ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI PÂNĂ ÎN ANUL 1290 (II)(11698)
Continuare din ediția din 20.07.2023
fragmente din Istorie Furată-Întemeierea Țării Românești de Cornel Bîrsan
Primele menţiuni
Anii 1072 – 1074, aduc noi conflicte între conducătorii cetăţilor de la Dunărea de Jos şi Imperiul Bizantin. La această răscoală se raliaza bulgarii şi sârbii condusi de catre Gheorghe Voiteh. Comandantul armatei trimise de către Împăratul Mihai al VII-lea ( 1071 – 1078), Nestor trece de partea răsculaţilor. Miscarea va fi înfrantă însă de către Împaratul bizantin.
În afară de informaţii date de cronicile bizantine, în acele timpuri, şi alţi cronicari apuseni fac referire la existenţa unei comunităţi valahe în Muntenia şi Dobrogea. Astfel în cronica Împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi. În anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152 ), în cronica lui Thomas Tuscus se prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara Vlahilor).
Expansiunea maghiară la sud de Dunăre, în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia şi infiltrarea în spaţiul Tării Româneşti va duce între anii 1161 – 1168 la declanşarea unui conflict cu bizantinii. În timpul războaielor duse de către Împăratul bizantin, Manuel I Comnenul ( 1143 – 1180 ) împotriva acestora, aflăm dintr-un document care se datorează lui Ioan Kinnamos, despre existenţa unui mare număr de valahi înrolaţi în armata bizantină. Kinnamos este primul cronicar care încearcă să facă o legatura între valahi şi romani, specificând că aceştia “sunt coloni de demult ai celor din Italia” : “… Iar împăratul fierbea din această pricină şi vroia să pornească din nou el însuşi asupra ţării hunilor, dar pornind mai curând să le dovedească forţa romeilor, iată ce plănuia. Pe Alexis, pe care-l logodise cu fiica sa, l-a trimis la Istru cu armate multe, comandate de el, care era protostator, pentru ca să-i facă pe huni să creadă că vor fi atacati iarăşi din locuri obişnuite; iar lui Leon, numit şi Vatatzes, care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia, îi poruncea să năvălească în ţara hunilor dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni nu a năvălit asupra lor.”
Din păcate nu ştim dacă aceşti valahi erau din sudul sau nordul Dunării, sau de pe ambele maluri ale Dunării.
Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 – 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.
Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188. Deoarece bizantinii nu vor iniția nici o acțiune de căutare și capturare a lui Ioniță, ne confirmă faptul că aceste formațiuni statale erau bine organizate din punct de vedere administrativ, economic dar mai ales militar, bizantinii nedorind să riște o campanie cu consecințe dezastruoase pentru ei.
Nu există nici o mențiune în cronicile bizantine de organizare a unei campanii militare îndreptate împotriva valahilor de la nord de Dunare, în secolele IX – XIII !
Nu există nici o mențiune în documentele cancelariei Regatului maghiar, de organizare a unei campanii militare la sud de Carpați, cu scopul de a ocupa ținuturile Țării Românești, în secolele IX-XIII ! Singurele mențiuni sunt legate de ținuturile Severinului, Banat care va fi in permanență cauză de razboi între maghiari și valahii munteni.
S-a afirmat de foarte multe ori, de către istorici, că triburile maghiare și bulgare, popoare de pustă asiatică au căutat să se așeze în ținuturi de șes, asemănătoare modului lor de viață, maghiarii optând pentru Câmpia Pannonică, iar bulgarii pentru câmpiile de la sud de Dunăre. Este interesant de ce au făcut această alegere, când aveau la îndemână o soluție mult mai atractivă, Câmpia Română, apărată pe laturi de Dunăre și Munții Carpați ?
Cea ce ne îndreptățește să afirmăm cu deplină certitudine, că în Țara Românească existau încă din timpuri imemoriale, formațiuni statale mai mici sau mai mari, cnezate și voievodate, bine închegate, care nu au permis expansiunea regatului maghiar, încă de la descălecatul lor în Pannonia din anul 895, dar nici amestecul în treburile lor interne ale bizantinilor sau bulgarilor de la sud de Dunare.
Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lângă limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.
Tradiția populară și unii cercetători fac afirmația că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă.
O altă confirmare a legăturilor valahilor pe direcția sud-nord, o avem în momentul morții lui Ioniță Caloianul, 1207, când nepoții acestuia, Ioan Asan II și Alexandru Asan, fiii lui Ioan Asan, se refugiază la nord de Dunăre căutând protecție la frații lor munteni.
