Hoinar prin istorie. COMUNITATEA TURCÃ(1981)

În România trãiesc la ora actualã 33 000 de turci, marea majoritate sunt concentrați în sud-estul României, între Dunăre și Marea Neagrã în însorita Dobroge. Izvoarele aratã cã, în anii 1262–1264, circa 12 000 de turci selgiucizi muslumani din Anatolia au fost colonizați în sudul Dobrogei. Primii au fost turcomanii selgiucizi. Dupã bãtãlia de la Varna, din 1444, și mai ales dupã cãderea Constantinopolului, din 1454, în Dobrogea, peste ei vor sosi turcii otomani.

Dupã anul 1878, pânã în prezent, toți aceștia se reunesc sub denumirea de turci dobrogeni. Un studiu complet privind originea turcilor dobrogeni îl avem de la Aurel Decei și Tahsin Gemil în lucrarea intitulatã „Problema colonizãrii turcilor selgiucizi în Dobrogea secolului al XIII-lea”.

Cronicile turcești ale lui Ali Yazigioglu, respectiv Istoria lui Selcuk, încheiatã în anul 827 al Hegirei, respectiv 1424 dupã Hristos ºi Oguzname a lui Seyyid Lokman, terminatã în anul 1003 al Hegirei, respectiv 1600 dupã Hristos, prezintã amândouã același episod al trecerii primilor turci din Anatolia în Dobrogea.

Aceste cronici, conform uzanțelor de atunci, sunt dedicate sultanilor Murat al II-lea (1421–1451) și Soliman Magnificul (1520–1566). La încheierea acestui episod al sosirii turcomanilor în Dobrogea, Ali Yazigioglu noteazã cã, multã vreme dupã acest eveniment, în ținutul Dobrogei au existat 2–3 localitãți musulmane cu 30–40 grupuri de corturi turcești fiecare. De asemenea, se noteazã faptul cã aceastã comunitate a ripostat și a nimicit la hotare dușmanii „Fasilevsului”, respectiv ai Bazileului de la Constantinopole.

De atunci, avem și prima atestare documentarã a orașului Babadag, din anul 1264 e.n., care, în traducere înseamnã „tatãl muntelui”, dupã numele lui Sari Saltuk Baba, fondator al acestui oraș. Consolidarea turcilor otomani în Dobrogea va continua și dupã cãderea Constantinopolului, în urma unor serii de bãtãlii care vor duce la transformarea Mãrii Negre într-un „lac turcesc”. La 1475, Mahomed al II-lea va cuceri cetatea genovezã Caffa și prin ea întreaga Peninsulã Crimeea, cu scoaterea italienilor din Marea Neagrã.

În Dobrogea, turcii otomani se vor preocupa intens de organizarea economicã a acestei provincii. Astfel, pãmântul, care reprezenta cel mai important mijloc de producție al orânduirii feudale, era monopol de stat. Nominal, tot pãmântul figura în proprietatea Sultanului. Dar tendința generalã era de privatizare continuã a acestei proprietãți prin forme cât mai variate de posesiuni feudale. Proprietãțile de tip „vulk”, „vacuf” sau „mir” erau transmisibile de la o generație la alta și de la o colectivitate la alta. Astfel, vacuful moscheii de la Babadag cuprindea 104 sate – 2 sate, pe lângã Zebil și Sarichioi, din zilele de azi – cu clãdirile, pãdurile și izlazurile dimprejur.

Posesiunile de tip „zeamet”, „hass”, „arpalik” sau „beilik” erau date numai ca drept de folosințã anumitor persoane, pentru merite deosebite, în special militare. Proprietarii de hassuri erau certificați de pașale regionale, ca proprietari ai unor pãmânturi mai întinse. „Pașã” era un guvernator de regiune, cu sediul la Silistra, pânã în 1800, dupã care s-a mutat la Tulcea. Dupã Evlia Celebi „...pașa de Silistra poseda feude întinse în pãrțile Babadagului, la Kara-su – azi Medgidia, Deli Orman în Delta Dunãrii, la Bazargic etc.”

În zona Dobrogei, turcii otomani vor construi, pânã în 1878, 140 de localitãți – orașe, târguri și sate, 196 de moschei, 12 seminarii teologice (medrese), 56 de școli și 8 gimnazii. În anul 1860 se va da în folosințã calea feratã Kustenge –Cernavodã, iar în 8 orașe dobrogene, la 1869, erau instalate linii telegrafice. De asemenea, în fiecare localitate mai mare – fie oraș, fie sat – se vor instala mai multe bãi publice și pe lângã fiecare moschee va exista, prin tradiție și obiceiuri, și un izvor de apã curgãtoare de folosințã gratuitã.

În privința situației juridice și politice a turcilor otomani, prin art. 3 din Legea de organizare a Dobrogei se prevedea cã „toți locuitorii din Dobrogea, care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetãțeni otomani, devin și sunt cetãțeni români”. În aceastã lege se garanta libertatea învãțãmântului pentru comunitatea musulmanã, cu condiția ca respectivele școli sã treacã la Ministerul Instrucțiunii Publice și cu precizarea ca predarea limbii turce sã fie însoțitã, în mod obligatoriu, de cea românã.

Tradiție și obiceiuri

Turcii au ca religie Islamul, religie divinã a pãcii și toleranței. Etimologic, Islam și Slm au aceeași rãdãcinã, cu înțeles de pace. Islamul, conform contextului istoriei și al civilizației, este, cronologic, ultima dintre religiile monoteiste, este o religie nãscutã la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea (d.H.), se socotește continuarea, confirmarea și completarea iudaismului și creștinismului. Învãțãtura Coranicã instituie direct trãsãturi de comportament, obiceiuri și cutume proprii, este un îndrumar de viațã scrisã în parametrii toleranței și bunei conviețuiri. Islamul îndeamnã la dragoste, la pace și prietenie.

Sãrbãtorile religioase sunt mai multe, dar cele mai importante sunt: Ramazan Bayram (Sãrbãtoarea postului) și Kurban Bayram (Sãrbãtoarea Sacrificiului). Nevruzul reprezintã o sãrbãtoare etno-folcloricã, ce marcheazã echinocțiul de primãvarã. În aceastã zi de sãrbãtoare a primãverii se

Desfãșoarã trei tipuri de jocuri distractive: a) Rostirea de cântece, doine, poezii, cimilituri; b) Întreceri hipice, lupte libere; c) Dansuri populare, jocuri în aer liber. O altã sãrbãtoare culturalã, etno-folcloricã și religioasã este sãrbãtoarea de Hâdrâlez. Este o sãrbãtoare câmpenescã, folcloricã, ce exprimã sfârșitul iernii și începutul primãverii.

Învãțãmântul în limba turcã are o veche tradiție, încã din perioada stãpânirii otomane, dupã care s-a desființat, în anul 1959, reorganizându-se dupã 1990. Limba turcã se studiazã ca limbã maternã 3–4 ore pe sãptãmânã în școlile cu predare în limba românã.

Turcii din România și-au pãstrat identitatea lingvisticã, etno-confesionalã și culturalã. Ei sunt o patã de culoare și frumusețe, de culturã în peisajul românesc, în primul rând prin tradițiile și obiceiurile lor, prin permanentizarea sãrbãtorilor specifice. Emblema etniei și a confesiunii dã culoare și frumusețe omului dobrogean iubitor de libertate, dreptate și adevãr în țara-mamã – România.