CE AM ÎNVĂȚAT EU DESPRE 8 MARTIE!(2041)

În cultura noastră tradițională, ce-și trage „principiul de funcționare”, ca să zic așa, osatura cristalină a unui sistem de referință nezdruncinat până astăzi, din neoliticul Marii Mame, elementul masculin este doar circumstanțial, catalizator, sau întâmplător, cel feminin fiind fundamental și omniprezent.

Ipostaza de femeie bătrână a Marii Mame neolitice, Dochia de mai târziu, pleacă la 1 Martie în munte torcând și, lepădând unul după altul, în 9 zile, cele 9 cojoace, împietrește în stâncă. Cele 9 cojoace lepădate în cele 9 zile sunt semnul despărțirii de inițierea trecută, de Maică Bătrână, des-inițierea, pregătirea pentru o altă misiune cosmică; este moartea unui an și nașterea altui an, tânăr, menit vieții de principiul feminin.

Căci, în ordinea tradițională, Dochia intră cu furca în piatră, în teluric, adică, așa cum șade bine unei divinități htoniene, pentru a „toarce”, a urzi firea, cea a cărei viață se declanșează de sub pământ, la 1 martie. Acolo ea încolțește semințele, crește plantele, le scoate acestora lujerii din pâmânt și le dă rodul, apoi le pârguiește până la cules, începând din vară și până în toamnă târzie. „Afară” a lăsat ceea ce împletise anterior, firul mărțișorului, acea unitate a contrariilor (alb și negru, bun și rău, frumos și urât, noapte și zi etc.) pe care oamenii îl vor purta după plecarea ei în moartea aparentă, spre a-i feri de rău și a le aduce noroc.

Să precizăm că una din sarcinile mărțișorului este de a-și feri purtătorul să fie ars, pârjolit de soare pe timpul verii care vine. După exact nouă luni, intervalul gestației, adică în 4 decembrie, Dochia va renaște–prin ieșirea din stâncă, deci din piatra în care intrase pe 9 martie- în ipostaza de mamă hrănitoare și ocrotitoare, sub chipul Baburei sau Barburei, creștinește – Sfânta Varvara – cea care, printre altele, păzește copii până la 7 ani de vărsat de vânt și pojar. Deci, culmea, tot de arsură!

Așa se face că, pe căi uitate, Sfânta Barbara, cea care, ca și ipostaza ei senectă, Dochia, păzește copii de arsură, a devenit în Occident patroana pompierilor și a artileriștilor, iar la români, pentru că stă închisă în stâncă, a minerilor! O colindă, credem, o prezintă astfel pe Varvara: Plecat-or în zoriu /Trei fete suroriu, /Dai, Domnului Doamne,/ Trei fete suroriu./ Dusu-s-or s-or dusu,/ Tot pe Cerna-n susu,/ / Un domn căpitanu,/ Pe-un cal ardeleanu,/ /Calul mi-l strânjere,/ La Cern-ajugere,/ Din gură grăiere: /- Tu nu mi-ai văzutu/ Trei fete suroriu/ Pornite din zoriu?/ – Ba, eu le-am văzutu,/ Dusu-s-or, s-or dusu,/ Sora cea mai mică/ Ea s-o dus, s-o dusu,/ Tot pe Cerna-n susu,/ E-n stâncă de piatră,/ Că ea-i goală toată;/ Î-i frică de soare,/ Că o ardeoare./ Sora cea mai mare/ S-o dus către mare,/ Sora cea mezină/ S-o dus în grădină./ Iar dom’ căpitanu/ Când își auzăre/ Calul mi-l strângere,/ La stânc-ajungere/ Din gură-i grăiere:/ Ieși, fată, din piatră,/ Să te văd o dată!/ Fata-i răspundere:/ - Ba, eu n-oi ieșire,/ Că sunt goală toată!/ Mi-i frică de soare/ Că mă arde tare./ Și noi ți-o-nchinămu,/ Dalba sănătate!

În cultura tradițională românească principiul Maicii Universale determină întreaga ideologie și aproape întreg complexul de manifestări prin care se învederează că femeia, sub toate ipostazele ei, fiind trimisa pe pământ a marii divinități feminine, îi este aici mijlocitoare și preotesă, sacerdot veritabil al ei în fiecare casă și familie și sat. Fiul ei Dragobete, cel sărbătorit anterior, ca personaj masculin, este, ca toate celelate personaje masculine, un fel de „perete” la care fetele și femeile „joacă tenis”, adică se antrenează: el face parte din acest joc, dar ca recuzită, căci el nu joacă, ci este folosit!

Este același lucru cu ceea ce se întâmpla în cazul șezătorilor de fete mari, în care acestea, în ciuda a ceea ce se crede în general, nu mergeau nici pe departe să toarcă, de cele mai multe ori fusele fiind umplute de acasă, ci pentru a fi învățate de femeile bătrâne, din șezătoarea babelor, cum să-și atragă partenerul pentru giugiuleală în vederea împerecherii (chestiunea socială a nunții a venit mai târziu!)! Aceasta se făcea prin farmece și descântece, pe care le învățau acolo, prin tehnici de seducție psihologice și erotice. Efectiv erau învățate să sărute, să mângâie și să-l ațâțe pe bietul Dragobete, care uneori, proaspăt coborât din munte, de la stână, era prea impresionat de norocul ce-a dat peste el și mototol ca să mai poate reacționa apreciabil!

Flăcăii veneau astfel în a doua parte a serii de șezătoare, pentru partea practică, în care fetele aplicau pe ei ceea ce fuseseră învățate în prima parte a șezătorii, partea teoretică. Fetele erau îndemnate să acționeze, să preia inițiativa („săi, tu Silvie, și-l sărută!”), dar, pentru că unii erau excesiv de mototoi, părinții lor plăteau ciobanii și vânătorii să stârnească urșii prin păduri. Aceasta, deoarece exista credința că fiecare om are ca dublet un urs, și dacă ursul flăcăului era mai bleg, trebuia să fie alergat prin pădure, ca să-i vină curajul în acțiune și acestuia, jos, în sat, la șezătoare!

Fata era inițiată pentru măritiș în șezătoare, dar numai după ce devenea nubilă și își descoperea propria-i feminitate, când trebuia imediat să se mărite, spre a nu se ofili, căci s-ar fi complicat lucrurile. Acest moment este admirabil redat în colindele de fată mare sau cântecele de șezătoare de tipul „Mă luai, luai”: Mă luai, luai/ joi de dimineață/ cu rochia creață/ sus, pe la fânață,/ cu secera-n brâu, la holda de grâu./ Mă plecai, plecai,/ mănunche să-mi tai,/ degetu-mi tăiai,/ mândră floare-aflai,/ o rujă din Rai./ De jos o luai,/ de colb o suflaI/ și-n sân o băgai./ Ruja trâmbița,/ dealuri despica,/ nimeni nu mă vede,/ nimeni nu m-aude,/ făr Ion din munte/ cu oițe multe,/ păcurar de față!/ -Ce mă strângi în brață?/ C-a veni mama/ și m-a d-întreba:/ Gătat-ai holda?/ -Ba, n-o am gătat,/ că m-o d-apucat/ junghi fără durere,/ moarte făr de vreme!/ Maica se luară/ jos pe râturele/ cu nouă ulcele,/ tot cu rouă-n ele,/ după lecurele./ Da apele-s late,/ doftorii-s departe,/ popă-n sat nu este,/de leac nu-i poveste!/ Hai maică-napoi,/ că leac mi-am aflatu:/ trii scânduri de bradu,/ pânza și bumbacu/ și Ion, săracu’!

Tăierea degetului din aceste versuri amintește vechile ritualuri preistorice ale inițierii fetelor, care prevedeau și astfel de mutilări, marcând etape. După etapa tăierii degetului, fata își descoperă feminitate în floare ca pe un dar divin-ruja din Rai - care îi deschide calea spre celest prin despicarea dealului și ajungerea în lumea de dincolo unde nimeni nu o vede sau aude, murind ca fată și renăscând ca mireasă, prin inițiere. De aceea, leacul ei nu este unul de pe această lume, demersul mamei fiind sortit eșecului! Ea își știe leacul: Ion, săracu’! Din acest moment, abia, Ion cel din munte devenea săracu’! Practic, șansele lui de a se opune erau minime, căci întreaga mașinărie magică de atragere, fermecare și seducție se pornea, sub protecție lunii, cea care avea grijă de măritișul fetelor, printre altele, sau a Dochiei, sau a Barburei, aceasta din urmă întruchipată ca o stea de lângă lună, care tot cam cu asta se ocupa.

Invocate de fată, Luna, Dochia și Barbura nu întârziuau să-i acorde sprijinul și protecția, pe care ea se baza. Astfel, prima confirmare venea la colindat, când cântarea de către colindători a colindei de pețit și măritiș, pentru prima oară în casa ei pentru ea, echivala cu grabnica îndeplinire a măritișului, prin magia cuvintelor: Zâs-o fată către june,/ să vie-a peți-ntr-o lune,/ cu cai albi și haine bune!/(...)/Da să vie sus, pe lin,/ sus pe lin prin cer senin,/ c-o mână ținând de lună,/ cu alta-mpletind cunună,/ cunună din cer culeasă,/ să i-o ducă la mireasă!

A doua confirmare venea atunci când coborând din munte, la desăvârșirea propriei inițieri, băiatul îi aducea fetei o furcă de tors, adevărat sceptru al femeii și argument al legăturii ei cu divinitatea, semn că o îndrăgește și o dorește pentru viața de aici înainte, încredințându-și-o pe a sa în mâinile ei de torcătoare. Cântecul exprimă momentul cam așa: Hai mândro cu mine-n luncă/ să-ți fac rășchitori și furcă!/ La capul ogorului,/ plata rășchitorului!/ La calea jumătate/ să te-ntind pe pajiște,/ tu să numeri stelele,/ eu ție mărgelele! Acesta era al doilea semn că rugămințile ei au fost ascultate și protecția divină funcționa.

Dacă era o abatere și ulterior i se părea ei că el s-ar mai fi înmuiat, nici o problemă, mergea la o babă meșteră, care scormonea rapid prin repertoriu și-i și dădea drumul: „Izmă verde, mirositoare,/ Fată mare în uitare,/ Voinicel căzut în rele/ Şi pe deal şi pe vâlcele,/ Să te ardă focul viu/ Să trăieşti în sat pustiu./ Izmă, izmă, izmă verde/ Bate-l, Doamne, şi îl pierde/ De dorul mândruţii lui/ Fir-ar al pustiului”.

După care mergea rapid, chipurile cu treaba, să vadă dacă a prins farmecul, unde cam știa ea că se află el: Vară, vară, primăvară,/ toate plugurile-mi ară,/ numai plugul badiului/ șade-n vârful câmpului./ Nici nu urcă, nici scoboară,/bate la boi de-i omoară./ -Desfă, mândro, ce-ai făcut,/ să nu bat boii mai mult!/ -Ba eu bade n-oi deface,/ măcar dracii să te calce!.

Și venea dimineața în care se trezea pe un cântec ale cărui versuri spuneau: Da-n leagăn cine-i culcat?/ Ana, fată de-mpărat./ Scoală, Ano, nu durni,/ Că doar de-asară ț-a fi!/ că de când ai adurnit,/ Florile te-au năpădit/ Și pe gură, și pe nas,/ Și pe dalbu-ți de obraz/ Și prin sân ți s-au băgat,/ Scoală, fată de-mpărat! Căci în acea zi era nunta, momentul de glorie al vieții ei, singurul ei moment de unicitate, când era împărăteasă, adică sfântă și în cămașa aceea de mireasă, atinsă de sfințenie protectoare a Marii Mame, urma a se și îngropa.

La nuntă era deja pregătită pentru viața grea ce urma, tot prin cântec tradițional: Mireasă, mândră ți-i fața,/ nu știu cum ț-a fi viața./ Mireasă, mândru ți-i portul,/ nu știu cum ț-a fi norocul./ Mireasă, de-amu-nainte/ cărările ți-s oprite./ Numai trii ți-s dezgrădite:/ la fântână, după apă,/ în grădină, după ceapă,/ și la mă-ta, câte-odată,/ când ăi fi mai supărată!

Și chiar așa și era, în mare parte. Am găsit cântec de leagăn care spunea cam așa: Dormi cu mama puișor,/ liu-liu-liu, s-adormi ușor,/ C-a veni tătuca bat/ Și ne-a da cu pumni-n cap! Dacă, printr-o rară minune, căsătoria fusese din dragoste, mai avea o cauză în plus față de celelalte pentru care să sufere, atunci când avea timp: Bade, pe când ne iubeam,/ dintr-un măr ne săturam!/ dintr-un măr și dintr-o pară/ ne era cina-ntr-o seară./ Da acum, de-am avea zece,/ nici de sete nu ne-a trece!/ Da acum, c-avem cu sacul,/ Nu ne dăm unul la altul!

Există un portret al unei țărănci românce făcut prin secolul al XVIII-lea de un călător străin care sună cam așa: Mergea pe câmp cu mâncarea pentru bărbat, aflată într-un coș de nuiele pe care-l purta pe cap. În spate, într-un legănuț, purta un sugar, pe piept avea legat altul, trecut de un anișor, iar cu mâna stângă ținea altul, mai răsărit; tot cu stânga ține și furca prinsă în brâu și cu două degete trăgea firul din caer, iar cu dreapta răsucea fusul.

Deci, ce făceau femeile, în calitate de neveste, mame, și sacerdoți ai casei? Iată, pe scurt: găteau, deseori din nimic, pentru hrana familiei, dereticau, îngrijeau animalele din curte, cultivau, recoltau, prelucrau cânepa și o torceau, țeseau, croiau pânza și coseau hainele pentru toată familia, precum și cearceafurile, ștergarele, velințele, cârpele pentru casă și pentru oferit părinților, socrilor, cumnatelor și cumnaților, nașilor, moașei, preotului, altora la nunți, botezuri, înmormântări și pomeni, le coseau cu migală, în câteva sute de modele, noaptea la lumina jarului din sobă, cu mii de împunsături, când toți ceilalți dormeau - și-i împăcau pe toți când se certau; prelucrau lâna de oaie, o torceau, o țeseau și făceau hainele groase de iarnă pentru toată familia, păturile pentru casă, câmp și animale, cergi, păretare și velințe etc., după ce le vopseau cu peste 230 de nuanțe naturale obținute tot de ele cu iscusință, în general din vegetale, în plus, din timp, și sutele de piese din lână și cânepă pentru zestrea fetelor de măritat și dotarea băieților de însurat - și-i împăcau pe toți când se certau; făceau țăsturile, lipeau anual vatra și cuptorul, precum și casa pe exterior și pe interior, o văruiau, o ornamentau cu semnele apotropaice și augurale - și-i împăcau pe toți când se certau; lucrau în grădina de lângă casă, de la semănat până la recoltat; participau la câmp la recoltarea și căratul bucatelor și depozitarea lor acasă; participau la cosit și la strânsul fânului; ornamentau ouăle de paști, coceau pâinea și aluaturile tradiționale după un anume tipic, pregăteau alimentele conservate pentru iarnă prin sărare, prăjire, afumare și uscare - și-i împăcau pe toți când se certau; aranjau și îngrijeau icoanele, priscornicul, candelele și ștergarele din locul sfânt al casei, mergeau duminica și de sărbători la biserică unde stăteau însă în spate, în compartimentul rezervat femeilor și se ocupau de îndeplinirea tuturor celor îndătinate privind cinstirea și pomenirea morților familiei - și-i împăcau pe toți când se certau; îndeplineau toate obligațiile magice și de doftoriceală prevăzute de răspunderea privind sănătatea (prevenție și vindecare) a copiilor, a celorlalți mebri ai familiei, a vitelor și animalelor din curte, a câmpurilor și recoltelor - și-i împăcau pe toți când se certau.

După asta, fiecare din ele, când îi venea rândul, îmbătrânea și ea și trecea la o treaptă superioară, dar nu la odihnă, căci după ce era iertată de Dumnezeu, avea atribuții față de comunitate: doftoricea cazurile mai grave de îmbolnăvire din sat, unde era nevoie de mai multe femei; executa practici de lecuire sau, după caz, de ușurare a morții la muribunzii satului; se ruga în comun pentru paza și rezolvarea problemelor satului, participa la ritualurile de alungare ale ciumei și strigoilor, precum și la cele de aducere a ploilor; contribuia la inițierea prin șezătoare a tinerelor urmând a se mărita și le învăța cum să-și aleagă, seducă și fixeze partenerul, le învăța cântecele rituale, colindele, bocetele, descântecele, orațiile etc.; iniția mamele tinere în tehnicile de vindecare a copiilor de boli, a bărbaților de băutură, în aducerea lor acasă de la altele, etc.; aduna nepoatele pe lângă ea și le dezvăluia primele taine, învățându-le, câte-un pic, tot ce știa.

După aceea, într-o zi, își invita vechile surate la propria-i înmormântare, cu formula: „Vii la nunta mea?”; apoi, când o chema Domnul, își îmbrăca vechea ei cămașă de mireasă, acum îngălbenită, și murea. La cap vechile ei surate, câte mai trăiau, o boceau: „Nu căta, Mărie, rău,/ C-o mândră de lună/ Și-un galben de soare/ Ș-un nor de ploaie/ Ș-un vânt cu răcoare,/ O să-ți fie frățiori/ Și dalbe surori;/ Iar maica ceață/ O să te spele pe față./ Să nu-ți fie urât,/ Venim și noi pe rând”.

Atât. Și astfel, din an în an și din mileniu în mileniu a creat și transmis cultura tradițională ajunsă până la români, cea care, prin ancestralitate, coerență și splendoare, ne face pe noi unici.

Căci una dintre deosebirile esențiale dintre bărbat și femeie este că bărbatul taie cu forța brațului nodul gordian și numește problema; femeia, cu migală, tenacitate și stăruință desface nodul și descrie împrejurările problemei! Astfel doar cultura noastră tradițională a fost și a mai rămas, pe alocuri, purtătoare a accentelor de sublim! Dinaintea acestei femei arhetipale, pe care o văd cărând, încă din neolitic, coșul zilnic pe cap și copiii în spate, pe piept și de mână, torcând firea moștenirii noastre delicate și cântându-ne cântecele, înmuiată în cămașa culturii noastre tradiționale ca într-un mir sfânt, dinaintea ei, zic, pun eu genunchiul la pământ și îmi plec fruntea.

Ca gazetar timp de peste 20 de ani în Tulcea, am avut prilejul să trec prin mai toate birourile instituțiilor administrative locale și centrale, prin instituții financiare și bancare și prin cancelarii de școli, etc. și am văzut tot timpul doamnele și domnișoarele care lucrau acolo, cochete, îngrijite, cu hainele asortate, chiar dacă modeste, cu unghiile făcute, fețele aranjate și părul coafat, în general vesele și binevoitoare.

La Revelioane și la sărbătorile de 8 Martie, la nunți și petreceri, le vedeam și mai aranjate, și mai vesele, și mai frumoase. Timpul a trecut și am îmbătrânit, și eu, și ele. Multe au ieșit deja la pensie. Dar astăzi, când ies de pe străduța mea sâmbăta dimineața, le mai văd, tinerele de atunci, cu părul cărunt sau vopsit, dar tot îngrijit, acoperit cu baticuri, purtând coșuri de nuiele în mână cu pachețelele de pomană, cu lumânările deasupra, pe șervet, și cu pomelnicele: pentru vii și pentru morți, într-un șir ce-mi pare nesfârșit, spre biserică.

Viața activă, tumultuoasă, cu lipsuri, griji, bucurii și necazuri a trecut și, spre bătrânețe, s-au întors în virtutea unui nu știu cărui tainic resort, ele, „doamnele” de la oraș, spre ceea ce au făcut de mii de ani prin sate și cătune mamele, bunicile, străbunicile și tot neamul lor femeiesc din veac în veac! S-au întors spre ceea ce au fost dintotdeauna, sacerdoti în familiile lor, cât pot și cât știu, căci poartă - precum păsările migratoare subtilul organ de orientare pe meridianele magnetice - chiar fără s-o știe, tainicul semn sacerdotal al femeii culturii tradiționale!

Cam asta ar fi pentru mine, dar după ce vara vieții a trecut, ziua de 8 Martie, căci ne trebuie timp ca să înțelegem!