Eminescu – Negruzzi – Maiorescu sau de la Alma mater philistorum la S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav... (1)(1849)

    Public, a se-nţelege că presa vremii cerea, mai era nevoie oare de serioase argumentări?, mărturii despre poet; lumea se mişca. Desigur, nu la scara visului său, pentru că-ntr-o zi îl uitase definitiv pe înaltele trepte spre umanizare. Într-o obştească înflorire, apoi, a unui simţământ creştin, din carnea căruia voia să se înfrupte ca din miezul merelor pe care însuşi poetul le mânca în adolescenţă iluminat de chip, o parte a lumii îşi gătise scrierea şi-i dădu bun de tipar. Cum ar spune latinul: imprimatur. Dacă era nevoie de o anume morală, ca smulgere din indiferenţă, contemporanii au avut la-ndemână memoria cernelii. Spre a nu se înstrăina. De poet. Mai ales că mitul filosofic – pe acesta şi-l construise încă din timpul vieţii – ar avea puterea de a anihila indiferenţa. Desigur, nu era aceeaşi cerneală, a definiţiilor şi delimitărilor tragice, cu care semna: Mihai Eminescu.
O cerneală care atrăgea prin forţele sale tincturale, emoţionante contradicţii între alb şi negru, între destin şi drumul resemnării – ,,Pentru el nu produce nimic bine“, schiţează Slavici, dintr-un început, într-o scrisoare către un prieten pe când era student la Viena, aceste prime linii de caracterizare psihologică – sufletul fiind singurul care străpunge. Mineralul, devenit lichid ca urmare a unei descifrări calorice, începea să circule cum un sânge primenitor. Şi a cărui paternitate îi revenea ca exemplară mărturie: Opera. Bogăţia ideii era la vedere. Singurul mare poet dat lumii într-adevăr de ,,Junimea“ al cărei slogan era „Intră cine vrea. Rămâne cine poate“. Unde avea să-l întâlnească pe mentorul acesteia, Titu Maiorescu precum şi pe întâiul director al revistei „Convorbiri literare“ Iacob Negruzzi.

,,De aceea cînd Maiorescu îşi arătă părerea că ar trebui să deschidem un mic jurnal literar în care s’ar tipări scrierile cetite şi aprobate de societate, şi în care putem resuma o parte din discuţiile noastre, ce reprezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi desbateri propunerea sa... Înainte însă de a se pune aceste întrebări – cum se va numi acest copil al Junimii şi apoi cine va fi directorul – eu mă cufundai pe o canapea ce se găsea în cel mai întunecos colţ al salonului – căci simţeam instinctiv că toţi au să cadă pe capul meu...“ Titluri. Glume. Foieli. Acelaşi Negruzzi, aruncăm o privire în cartea sa, Amintiri din ,,Junimea“, – societate (,,Măi băieţi, vreţi să vă dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru? Hai s’o botezăm Junimea, zise Theodor Rosetti, şi aşa a rămas.“) care a ocupat un sfert de secul din viaţa sa, şi cu care se leagă multe şi plăcute aduceri aminte ale tinereţii sale – ne lămureşte: ,,Poate o denumire potrivită ar fi ,,Convorbiri literare?“... O tăcere generală se făcu şi după câteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: ,,Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor literare“.
Iată cum dreptul, mulţi membri ai Junimii aveau solide studii germane în drept şi filosofie, privilegia literatura.

,,Domnilor, eu sunt poet“

Aminteam la început că presa vremii – nu ştiu dacă trezită de timbrul unui clopoţel îmbibat de pregnanţa alimentară a ştirilor şi polemicilor apărute de după moartea poetului – cerea, din regatul întins al basmului, el însuşi personaj de basm, cel puţin prin acea formă de izolare magică specifică personajelor basmului în care se cufundase încă din perioada studenţiei vieneze, amintiri despre poet. De orice fel. Revista ,,Familia“, 1902. O scrisoare despre Eminescu spre Blaj. Se pregătea poetul, ieşea din adolescenţă, de-ntâlnirea cu trufaşii telegari ai norocului? Judecând după ,,branşarea“ ulterioară la sursa destinului său, da. Paradoxal, însă, după treisprezece ani de la scrisoarea care-i puncta prezenţa în drum spre Blaj venind de la Cernăuţi, mărturiseşte într-o epistolă către Veronica: ,,...aşa s-ar începe şi norocul meu“ (16 Martie, 1880, era de doi ani redactor la ,,Timpul“, ziarul conservatorilor care apărea prin contribuţiile speciale ale junimiştilor).
Dar cotidianul în publicistică însemna acţiune. ,,Iar unde-ncepe acţiunea, încetează răgazul contemplativ“, ca să-l citez aici pe Maiorescu din însemnările sale zilnice ţinute încă de la vârsta de cinsprezece ani, un jurnal închis într-un caiet gros, cu scoarţe tari, încuietoare de metal şi margini aurite, şi în care a scris până cu o zi înainte de a se stinge, la şaptezeci şi şase de ani. Lui Eminescu acest cotidian îi fusese încredinţat, Slavici a fost cel ce insistase foarte mult să vină la Bucureşti, avea literatura şi politica externă, ba mai mult, îl va face să spună, la un moment dat că pe seama lui e certat cu toată lumea.
Revenind, iată comunicaţiunea părintelui greco-catolic Ioan Cotta din Bicaz, publicată de Dr. E Dăianu în revista ,,Familia“ în 30 Iunie 1902: ,,...am plecat cu trăsura spre Mureş în jos spre Blaj...am tras la otelul ,,Calul Alb“. Pe când stam noi la masă (acesta era cu un prieten), intră în odaia noastră un tânăr negricios şi se recomandă: ,,Eminescu, student la Cernăuţi“. Ocupând loc la masa noastră, îndată mare începe a-şi povesti necazurile, suferinţele şi lipsa de mijloace ce a avut a îndura în desperata lui călătorie, condus de dorul fierbinte de a vedea Blajul, după cum zise, ,,de unde a răsărit soarele românismului“. După ce am folosit câte un pahar cu vin îndată scose un Notes şi cu o profundă seriozitate însemna în dânsul... În tot cursul călătoriei spre Blaj, îl invitaseră să meargă cu ei, tînărul a vorbit foarte puţin dară mereu îşi îmbogăţea Notes-ul cu însemnări. În Sân Martin iarăşi am stat împreună la masă; aici l-am întrebat ce scrie? Ne-a răspuns: ,,Domnilor eu sunt poet, publicase, după cum ştiţi deja în ,,Familia“ lui Iosif Vulcan, poeziile ,,De-aş avea“, ,,O călătorie în zori“, La Bucovina“, ,,Din străinătate“ – şi vreau să adun material.“

Ce-i va fi răspuns, însă, la puţin timp după această călătorie din adolescenţă lui Negruzzi care-l vizitase pe poet, student fiind la Viena, urmase sfatul tatălui său, cu care şi plecase într-acolo, gândind că astfel îşi va aduna băietul de pe drumuri şi-şi va face astfel un rost? Păi să-l cităm tot pe Negruzzi: ,,Poeziile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam obişnuit, de la toţi autorii, făceau să mă interesez tot mai mult de acest tânăr poet. Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hătărîi să mă opresc la Viena pentru a face cunoştinţă cu Eminescu şi a petrece cu dînsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înştiinţat...“ Corespondenţa ulterioară dintre cei doi va avea întotdeauna o anume căldură a prieteniei şi un ton pe care foarte rar le vom găsi în scrisorile către Maiorescu. Sigur, respectul epistolar, deprins şi la şcoala lui Aron Pumnul, se compunea în sedimentele viitorului. Dar despre ele vom vorbi mai târziu.

Cafeneaua Troidl din Wollzeile, locul boemei studenţilor din România. O masă retrasă. ,,Deodată se deschide uşa şi văd intrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pînă la umeri... Cînd l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu ...şi întinzîndu-i mîna, i-am zis: ,,Bună ziua, Domnule Eminescu.“ Tînărul îmi dădu mîna şi privindu-mă cu surprindere: ,,Nu vă cunosc“... ,,Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată...“ ,,După vorbă sînteţi din Moldova, poate din Iaşi“. ,,Chiar de-acolo“. ,,Poate sînteţi Domnul... Iacob Negruzzi?“ zise el cu sfială. La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă din cauza Convorbirilor literare, studenţii români din cafenea se grămădiseră împrejurul nostru şi Eminescu mi-i făcu cunoscuţi“.
O-ntâlnire simbolică. Pe drumul oamenilor. Poetul în suire. Acordul sufletesc şi estetic fusese pecetluit înaintea întâlnirii celor doi. Cine pe cine chemase? Să fi fost acel antrenament intelectual la care erau supuşi junimiştii de către Maiorescu? Dorinţa de a înfige solid un steag pe teritoriul culturii româneşti căreia voiau să-i deschidă uşile spre Europa? Sigur, poetul urmărea cu atenţie publicaţiile literare cu tainica dorinţă de a se vedea publicat în ele.

Revin, pentru că nu putem merge mai departe fără această precizare a lui Negruzzi: ,,Pe la începutul lunei Fevruarie sau Martie 1870, mă întorceam acasă... pe masa de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem de seamă. Deschizînd plicul găsii o scrisoare împreună cu poesia ,,Venere şi Madona“, iscălite M.Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real... Mă pusei să citesc cu indiferenţă poesia, dar de la a treia strofă interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit. Foarte impresionat am cetit poesia de mai multe ori în şir, iar a doua zi m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mînă. ,,În sfîrşit am dat de un poet“, i-am strigat intrînd în odae şi arătîndu-i hîrtia. ,,Ai primit ceva bun, să vedem?“ El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti a doua oară şi zise: ,,Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. (Mai târziu, în ,,Critice“, Maiorescu conchide: ,,Eminescu a dus lirica românească la o culme de perfecţiune“, pe când Nicu Gane îi cerea aceluiaşi să fie mai zgârcit cu laudele la adresa poetului). 

Cine e acest Eminescu?“