Condotierul – un idol al prezidențiabilității(2118)

,,Adesea, principele sau comandantul armatei unui stat era un fost condotier” scrie Wyndham Lewis în cartea sa, ,,Leul și vulpea”, referindu-se la Evul mediu, epoca bastarzilor și aventurierilor. Trebuie să fi fost un fapt straniu să vezi un astfel de om, mărturii sunt că și plugari, măcelari sau ciobani ar fi ajuns în asemenea poziții, înconjurat de cărturari, ambasadori, poeți, care făceau lecturi din Cicero și Titus Livius, Plinius și Seneca, iar în lungi discuții să fie comparat cu Scipio sau Hanibal, Cezar și Alexandru, Constantin cel Mare. Și, să nu uităm, foarte puține cărți erau disponibile, și doar puțini le puteau citi. Era o imitație a unui trecut care se dezgropa, atunci ca și acum – numai că azi lectorii folosesc uneltele civilizației și vor să aibă propriile contribuții la procesul de civilizare a națiunii explicat, ca un ,,simplu obicei”, de pe soclul prezidențial - mizându-se pe puterea intensității manifestărilor vizuale, în speță pasiunea apariției în public.

Expunerea efigiei demnitarului era legată, atunci ca și acum, de concepțiile politice ale epocii, de slăbiciunile instituțiilor statului, de exaltarea oamenulor, indicând faptul că demnitatea acestuiapersistă până în ziua despărțirii definitive de el. Cu efigie mortuară sau nu. Despre lectorii din acea vreme aflăm din ce s-a păstrat în scris. Cei de azi au tot încercat în ultimul deceniu, să-i spunem obsedantul deceniu?, m-ar contrazice cineva, printr-o epistolă publică la ceas de seară, să construiască în jurul unui om ajuns președinte după principiul ,,așează-te în fruntea unei mulțimi, chiar dacă nu știi încotro merge, și vei ajunge în vârf”, o filozofie conform căreia o imortalitate fictivă devine inteligibilă prin intermediul unui om real. Acest om este Băsescu Traian.

Distincția dintre demnitatea personală a comandantului și cea a funcției sale, constat că nu are a face cu distincțiile juridice, astfel că brutalul contrast dintre cele două n-a putut fi ascuns niciodată în acești zece ani de alaiurile petrecărețe, cu plutirile lor triumfătoare pe scene publice sau viitor funerare, ale grupurilor de pantomimă, interese și presiune – democrația au exersat-o și ele prin regula majorității când s-au aflat la guvernare, doar că au înțeles greșit, fiind lipsiți de cultură, că democrația este un mijloc și nu un scop, ignorând și argumentele de bază prin care poate fi justificată aceasta -,care lansau totodată rugăciuni stăruitoare lui Dumnezeu și îngerului păzitor să nu le scoată în față oglinzi. Temători de vrăjmășii necunoscute care ar sălășlui în sufletul-manechin sau spaima că istoria lor este oroarea unei duplicări? Le-am auzit pe o Vass Andreea Paul, Udrea Gabriela Elena, Macovei Monica, Băsescu Elena, Băsescu Ioana, Anastase Roberta, Barbu Sulfina, pe un Blaga Vasile, Olteanu Ion, Berceanu Radu, Videanu Adriean, Ialomițeanu Gheorghe, Neamțu Mihai, Ungureanu Mihai Răzvan, Diaconescu Cristian, Funeriu Daniel, pedagogul Vișan Gelu, Predoiu Cătălin, Flutur Gheorghe, Boc Emil, cum că maiestatea președintelui este maiestatea lui Dumnezeu, și că ea a apărut, ce providență!, doar spre folosința lor.

Din câte știu eu, biserica ortodoxă, care nu vrea în ruptul capului să-i fie impozitate veniturile – spune că președintele muritor a fost creat de Dumnezeu.
Președintele nemuritor însă, după cum văd, este opera – de fapt fantoșa celor care roiesc în jurul lui Băsescu Traian -, într-o unitate tribală mistică topindu-și satisfacțiile într-o excitare angelică. În realitate, scopul final este acela de a-i dobândi sacralitatea printr-o docilitate perfectă, cerută și românilor prin coerciții economice în primul rând, (un subiect tabu asupra căruia sociologii, economiștii și istoricii cred că nu vor mai întârzia să nu lucreze), emulii amintiți fiind doar îngrășământul din care să înflorească mitul președintelui.
Cel care, în fond, n-a avut facultatea de a antrena în zece ani masele în proiecte majore, ca să nu mai spun de guvernele care i-au permis imixtiuni păgubitoare, și cum probabil nu o va face nici un altul în viitor, deși campaniile pentru prezidențiabilitate încep mereu într-un spirit de loialitate, după cum spune Serge Moscovici, pentru ca apoi să aflăm că ceea ce l-a legat pe Băsescu Traian de popor ca de propria-i umbră, a fost doar dorința bolnavă de putere.
Masele și-au dat consimțământul, așa că estorcarea ulterioară s-a făcut în baza votului universal. Expulzarea acestuia a fost în două rânduri aproape să devină fapt, făcându-ne să descoperim astfel că imaginea condotierului în viața cetății nu este așa măgulitoare precum el însuși ne dădea de înțeles.
Factorul psihologic a operat la nivelul politicienilor care și-au cheltuit energia candidând în numele lui cu al patrulea, al cincilea, al șaselea partid, încurajați fiind de regula pluralității chiar dacă partidele lor sunt sever subreprezentate în mase.O înfumurare care m-a insultat. S-au pentru folosit construcții democratice pentru ca așa-zișii lideri să-și lanseze propriul catharsis, suprimat altă dată, când erau membri ai aceluiași partid, de pasiuni violente.Tragedia, după cum știm, devine și purtătoarea unui mesaj politic, iar corul, ah, corul!, o voce colectivă reproducând reacțiile trăite de către personajul întruchipat de Băsescu, un fel de Polynice, omul cu o mie de certuri dintr-o piesă a lui Eschil.

Cuvântul audibil s-a transformat într-unul vizibil.
A urmat apoi încercarea, nesupusă îndoielii, de a legitima construcția unui mit: mitul condotierului ajuns președinte, din țesutul căruia discipolii săi, care nu și-au depășit niciodată condiția mediocră, să se hrănească o veșnicie, ca-ntr-o programare eficientă bazată pe premisa valorii sale politice. Nu a contat că acel țesut s-a dovedit prin timp amenințător de canceros, iar aerul dimprejurul său a devenit rarefiat.
Dar de ce încercarea de construcție a acestui mit și de a-l mai face și funcțional, deci de a-i da valoare ca bun de lucru în mediul politic și social, pentru ca apoi să-l transforme într-un narcotic pentru ei și o sursă de intoxicare pentru mine, conștient de umanitatea mea? Deoarece aveau nevoie de o forță protectoare superioară, dincolo de brațul și ochii justiției, alimentată de maiestatea prezidențială a lui Băsescu, care să le rezolve fără dificultate orice asalt la banul public,să le ofere ierarhii valorice stabile înfășurându-i în coconul prunciei, sau mai bine zis al nevoii letargice de supunere în orice versiune: a decadenței rușinoase, a umflării virtuților care-i făceau a se crede demiurgii istoriei.
Vine însă vremea când condotierul asupra căruia am avut aceste reflecții să nu mai fie în partea de sus a scenei, să nu mai boteze, din dorința de prestigiu steril, fundații și partide, să nu mai reverse asupra apropiaților săi politici, cu demagogie, laude din belșug iar aceștia să-i răspundă cu imnuri de slavă și jurăminte, recunoscându-se în el, asigurându-l că de veacuri pământul patriei n-a mai zămislit un om de grandoarea lui, când de fapt laudele s-ar fi cuvenit revărsate asupra oamenilor cetății. Nu s-a întâmplat să fie așa. Politica demnității umane rămâne în praxis-ul cetățenilor! Decăderea din grad va fi un act de contestare a oricărei revelații mitologice trimise de divinitate, în pofida celor care au vrut să-mi livreze cu patosun mit de-a gata și să mă facă participant la el; o contestare nu doar pentru că mi-a înjosit umanitatea ci și pentru că, vorba lui Kant ,,din lemnul strâmb al umanității nu va ieși niciodată ceva drept”.