Ochii plâng a neputință(314)
Sunt egoist. Plâng de mila mea. Nici nu ştiu cum fac pagina întâi când viaţa şi moartea scriu aceeaşi secundă. E târziu, e aproape degeaba. Sunt singur în mijlocul unei mulţimi. Mor puţin câte puţin în mijlocul lor încercând să cumpăr de undeva linişte. Aş fi vrut să particip la Marea Unire, dar mi s-a oferit insipidul rol de a semna prezent doar la centenar.
Am mulţi aşa-zişi prieteni care mă citesc doar cu un ochi, dar ţipă din gură de şarpe că ştiu ce este valoarea. Scriitor nu-i acela care scrie, ci acela care e citit. Pun şi câştig pariuri cu tutele şi tâmpiţii. Nu mă înţeleg, dar mă scuipă de la înălţimea genunchiului broaştei la care vieţuiesc. Nelepădarea de Satana e valabilă şi pentru cei care merg la Mormântul Sfânt.
E criză până şi-n pamflet. Demolatorii ideii de stat naţional îşi văd liniştiţi de treabă. Situaţia se agravează, stare uşor de constatat şi la grătarele din spatele blocurilor. Sigur, alături mai respirăm şi câţiva care păstrăm ferestere spre altădată. Dar timpul nu are răbdare. Nici un gram, nici un moment. Nimeni nu mai păstrează discreţia şi decenţa.
Sunt bătrân ca Dumnezeu ca să le mai arăt documente împotrivă. Rata inflaţiei ei o stabilesc. De aceea anul acesta n-am mâncat încă cireşe. Şi nu sunt singurul. Dă-ne Doamne, Învierea. Iartă-ne păcatul pentru vină. Nemulţumitul trăieşte foarte nefericit. Asta în timp ce ne părăsesc marii români.
O mulţime de ochi privesc prevestitori de rău prin ferestrele cerului. Plecările se produc cu demnitate şi pe nesimţite. Dar cine să mai simtă din masa asta amorfă? N-avem cu ce umple vidul lăsat. Din spatele zidurilor diurn vă trimit micile mele poveşti. Un fel de fabule cu morala înghesuită între coperţi. Pentru că am vocaţie de constructor, adaug cărămidă cu cărămidă pentru un nume care se va împlini şi impune în peisajul literar român, dar pentru asta supăr pe mulţi ameţiţi din domeniu.
Fiecare stă după colţ pândind clipa când poate să bage cuţitul în mine. Sunt avertizat că aşa-zişii prieteni, cărora le-am trimis bani nemeritaţi de medicamente, mi-au jurat răzbunare, dar nu ştiu că sunt o stâncă tare. Batista la nas, la primul atac voi răspunde aşa cum am învăţat la mineri. Pentru vremuri puturoase, am batiste aşişderea. Amicilor, nu votaţi contra voastră, o să vă iasă pe nas povestea. Puteţi să vă lăsaţi cumpăraţi, că aveţi multe nevoi. Dar nu vă lăsaţi prostiţi. În genunchii care mă dor de cât venin mi-aţi turnat simt sechele din răutatea voastră.
Sunt un simplu om pe nişte scări. Într-o lume plină de urmări, plâng şi scriu. Despre Eminescu şi Securitate. Nimeni nu trăieşte cu adevărat. Chiar şi cei cu orgolii hipetrofiate. Sărmani care nu înţeleg nimic din nimic. Ia plătiţi, vagabonzilor, consumaţia. Siktir.
