Pinocchio-ul electoral(3582)

Indivizii mor, dar nu și colectivitățile. În ele ipocrizia, delațiunea, minciuna, ura, speranța, resemnarea se păstrează ca și demonii care le-au dat naștere. Ele vor rămâne neiertătoare pe veci. Ele țin registrul operațiunilor din cetate precum și al propriilor investigații. Când ajung în punctul în care consideră că trebuie să fie expuse publicului, se trezesc că mass-media fie este reticentă, fie are datorii scrise pe cârpele ce plutesc pe heleșteie, fie au inspirat damful oțetului săgeții care lovește în stupul agricol al bucății de zahăr muiat în saramura de scrumbie în sezonul prohibiției, ca să nu mai vorbesc de motivul editorial.

Cum i s-a-ntâmplat scriitorului italian Antonio Scurati, căruia i s-a anulat discursul pregătit pentru RAI 3, în cadrul ceremoniilor din 25 aprilie dedicate eliberării Italiei de sub Germania nazistă. Motivul cenzurii? Denunțarea legăturilor puternice dintre guvernul Giorgiei Meloni, considerat de acesta ca fiind de extremă dreapta și moștenirea fascistă lăsată de Benito Mussolini cu sprijinul Germaniei lui Adolf Hitler.

Căci nimic n-ar trebui trecut cu vederea. Nici măcar frumusețea care se evaporă din mâinile Tomisului! Trebuie să știm, dar vom ști? Ținta? Descoperirea farmecului societății radios strânsă în jurul discursurilor puțind a usturoi și a nasului pinocchios. La radioul național tocmai aud că, cu aceste discursuri ar dori să miște România. Încotro? Pe toboganul descoperit sub o trapă dintr-o sală de jocuri de noroc a Cazinoului pătruns de putoarea crabilor electoraliuns, ducând direct în mare? Și, cum colectivitatea nu este apărătoarea moralei citadine oficiale înălțate pe orizontala și verticala panourilor publicitare electorale betonate pe tot felul de sensuri de circulație, plimbate, obturând admirația călătorului cu autobuzul sau ,,împușcate” pe ziduri pe care altfel nu le-ar putea aborda nici măcar printr-o tentativă de cățărare, cum i se poate da voce?

Dar mai știi? Când e vorba de cățărare... Protagonistos sau primul actor, după ordinea apariției, cum era denumit în teatrul antic, nu este însoțit de cor, în decor. Își ajunge sieși, devenind, pe seară, unsul salivei lanternelor din plutele de salvare, personajul colectiv, desigur, al aparatului de partid, purtând în spate oblonul care trosnește de greutatea vulturilor cârnățari, devenind ,,vocea umană”, sigur, nu din piesa omonimă a lui Cocteau. Niște ființe de plastic, cu portret, corp, cum ne-a obișnuit epica. Alte elemente de identificare lipsesc, în afara celui din cartea de identitate și a siglei asociației politice.

Cam puțin, mon cher! A!, a fi proprietarul (o fi având acte?) unui panou, parasolar, paravan, afișier, indicator, îndrumător, avizier, pare o oportunitate pentru candidați de a se gândi la subiecte mari, prin lucruri mici plătite din banii contribuabilului, de a se gândi la mari fenomene sociale. E ceva, nu? Silvio Berlusconi ar fi făcut, prin publicitatea electorală, din cetățean un client. Cum ar veni, a intervenit contractul. Și nu pot aici a nu cita, cum am făcut-o și în celelalte editoriale, din teatrul lui Shakespeare: ,,Pe mine cin'm-alege/ Cu ce i se cuvine se alege”. În ipostaza de cetățean, autonomia lui este maximă, pe când în cea de client, ea este relativă.

Ordinea liniilor verticală-orizontală nu încălzește nici subiectul electoral, nici circulația sângelui acestuia, așa cum ni se înfățișează pe ecranul panoului: mai lipsesc difuzoarele ca niște aspersoare clandestine povestind despre ideile principale și greutatea smoalei lipite de contracandidați de penele grăsuțe întinse în spuma șampaniei cu care și-au plătit datoriile.

Deja circulă zvonul prin cetate că unele panouri electorale sunt astfel poziționate încât unite, punctele dintre ele ar imagina o hartă astronomică care le-ar ține de urât pe toată durata campaniei electorale. După aceea? Dacă electorii au cabulipsit să îi trimită acasă, pe motivul nasului pinocchios, cum rămâne cu cearceafurile presărate cu parfumul rozului somnambul?

Mai poți spune, neică, în stilul aforistic al lui Brâncuși: ,,Eu sunt regele care face ceva pe coroană. Eu sunt Dumnezeul care se sinucide. Sunt sclavul care caută libertatea în timp ce se roagă lui Dumnezeu să nu o găsească”?