Dacă Omnom ar fi fost aici!” Siguranța veștii m-a surprins, sincer. Ce l-o fi obligat? Nu exista din partea mea nicio preocupare în legătură cu teatrul, poate doar cel cu măști. Lecturile au fost din pură curiozitate. Apoi a zâmbit, militărește, salutul prin palparea urechii fiind și gestul de despărțire, aproape romantic. L-o fi prins și pe el magnetismul descoperirii sau își construia un profil... ,,Vine și Marele Constatator? Nu te mânia că întreb.” ,,Un curier orgiastic a anunțat întârzierea ca venind din căutarea unui reper de istorie culturală, consolator în aparență”, altă confirmare nu avem, mi-a strecurat el, plecând la treburile despre necunoscute mie; n-am aflat dacă a fost și-n echipa cu organizarea balului. Prezența postului de televiziune TUIA era semn că se pregăteau felicitările la apariția Marelui Constatator. Reține: lornionul a fost obligatoriu. Ca și un anumit tip de invitație a cărei compoziție în zilele următoare am descifrat-o ca fiind din mătase și in, pasărea jebi fâlfâindu-și aripile când o desfăceai. Pentru a nu bate la ochi, vin ca purtat de puterea cu care a fost investit motorul motocicletei Triumph, pe care am fost invitat s-o parchez sub o arcadă laterală, spre a nu se învrăjbi cu limuzinele ce-mi dădeau gata stomacul, ca o indigestie.
La voi, la Tomis, în cazul în care nu deții informația, cică ,,marii” politicieni, la origine știi că politician înseamnă cetățean, dar ei l-au golit de semnificația autentică, vorba amicului nostru Voltaire (cine-l mai citește azi?), au elaborat, dintr-un exces de incandescență patriotică când spiritul li s-a oprit ca la niște șobolani bătrâni, un catehism pentru uzul cetățenilor iar pentru alții atenționări înfocate ca pentru niște hoți de apă de mare, prilej cu care li s-a dovedit caracterul perisabil al atașamentului față de cetate; hoții de apă de mare rămân pentru mine acei oameni ce nu s-au dedat uitării zeilor celor vechi ai cetății și nu se tem de oamenii cenușii, că tot te întrebai tu de unde curge atâta cenușiu peste orașul tău. El dospește ca un aluat otrăvitor în cei care au uitat să fie cetățeni. Această invenție democratică numită vot a fost pervertită într-una a ipocriziei.
Gheneralul îmi confirmă faptul că nu e un șiretlic servitul borșului de pește la bal. Oi fi eu plin de cusururi, dar de balul ăsta nu mă puteam lipsi. Prezența Marelui Constatator cred c-a fost introdusă ca pe o viclenie, asemenea lui Vergiliu, care o introdusese pe-a lui Ulise în creuzetul distrugerii Troiei. Conacul de care fac vorbire fusese reabilitat după o sesiune foto, în perioada când guvernul pomanagiului Orban, praful..., ne-a amendat public, blamându-ne cu pompă și retorică constituțională muncitoreasca-ne existență ca fiind aceea a unor pomanagii. Un cameraman de la TUIA cred că m-a recunoscut, deîndată un reporter uite că se îndreaptă spre mine și mă întreabă dacă nu sunt omul cu spectacolul de la Vișeu (cum răzbate totul în presă, mi-am zis), Nu, sunt cel care spune că brațele mele ar trebui să aibă greutatea unui pistol atunci când se confruntă cu apariții ale unui premier ce-și cataloghează proprii cetățeni drept pomanagii...” ,,Totuși...” ,,Niciun totuși, vă rog, eu sunt cel cu-ntâmplarea din Dealul Scafandrului” ripostez, moment în care alunec pe una dintre treptele ceruite, parcă, redresarea constând într-o piruetă ce nu face deosebire între treptele infinitului dintr-un arcuș, știi, făcută din bunătatea sufletească asemenea aceleia a unor bufoni nărăvoși când ajung președinți de stat.
Verific reportofonul, e în regulă. Cred c-ai bănuit până acum faptul că ai de-a face cu o transcriere după banda unei casete, este reportofonul în schimbul căruia ți-am dat primul meu casetofon portabil. De aceea scrisoarea va fi un draft.
Mă așteaptă cartea deschisă a balului, nu înainte de a fi dat o raită prin interioarele, atâtea câte aveau cheie-n broască, și de-a ajunge în salonul în care ni va se servi băutura zarurilor. Nu-ți mai pomenesc de costumul de apicultor pe care l-am îmbrăcat, și n-a existat împrejurare mai bună s-o fac. Deja lacrimile îmi gâdilau ochii, gândindu-mă la tot felul de alianțe latifundiare menite a-nchide gura oricărei obrăznicii. Un majordon se intimidează leneș când îmi cere pălăria să o bage într-un cufăraș a cărui existență acolo nu am putut pătrunde-o, faimoasa și slăvita mea pălărie albă înnobilată cu acei dinți de crocodil pe care femeile erau înnebunite să-i pipăie, făcându-și buzele pâlnie, așa cerea protocolul, să fim descoperiți. O primisem de la un prieten reîntâlnit după vreo douăzeci și cinci de ani, fost coleg de facultate, fratele uneia dintre fetele cunoscute de noi, precis pe sora lui o chema Suzana, într-o vară la Fântana cu Zodiac din parcul de lângă mătuși-ta. Noaptea trăiește cu mine-n prieteșug, ca-ntr-o tinerețe însuflețită de fânețele ascunse pe aproape și dinspre care răzbate parfumul de mentă, căci memorabilă rămâne vorba lui Ovidius ,,Dulcis fumus patriae”, răsucit pe țârâitul unor greieri deloc posomorâți, care n-aveau de suportat nimic altceva decât stricăciunea timpului asupra noastră. Revin, însă, cu niște amănunte: de la drumul principal, pietruit fără a fi numit în poveștile locale, am urmat unul ca un fir de păr, știi, din ăla de se pune la capcane, pietruit de la jumătate cu piatra-ochiului-de-tigru, apoi am și urmat o hartă a cărei musculatură rula pe un ecran destul de mare pentru-a-nțelege încotro trebuie să ajung; o barieră clevetitoare prin simbolistica sa a lăsat vederii mele un fel de portic, care se tot mărea cu cât înaintam pe același fel de piatră, șlefuită de data asta și-un clopot nevăzut dă sfoară-n țara borșului de pește că poate acoperi cheltuielile curente, în lateralele mele curg un fel de ziduri (nu știu dacă ale Palmyriei, Alexandriei, Pergamului, mănăstirii Chiajna, Farului de la Sulina sau de pe Insula Șerpilor), prin ele file de cărți izvorăsc, parcă le aud fâșâitul și asta mă unge la suflet... Prin puzderia de file defilează tiparele fizicii matematice ale lumii naturale. Îți poți închipui că nu mi-a venit în gând decât întâmplarea cu acel tom monstruos povestită de argentinianul azi numit bibliotecar, mâine dat afară spre-a fi promovat inspector de pui și iepuri, și un pasaj nesemnificativ dar provocator din cronica la volumul tău de poeme, C-am stat sub vânt, publicată într-o revistă de cultură de la voi, peste al cărei format electronic am dat întâmplător?
Recunosc și-un lanț de ecuații diferențiale, din alea care nu mi-au plăcut niciodată, deși leagă între ele derivate ale unei funcții necunoscute, precum cea prezidențială, guvernamentală sau de răspândire a unei epidemii. Ferestrele acelor ziduri mi le imaginam un câmp de bătaie al detaliilor umane: libertatea, curajul, visarea, bunătatea, filosofarea, scrisul și cititul, seducția, ura, crima... La un moment dat, un izvor termal de natură vulcanică, cred, își face simțită prezența fără a genera motive de îngrijorare. Căldura aburului, ca un șal de cașmir îmi înveselește gâtul. O femeie în costum de sudor profesionist dă cu var arboretul exotic. Datul cu var seamănă cu bătaia ruptă din rai, atât de rafinat a devenit. Să dai cu var strălucitor dar impecabil! El mi-a dat același prilej de a admira frumusețea tehnologiei tratamentului de acoperire și perisabilitate ca atunci când, din cabina unui excavator, am decopertat o parcelă de caliche, în căutarea acelei insigne aurifere despre care citisem că s-ar afla rătăcită pe terenul fostei mlaștini de la plaja noastră Modern.
Pe cel care mi-a indicat locul de parcare și care duce de dârlogi un cal, Gheară lipsă-i este numele, nu l-a răbdat inima și m-a întrebat dacă într-adevăr fac parte din echipa de traducători. A fost momentul ăla care-mi place mie mult, anume când nu găsesc răspuns, Toți invitații au acest nobil viciu, de aceea iau în discuție și orientarea dumneavoastră către încoace, în pluralitatea naturii, Inteligent gheneralul ăsta... În sfârșit, în loc să mă țină la conservat, vom vedea, reduc eu la minimum discuția, ridicând cricurile, inspirându-i omului o vrednică de pomenire apreciere asupra aptitudinilor mele. Fusese mecanic de locomotivă, pilduitoare îndeletnicire!, dar a renunțat la strunirea cailor de aburi după lectura cărții unui poet care se imaginase marfarul ce-i dădea lacom ora exactă trecând prin fața casei sale. Ar fi fost un minunat prilej de taifas, mi-a lipsit, ca să zic așa, un zvâc, adică inspirația de a mă lega și de tratatul cailor, pe care sigur îl cunoștea. Evit, înțelege și tu, păreri c-ar fi existat spioni care raportau ce se petrecea pe acolo, dacă nu și prin piețe și în spatele ușilor iubitoare de încuietori... Mă încăpățânez și căut în minte ale cui sunt acordurile zurbagii ce răzbat printre copaci, membrana unor tobe vibrează cu un potențial armonic atrăgător, ca-ntr-un duel, din când în când niște aburi șerpuiesc ca și cum cineva ar face niște experimente, Sunt de la spălătoria de la subsol, captăm aburul izvorului termal, mă dumirește omul cu calul, Competența în materia folosirii aburului este atrăgătoare, zic eu, aiurea, la fel ca descrierea făcută de Galen la disecția trupurilor moarte. Malițios a fost, dacă mai ai habar, scriind că în artere n-a găsit niciodată lapte. Uite, însă, că guvernanții l-au aflat până și în arterele de porc. Și se laudă. Și uite cum vibrez de emoție, ca în fața libertății de gândire (aici te copiez). Coloanele de la intrarea-n conac emană o căldură ca o superstiție, iar ea nu face decât să-mi amintească faptul că distribuția de temperatură nu e doar sinusoidală ci și amortizată exponențial în timp, de aceea îmi lipesc prietenește spătițele de una dintre ele, frecâdu-mi umerii și coloana, și nu pot să-ți descriu uimirea majordonului făcându-mi tot felul de semne încrucișate, ignorate cu bună știință. Mi-ndrept cu mândrie spatele, dintr-o firidă cu arhitectură amintind de cea a Panthéonului francez, niște diapazoane nu pretind c-ar fi inspirate de divinitate ci se limitează în a lăsa lentilei unui pendul, față de care simt o vie afinitate, dreptul de-a mă descrie. Mă opresc, ascult bing-bangul, evit pesimismul pentru că sunetele sunt precum ale unui flaut, și, după cum știm, uuff, uite că nu-mi vin în minte cuvintele, ele ar reda reprezentarea de timp, chestiune care, crede-mă, nu mă face să am neliniștea, nici măcar una metafizică, celui ce adaugă la un inventar fictiv cei 2021 de ani creștini; înălțimea la care era fixat pendulul în raport cu spațiul nu mi-a smuls niciun suspin, el fiind atât în inima atacului cât și a apărării atâta timp cât nu somnolează. Mașinăria sa a creat timpul, nu omul, el îl primește deja mărunțit. Un boiandrug mi se-nfățișează cu rafinament de-a curmezișul unei fragile ferestre, trimițându-mi gândul la unele adnotări referitoare la perspectivele deschise de alte posibile ferestre. Urc niște trepte robuste demne de voluptățile petrecerii ce se anunță, ajung pe terasa unde fusesem îndemnat, de cine crezi?, de fostul nostru coleg de grădiniță și școală, Viorel, să nu ratez încercarea de reabilitare a unor stele căzătoare în termenii impuși de gravitația cosmică ce zace în permanență pe sofalele universului, cu un telescop a cărei existență acolo părea socotită ca de la sine înțeleasă.
Mai ții minte pățania cu el? Ce-am mai tras-o, deși tu ai fost dracul gol, ademnitor la țopăială aia nefastă în balta iscată de ploaia ce curgea prin acoperiș pe podeaua veceului din curte, și a țopăit îndemnat tine până s-a rupt scândura. Eu pândeam la ușă, tu ai reușit să ieși țipând: ,,A căzut în veceu Viorel!” Și iată unde l-a adus norocul! Putea nădăjdui un privilegiu mai mare? Ne-am despărțit, misiunea lui fiind și aceea de a veghea ca focurile flocoase să mângâie pe pirostrii, cu duioșie, sulemenitele ceaune în care cugeta borșul de pește. Mă opresc aici, cum ziceam, rândurile de față sunt un draft, de aici poate și o nelimpezime a scrierii. Negreșelnic trag nădejde că următoarea epistolă va fi mai lămuritoare și nu lipsită de previzibil, cum e viața unui slujbaș ca mine. Acum, de parcă ne-am fi înțeles, ambianța se umple de sfârleaza unui tango. Înainte s-ajung aici, ce crezi că ascultam în boxele motocicletei? Nu cumva Fleetwood Mac? În ordinea simplei prezențe, da, cu Tango in the night: ,,Listen to the wind on the wather/ Listen to the waves upon the shore/ Try to sleep, sleep won’t come/ Just as I begin to fade// Then I remember/ When the moon was full and bright/ I would take you in the darkness/ And do the tango in the night/ Tango// I keep the dream...” Nu sunt pregătit să dau răspunsuri la întrebările lor; cine să ne strige numele dincolo de vulcanii ieșiți din mare în fața noastră, spălându-ne silueta picioarelor?... O răcoroasă rugăciune ridicată ca un punct pe o busolă scufundată își deschide brațele, ca o generație uimită de lipsa de armonie a lumii.
Pe curând...

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

BARIERA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...
scris de Lucian Cristea
Din punct de vedere beletristic, suntem mult mai norocoși. Ne putem inspira din viața aventuroasă a barierelor, subiecte remarcabile, du(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii