„Nu am nicio reținere(6111)

în legătură cu experimentul schimbărilor care se vor petrece”. Amorțitor, în plină lumina unei conferințe de presă, glasul oficial, ca al unui ecleziast, al primului Ulise de tranziție de la incompatibil la compatibil, de la imposibil la comic, pare decis să închidă toate căile de atac ale presei cu această propoziție: ,,Nu am nicio reținere”. Probabil că nici dacă ar fi fost spânzurat de limbă, n-ar fi avut… Cum să te simți în siguranță în fața unei astfel de declarații publice?

Celălalt, ,,Piept al oștirilor, suflet și spirit/ ce fereci gîndul și simțirea noastră/ A tuturor, ascultă-l pe Ulise!” își înnădise urechile: din gura lui nimicuri. Cu privirea tâmpă privea peste sala unde avea loc conferința de presă. Pricina prezenței celor doi, în zâmbetele soarții?, era să transmită, cu claritate distincția între societatea românească europeană de până la ei și societatea precedentă, adică a ,,semeței” luntrișoare liberale mânuită de cavalerii iohaniții Orban, Cîțu și compania de bine întreținuți și, desigur, schimbarea ritmului vieții după al treilea fus orar propus de ei, 'nălțat în slujbă, convinși fiind, că doar nu au nicio reținere, că astfel vor oferi cea mai clară ilustrare a condiției umane românești: evident, este vorba de comasarea alegerilor europarlamentare cu cele locale și, ca să nu fie nicio negare ostentativă în piața publică, marcarea tranzacției s-a făcut prin băutul adălmașului, că așa cere transparența decizională, unde altundeva dacă nu la primul Agamemnon de Cotroceni (,,trîntit în patu-i leneș, ziua-ntreagă se ține de năzbâtii”) ,,căci vorbele lui/ S-ar cuveni în bronz să și le sape…”

Pieptul oștirilor s-a distins prin poziția de drepți, când presa rostea numele lui Agamemnon, negând că acesta n-ar fi ca un stup spre care au dat albinele năvală, fie peneliste, fie pesediste, spre-a le credita cu un rol politic exagerat. Ambelor le sunt pe plac fumăritul, preocupările pentru stabilitate, mă refer la faptul că este vremea ca ramele din stupi să fie vizitate atent ca nu cumva vreo familie de trântori să sugă șugărul topit de apicultori de curând sau pentru o oarecare asigurare împotriva schimbărilor de direcție politico-etnico-civilă-patriotică, căci dezbinările se-ntrec la număr, precum și impozitul pe concediile medicale, atâta timp cât ei nu se tratează, ferit-a sfântul!, la aceeași medici de la stat.

Din poziția mea de observator perplex, îngrijorat de această solidaritate mecanică și organică, ca să folosesc o noțiune din sociologia lui Emile Durkheim, înțeleg că separarea meseriilor, separare care a format cetățeanul și omul politic, în fond ambii sunt cetățeni dar la fel de deosebiți precum cetățenii și soldații, ar fi o strategie greșită care ar oferi perspectiva de uzurpare, cu implicații cruciale pentru societatea noastră, a democrației și privarea de fapt a poporului ,,suveran” pe avuțiile sale, de propria-i siguranță și propriul progres.

Totul, adică insepararea, se face în interes național. Păi, dacă e interes național, nu era bună o consultare națională în detrimentul lipsei de supraveghere? În Sparta, devotamentul față de onoare devenise atât de extrem, ca și cum ar fi curs în sângele ei de cetate, încât era considerat o formă de virtute.

Ei, omule politic modern de factură românească ai cumva o neliniște morală când vine vorba de devotament sau devotamentul este o invitație la oportunism (folosirea circumstanțelor în interes personal, încălcând principiile)? Cetățeanul și poporul, acesta mi s-a părut a fi sloganul lansat de cei doi, la acea conferință de presă, unul încruntându-se ori de câte ori, pe firul reflecțiilor sale asupra destinului său politic, supt și palid, declara: ,,Nu am nicio reținere”, celălalt, o versiune a unui gheneral, de jocul măștilor părând mândru, respectând gradul (politic), teapa, slujba rânduită, a școlii titluri, laurii și sceptrul, porunci și planuri, părea că cere niște coaste de oțel, căci altfel ar fi plesnit de râs. Mai lipsea să-și ducă degetul la gură.

Știu oare, amândoi și, la rându-le, cei care, în comunitățile locale, ca soli politici cerând votul electorilor că, în calitate de subiecte politice complementare indispensabile democrației, cetățeanul și poporul sunt în egală măsură premise și produse ale democrației? Întreb și eu spre a-mi îmbujora, sfios, obrajii. Dacă da, vom vedea cum regimul politic, în noua sa metamorfoză, va gestiona în folosul societății românești spațiul întotdeauna căscat între ficțiunea politică și realitatea sociologică. ,,De nu, sămânța-i va rodi ponoase/ Și-acestea ne vor sugruma. Dar cum?”

Citesc cifrele sondajelor politice personalizate: măsurarea încrederii electorilor în responsabilii politici și în instituțiile cetății constituie una dintre țintele privilegiate de analiză. Și ce constat? Diagnosticul nu este unul menit a face elogiul democrației, ci unul al declinului politicului, al instituționalizării îndoielii și, spre stupefacția mea, a semnalizării (re)apariției unor frății criminale, pe fondul încrederii universale că în funcțiile administrative și de decizie au fost promovați oameni onești.

Deși nu a început campania electorală, pe banii contribuabilului, să nu uităm, deja au apărut (ordonanța guvernului nu sancționează aceste fapte), imense afișe ticluite ca la tragerea la sorți, dând de veste tuturor că asociațiile politice au oameni mai buni, dar că ,,Urzeala e țesută-nțelepțește:/ Pe elector cu osul fuduliei îl momește/ Și-apoi de pene-l jumulește”.

Dar nu mai zăbovesc, iubite cititor primește-acum adânca-mi plecăciune: ,,Să mergem la palat, să afle-oricine,/ Din ce-o urma, atît cît se cuvine”.