SPOVEDANIA UNUI GAZETAR DE INVESTIGAŢII ÎNVINS(2289)

 Decernarea Premiilor „Oscar” de anul acesta m-a întristat. Şi asta nu pentru că nu ar fi câştigat filmul sau actorul meu preferat. Ci pentru că mi-am dat seama că eu am pierdut. Da, eu am pierdut, deşi nu am participat niciodată la concursul pentru „Oscaruri” şi sigur nu o voi face niciodată. Să explic.

În urmă cu mai bine de 40 de ani, am văzut la cinematograful de la noi din cartier un film. Un film american, alb-negru. Se numea „The Front Page” în regia lui Billy Wilder şi-i avea drept protagonişti pe Jack Lemmon, Walter Matthau şi Susan Sarandon. Era o comedie spumoasă, dar care mie mi-a marcat profund viaţa. Era vorba, în film, despre un individ, mărunt şi neînsemnat, acuzat de o crimă pe care nu o comisese. Era căutat de toată poliţia din marele oraş american unde se petrecea acţiunea. Individul a fost găsit însă de un jurnalist, care, cu mari riscuri l-a ascuns şi apoi, în urma unei investigaţii proprii, i-a demonstrat nevinovăţia. Titlu mare pe prima pagină. Cap de ziar.
Eram spre sfârşitul clasei a opta, la şcoala generală, când elevilor li se dădea acel test imbecil care cuprindea întrebarea idioată: „Ce vrei să te faci”? Urmată de şi mai tâmpita: „De ce?” La prima am răspuns fără nici un fel de ezitare: „Ziarist”. La cea de-a doua, nu am ştiut ce să răspund.

Abia atunci, după ce am răspuns la acea întrebare din chestionar, am realizat câteva lucruri pe care le făcusem aproape inconştient, mânat de un îndemn lăuntric la care nu luasem seama. Aveam un vecin care lucra la „Înainte”, ziarul judeţean de la Brăila. Am realizat că îl divinizam. De câteva ori fusesem pe la el pe la redacţie şi plecasem fascinat. Fascinat de maşinile de scris, de foile cu litere negre care ieşeau din ele, de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală din tipografie, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor, de masa pe care jurnaliştii o aveau întotdeauna rezervată la barul din apropierea redacţiei. Învăţasem chiar şi termenii tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic, un culegar sau o ramă de paginaţie. Îmi părea rău că nu mai existau vânzătorii ambulanţi de ziare. Tare mult mi-ar fi plăcut să alerg sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, să mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi să strig din toţi plămânii titlul care dădea capul de ziar. Ca să nu vă mai spun cum în liceu am sorbit paginile din „Delirul” lui Marin Preda, despre tânărul jurnalist „Parizianul” care se angaja la „Ziua”. Nici nu am băgat de seamă că primul său articol, „Dacă ar şti generalul” nu-i fusese publicat. Era lumea în care visam să trăiesc. Lumea pe care atunci realizam că o iubeam cu patimă.

După facultate, în care citisem şi publicistica lui Eminescu ca pe Evanghelie, cu toate aceste vise în buzunar, am avut privilegiul să fiu angajat la „Scânteia tineretului”, considerat cel mai bătăios ziar al vremii. Chiar la secţia de anchete. Atunci am avut prima dezamăgire. Jurnalistica pe care o făceam, mai exact care mi se cerea să o fac, nu semăna deloc cu cea pe care o visam eu. Eram totuşi mulţumit că mai puteam publica câte o anchetă, faţă de alte ziare unde nu se publica nimic. O anchetă cu limitele impuse ale acelor vremuri în care, între ustensilele jurnalistului ar fi trebuit să existe, alături de pix, carneţel şi maşina de scris, o botniţă sau un căluş. Existau şi câteva zicale în folclorul breslei: „Scrii ce vezi, dar vezi ce scrii”, sau: „Deosebirea între un pilot de avion şi un jurnalist este că pilotul mai întâi zboară şi apoi greşeşte, pe când jurnalistul mai întâi greşeşte şi apoi zboară”.

Din când în când, în cenuşiul acela care totuşi mă fascina, mai apărea câte un licăr de speranţă. În ziarul „Scânteia”, organul CC al PCR, adică cea mai tare publicaţie din România acelor vremuri, jurnalistul Florin Ciobănescu a publicat o anchetă în serial: „Am fost o săptămână constructor de case”. Ciobănescu se îmbrăcase în muncitor, se angajase pe un şantier de construcţii, chiar la mine, la Brăila şi o săptămână muncise la roabă şi îi spionase şi se documentase despre toate nemerniciile pe care le făceau responsabilii de acolo. Ancheta asta mi-a dat speranţa că se poate. Şi, s-a putut. Sau cel puţin aşa am crezut, că se poate, după Revoluţie. În naivitatea mea, am crezut că cenzura a murit. Că putem, în sfârşit, să facem presă liberă, presă adevărată, chirurgie socială. Că suntem câinele de pază al democraţiei.

Zilele trecute, au fost decernate premiile „Oscar”. Marele premiu l-a câştigat filmul „Spotlight”, regizat de Tom McCarthy şi avându-i în rolurile principale pe actorii Mark Ruffalo și Michael Keaton. Scenariul este scris de Tom McCarthy și Josh Singer. Subiectul filmului este ancheta jurnalistică a unui ziar pe nume „Boston Globe” pe tema abuzurilor sexuale comise asupra unor copii din familii vulnerabile de către un număr important de preoți catolici. Dar şi despre felul în care aceste abuzuri au fost acoperite, deşi se ştia de ele, inclusiv de către poliţişti sau procurori.

Ce amară dezamăgire. De ce spun că am pierdut la „Oscarul” de zilele trecute? Pentru că nici acum, după 26 de ani de presă aşa-zis liberă, jurnalistica românească nu poate face o astfel de anchetă. Pentru că nu are resurse. Pentru că nu are bani, nu-şi permite să plătească o trupă de jurnalişti mai multe luni la rând până termină o astfel de anchetă. Dar, şi mai grav, pentru că nu mai are interes. Jurnalismul de investigaţii a ajuns la noi să se rezume la publicarea unor fragmente de convorbiri telefonice între nişte şpăgari nenorociţi, „scăpate” către redacţii din dosarele de la DNA. În rest, mari dezvăluiri precum: ce chiloţi avea pe ea Bianca Drăguşanu când şi-a înşelat soţul, câţi copii mai face Borcea după gratii, sau câte neveste are Guţă? Personaje de carton, întâmplări de carton, jurnalişti de carton.

Între cele două filme care mi-au marcat viaţa profesională au trecut mai bine de 40 de ani.

Şi, din păcate, au trecut degeaba. M-am gândit la Panait Istrati şi la a lui „Spovedania unui învins”, atunci când am dat titlul acestui material. După mai bine de de 40 de ani, am rămas în continuare să visez la o mare anchetă, aşa cum visează un copil uitat de lume de la orfelinat prăpădit să meargă la Disneyland, ştiind că asta nu se va întâmpla niciodată. Şi subiecte sunt, slavă Domnului, în ţara asta necăjită şi tâlhărită de toţi nemernicii.