
UN PROIECT EDUCAȚIONAL
Claudia Popescu în dialog cu poetul Mircea Lungu(650)
Cartea. Să nu te sustragi vrăjilor ei intelectuale și-n răstimpul cât te gândești la acest fapt lasă-te luminat de paginile sale ca de stiletul unui fulger. A stabili un raport cu cartea înseamnă a medita la raportul tău cu lumea, cu viața care te absoarbe și cuvântul prin care autorul restituie în opera sa, discret, experiențele și acumulările sale de cititor și scriitor, de om al cetății cuvintelor.
CLAUDIA POPESCU: Sunteți inițiatorul proiectului educațional Bucuria lecturii. Proză contemporană românească 2022-2024. De ce educațional?
MIRCEA LUNGU: Proiectul identifică problema, nu teoretizează, propune soluții simple și se implică în finalizarea lor. Cred că merită osteneala. Sigur, m-am temut că realitatea îmi va sparge avântul. Personal, am mers în școlile pe ai căror profesori i-am cunoscut: o-nțelegere impecabilă din partea lor a semnificației, seriozității prinse matematic în câteva puncte de desfășurare și trei anexe.
Când e vorba de elevi, nu e de ajuns să le spui Cartea vorbește tuturor și pentru toată lumea sau că, Dacă eu am citit o carte, de ce n-ai citi-o și tu. Ei, și!, pot replica ei, și pe bună dreptate. De la sonoritățile scrise ale acestor formulări, am trecut la universuri epice ordonate pe pagină. Nimic nou sub soare, niște motto-uri, colo, doar că le-am pliat pe conceptul educaționalului pentru că el este mult mai aproape de copilărie și școală, ușor sentimental și nicidecum naiv, maleabil, dându-le astfel substanță, la concurență cu privilegiul informațional. În secolul XXI discuția referitoare la lectură o întâlnești acolo unde nu te aștepți. De ce educațional? Pentru că educația în sine înseamnă și lectură, apoi concurență, ambele preferând reperele solide, de calitate și de durată. Concurența este motorul muncii fiecăruia dintre noi. În absența reperelor pe acest segment al educației pentru învățare, lectură și al concurenței, învățământul gimnazial și liceal nu au ce apăra. Căci despre asta e vorba, despre o educație de tip umanist. E adevărat, greu de obținut, greu de păstrat și transmis, dat fiind asaltul tehnologiei. Pare un loc comun să spui că obișnuința lecturii definește caracterul uman și că astfel umanitatea sa poate căpăta trăsăturile unei frumuseți în mișcare De aici am dorit să pornim, eu, împreună cu echipa de proiect. Obiceiul cititului creează deprinderea lecturii și relecturii. Acesta este particularul luminos al educației: încurajarea și susținerea obiceiului cititului de la o vârstă fragedă și nicidecum un analfabetism științific și tehnologic. Daniela Varvara, doctor în filologie, profesor de limba și literatura română la școala gimnazială ,,Gheorghe Lazăr” din comuna Corbu, o binecunoscută poetă, de numele căreia se leagă festivalul Poezie la nisip, de la Corbu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, este coordonator împreună cu mine.
Ați micșorat la trei ani orizontul cărților ce pot fi citite. Ce ați avut în vedere?
Să nu uităm: cititorul este suveranul textului, și nu editorul. Promovarea cărții nu o așezăm sub semnul îndrăznelii, cum gândesc unii, a fi îndrăzneț nu e o calitate morală, nu?, care se cred tătici pe aici, adică le știu pe toate, ceea ce nu înseamnă că le-au și făcut, ci sub semnul unei sarcini pe care mi-am și ne-am impus-o toți cei implicați în dinamica acestei povești.
Lista cărților propuse școlilor care au vrut să intre în acest proiect a fost de câte zece titluri pentru primii doi ani. Pentru cărțile apărute în anul în curs urmărim aparițiile prin intermediul site-urilor editurilor și al cronicilor de întâmpinare din revistele literare. Întrucât proiectul l-am pornit în februarie curent, ziua a 16-a, titlurile alese de profesori și elevi sunt între patru și șase. Am luat în calcul și puterea financiară de a acoperi cerințele și posibilitatea ca un titlu sau altul să poată fi cumpărat în număr suficient de mare la un moment dat pentru ca lectura și schimbul de cărți între elevii clubului de lectură să aibă continuitate. E un proiect pilot, vrem să legăm colaborări solide cu aceste școli, astfel încât să-i aducem până în toamnă îmbunătățirile necesare, Contribuția noastră nu are în vedere influența unui autor sau a altuia, ci opera în sine. Primii doi ani sunt ani buni pentru cartea de copii, astfel că noi i-am propus pe cei mai merituoși, a căror scriitură este ușor abordabilă de către elevii claselor V-VIII și IX-XII. Sigur, este în interesul textului să încetinească lectura, multiplicând, prin calitățile sale, dificultățile de un fel sau altul, să temporizeze prezentarea părților așteptate, interesante, dar într-un mod care să stârnească curiozitatea. Azi el este funcțional. Idealul de lectură funcționează. Ce ne dorim? Să consolidăm baza, nucleul deprinderilor de lectură și relectură, al căror fundament nu este altul decât școala, prin profesorii ei dedicați, și față de care admirația mea este deplină. Sigur, ambiția noastră este de a-l duce măcar pe parcursul unei generații școlare, 2023-2027.
Se-ndepărtează duhul cărții de copii?
Dimpotrivă. Una dintre temele fundamentale ale Iluminismului francez, de exemplu, a fost chestiunea educației poporului, Diderot și D'Alembert lansând Enciclopedia ca proiect de a dezvolta această idee, sigur, cu mijloacele de atunci. Ei chiar lucrau cu acest duh al cărții, încercând prin operele și activismul lor de tip umanist, să schimbe realitatea politică și socială.
Acest duh îmi pare a fi supus unor situații în care este obligat să-și apere drepturile și nu să se adapteze lumii contemporane, mă refer aici la forma în care cartea pentru copii trebuie să fie accesibilă, și anume cea tipărită, pentru a-l obișnui pe copil cu forma și răsfoirea hârtiei tipărite, cu liniaritatea scrierii care te poate face să-ți exersezi priceperea la numărat, grafia interioară, ilustrația.
Revenind, duhul cărții nu se îndepărtează de copii, ci societatea îmi pare că-i pune la îndoială existența pentru puterea lui pură și, uneori, radicală. Bunul lui simț, iată că am adus un alt martor moral, dar și cei ,,șapte ani de-acasă” care ar trebui să devină cei ,,paisprezece ani”, educatorii, învățătorii și profesorii, iată-i ,,citați” și pe responsabilii care-și asumă toate răspunderile și creează condițiile construirii unui destin, nu mai sunt de ajuns. Cărțile îți pot ieși în cale, exact când îți trebuie, dar mediul social (familia, comunitatea) și cel instituțional-intelectual (școala), te stimulează? Ca să devină cu adevărat ,,vorbitoare” și mai apoi familiare, ai nevoie de mentori, iar aceștia sunt profesorii.
În Rachete, Baudelaire: ,,Omul de litere pune în mișcare capitaluri și inspiră gustul gimnasticii intelectuale”. Între mișcare și gimnastică, ne trezim în ăst secol cu alte rachete, în măsură să ne pună în evidență slăbiciunea și mă refer la enunțuri de felul: provocări majore, impact imediat și efecte de lungă durată, schimbări ireversibile, adaptări rapide la mutații sistemice deopotrivă naturale, politice, artificiale, epistemice, cosmice sau de ce fel mai ce vreți dumneavoastră, toate îmbrăcate cu mantia spiritului de bufonerie. Unde sunt gingășia spiritului critic, îndoielii, ce raport către om poate-ntocmi știința cunoașterii instrumentelor raționale precum și bunei discipline a gândirii? Sunt sigur că pot fi găsite, ne privesc, poate, de după colț, tocmai în aceste două cuvinte: Bucuria lecturii. Cu ani în urmă, într-un trimestrial de cultură constănțean, lansasem în dezbatere, împreună cu profesoara de limba română, scriitoarea Mirela Savin, tema: Ce mai citesc elevii noștri? A fost o colaborare între profesorii de română din câteva școli constănțene, s-a lucrat pe chestionare cu un număr de 108 elevi. ,,Într-o discuție liberă cu elevii de gimnaziu, unii dintre ei mi-au spus că nu citesc deoarece nu au nimic de câștigat în viață și că modelele care ne invadează zilnic viața prin intermediul televizorului, al ziarelor de can-can sau al internetului sunt oameni care au la baza cunoașterii experiența personală și nu școala”, nota Mirela Savin. Azi, sub o altă formă am reluat, împreună cu echipa de proiect, aceeași temă. Și aceeași teamă, sfâșietoare a nelecturii. Apoi, de ce să nu recunosc, mi-aș dori să am oglinda unei analize referitoare la relația copiilor de 7-14 ani cu cărțile și dacă tendințele, luând ca an de referință, de exemplu 2020, sunt în creștere sau în declin. Mă refer la lecturile zilnice.
Ați amintit despre echipa de proiect. Care este aceasta?
Pentru mine acest proiect este o sumă de experiențe, de ascultări, de colaborări și decizii. M-am sfătuit de la bun început și cu Daniela Varvara, Mirela Dumitru-Savin, doctor în filologie, profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Militar ,,Alexandru Ioan Cuza” și cu Ottilia Ardeleanu, poetă, membră a Filialei Dobrogea a USR. Fac parte din echipa de proiect și-mi sunt de un real sprijin, îmi dau încredere în reușită. Pe de altă parte, sunt profesorii coordonatori, cei a căror fină politețe m-au emoționat intrând în echipă și anume, Laivinia Mocanu, Nicoleta-Bona Mocanu, Ildiko Srîmboaia, Andrada Terziu, Adriana Pătrașcu, școala gimnazială ,,Tudor Arghezi”; Mădălina Raicu, școala gimnazială ,,George Enescu”; Mihaela Bretea, Ramona Mândreanu, Manuela Butuman, director școala gimnazială ,,Grigore Moisil”, toate din Năvodari; Danielea Varvara, Carmen Grecu, Alina Ifrim, școala gimnazială ,,Gheorghe Lazăr”; Mirela Dumitru-Savin, Daniela Ștefan, Mihaela Matache, Cristiana Panasianu, Geanina-Petronela Roșu, Mădălin Roșioru, Colegiul Național Militar ,,Alexandru Ioan Cuza”, Constanța. Împreună, aceste școli însumează 271 de elevi aflați în proiect. Meritul nu este al meu, ci al dascălilor entuziaști și creativi. Eu mă gândisem la 30-40 de elevi. Un punct din proiect se referă la organizarea de evenimente culturale, cu participarea unor scriitori ale căror cărți sunt în preferințele elevilor. Volumul Invizibilii al Ioanei Pârvulescu este unul dintre ele. Rămânem conectați la excelența în actul lecturii.
Închei prin a spune următoarele: sectorul cărții joacă un rol important în promovarea libertății de exprimare, a apărării demnității umane, și că, dat fiind importanța societală a accesului la cărți, invit statul român să recunoască valoarea cărților ca bunuri esențiale și a lecturii timpurii, și să ia măsuri la nivel național pentru promovarea competențelor de alfabetizare, prin cooperarea dintre sectorul cărții și cel al educației, monitorizând obiceiurile de citire, în special în rândul copiilor. În alți termeni, o societate educată își poate folosi vocea pentru a-și proteja și ține vii cultura și identitatea, perenitatea. Nu i-am auzit niciodată pe cei care strigă, prin mass-media, pe străzi, după votul electorilor dobrogeni, că sunt atât de dedicați culturii încât în patru ani vor construi la Constanța un Centru Național al Cărții.
Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc, aici, cuvintele lui Amos Oz întrebându-se și tot el răspunzând: ,,Din ce este făcut un măr? Pământ, apă, soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu nimic din toate astea. E făcut din ele, dar nu seamănă cu ele”. Așa este și cu Cartea. Este făcută dintr-o sumă de întâlniri fericite. Ne alăturăm acestora la întâlnirea cu elevii în demersul pentru educația pentru lectură, pentru literatură. Educația devine o navă de croazieră doar dacă ai credința, aici fac aluzie la tragedia Titanicului, că e nescufundabilă. ,,Mărimea dezastrelor descrește pe măsură ce oamenii le cred posibile și proiectează prevenirea sau măcar minimalizarea efectelor lor”. Sunt vorbele lui Kenneth Watt, profesor de zoologie, dintr-o carte al cărei titlu poate da și azi frisoane: Efectul Titanic: planificare pentru inimaginabil. În alți termeni: societate românească, în absența educației, la ce te poți aștepta, oricât am privi către viețile noastre imperfecte?
L-ați prezentat și în cadrul filialei Dobrogea a USR al cărei membru sunteți? Cum a fost receptată propunerea?
Cu indiferență. Ăsta a fost timbrul unei realități vizuale. La finele anului trecut l-am propus într-o ședință a Comitetului de Conducere al cărui membru sunt. În statutul uniunii, la secțiunea Filiale, este un articol în care scrie negru pe alb, referitor la acest comitet că: ,,hotărăște participările la proiecte și programe culturale, precum și strategiile care privesc Filiala”. Nicio dorință a vreunuia de se alătura echipei noastre. De neînțeles dar nu de neimaginat. În aceeași zi, l-am propus și celorlalți colegi din filială, într-un fel de întâlnire de sfârșit de an. Aceeași neutralitate. Un observator din exterior ar fi rămas paf. Dar nu fac din asta o dramă. Transparență, implicare, receptare, solidaritate de breaslă, obișnuința de a lucra în echipă pentru un țel comun? Haida-de! De aceea nu veți găsi nimic care să se-ntoarcă în școli sub forma colaborărilor de lungă durată cu acestea. Nu știu dacă în România se derulează un astfel de proiect, chiar și sub forma unui proiect-pilot.. Să fim serioși. Asumarea ar fi presupus propunerea lui pentru a concura la proiectele U.S.R., or, este bun doar ce propune președintele sau nu știu care redactor șef de revistă, degeaba scrie în statut.
Bucuria lecturii. O lume grandioasă și crudă, asemenea olimpismului. Merită (re)descoperită. Nu cunosc să existe o poveste mai frumoasă. Ea mă face să-mi imaginez ceremonia întâlnirii elevilor în clubul de lectură, locul unde se-mpletesc timpul povestit cu timpul povestirii, locul unde uită de lecțiile pentru acasă. În calitate de personaj al propriei povestiri rămâne cartea cu sonoritățile sale scrise, care, sper, să supraviețuiască trecutului în memorie, ani și ani.
Vă urez succes.
Mulțumirile mele le însoțesc cu acest epilog care vă propune să ne imaginăm, cu încetinitorul, urcați pe Vârful Răsăritului din Coreea de Sud, cum vocea, ca ieșind dintr-un luminiș, a filosofului chinez Zhuangzi ne-ntâmpină cu acest pasaj interogativ care îmi place foarte mult, în timp ce un ceai fierbinte insistă să-l sorbim, prelung: ,,Oare Cerul se mișcă și Pământul este nemișcat? Oare soarele și luna își dispută locul? Cine le stăpânește? Cine le rânduiește? Cine, statornic și fără nici o treabă, le împinge și le pune în mișcare? Să însemne oare că acesta este un mecanism ce nu poate fi oprit? Vântul se ridică la miazănoapte și o dată bate spre soare-apune, o dată spre soare-răsare, învârtejindu-se deasupra. Cine-l suflă și-l absoarbe? Cine, statornic și fără nici o treabă, îl contopește într-o suflare?” Cu alte cuvinte, cunoașterea îl apropie pe om de cer și îl îndepărtează de pământ?