Lucian Cristea – 10 ani de trudă la „Timpul”(977)

Astăzi, ziarul „Timpul” împlineşte zece ani. Zece ani în noua formulă, cea pe care a gândit-o şi realizat-o prietenul meu de suflet, Lucian Cristea. Pentru că publicaţia este mult mai veche, la ea scriind inclusiv cel mai mare jurnalist român din toate timpurile, Mihai Eminescu.

Cu atât mai mult, cred eu, responsabilitatea pe care şi-a asumat-o Lucian a fost copleşitoare, dar şi onorantă totodată. Să vii să conduci un ziar la care Eminescu a scris cele mai bune articole din toate câte s-au scris vreodată în presa din România era o provocare dură şi o responsabilitate pe care foarte puţini cred eu că şi-ar fi asumat-o. Iar riscurile de a te face de râs erau imense.

Lucian a avut însă acest curaj, nebunesc l-am socotit eu la vremea respectivă, acum zece ani. Ar fi putut face un ziar nou. Cu un titlu nou. Care să nu poată fi comparat decât cu alte publicaţii noi de pe piaţă. În cazul „Timpul”-ui însă, provocarea cea mare nu era concurenţa de pe piaţă la vremea respectivă. Ci concurenţa cu trecutul său ilustru. Nu puteai să vii, în ziarul în care a scris Eminescu, cu nişte articole searbede, care să nu spună nimic cititorului. Desigur, nimeni nu a avut ambiţia să-l egaleze pe Eminescu. Dar să nu-l facem de râs, da! Ambiţia asta am avut-o.

Mai întâi un veteran de clasă al presei din România. Maestrul Petre Mihai Băcanu. A fost ca un fel de arc peste timp. Publicistica lui Eminescu era una foarte acidă şi extrem de critică la adresa conducătorilor societăţii de atunci. Analizele lui, sociale, politice, economice erau necruţătoare şi extrem de tăioase.

Petre Mihai Băcanu este şi el un simbol al presei române. Pentru cine nu ştie sau a uitat, sau se face că a uitat, maestrul Băcanu este unul dintre cei trei jurnalişti care, în perioada dictaturii comuniste au avut curajul, riscându-şi viaţa, să scoată un ziar împotriva lui Ceauşescu. Se numea „România”. Pentru asta, cei trei, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă au fost arestaţi şi ţinuţi în beciurile Direcţiei a IV-a, Securitatea politică.

Aşadar, Eminescu şi scrierea lui necruţătoare şi inegalabilă, apoi Petre Mihai Băcanu, omul care şi-a riscat libertatea şi viaţa pentru a spune adevărul. De aici pleca, în urmă cu zece ani, noua serie a ziarului „Timpul”. De aici a avut curajul Lucian să pornească mai departe, să ducă această tradiţie pe umerii lui, cu orice risc.

Am fost onorat atunci când mi-a cerut şi mie să scriu în ziar. Ştiam cât îi era de greu. Ştiam că se lupta cu greutăţile care năvăliseră peste toată presa din România. Unele obiective, altele subiective. Ştiam că era vânat, asemenea altor jurnalişti de clasă, de către cei împotriva cărora scrisese. Le dezvăluise fărădelegile.

Ceea ce cred eu că are acum în plus „Timpul”, faţă de ce a fost înainte, este umorul. Ziarul extrem de sobru, de precis, conservator a căpătat, sub direcţiunea lui Lucian Cristea şi o notă caldă. I-a împrumutat din umorul lui debordant, care te făcea să ţi se lumineze ziua, oricât de înnourată începuse.

După dispariţia fizică a lui Lucian Cristea, la „Timpul” a fost un moment de cumpănă. Mai apare, nu mai apare? Mai are cineva curajul nebun al lui Lucian să ducă mai departe tradiția? Şi atunci am decis, în memoria lui, şi din datorie pentru presa din România, să facem în aşa fel, noi, cei apropiaţi lui "Grasu", ca „Timpul” să nu dispară.

Şi uite că astăzi împlineşte zece ani. La mulţi ani!