DREPTUL DE PORT CARTE(434)

,,Dar inima mea era dăruită lui Lev Tolstoi. Am hotărât atunci și acolo că, într-o zi, aveam să fiu soția lui. După ce a plecat, m-am furișat înapoi în salon și am legat o panglică roz de piciorul din spate al scaunului pe care stătuse”. Providența, în înțelepciunea ei, avea să decidă. Legământul, în tot ceea ce trebuia făcut era să nu inventeze nimic de dragul parabolei panglicii. Ca și în cazul viitoarei Lizzie Melville, parabola nu avea un singur personaj. ,,Ideea de a mă mărita cu Herman nu-mi trecuse prin minte până atunci, dar a devenit limpede în după-amiaza aceea, când a apărut pe neașteptate, ca împlinirea unui vis pe care nu l-am avut niciodată. Totul mi-a devenit brusc evident și mi s-a părut inevitabil”.

Două ,,înmormântate de vii” supunându-se unei singurătăți impuse, dacă nu exagerez, și care, din când în când, aveau să dea la iveală latura nefericită a unor căsnicii contemporane pe care alte femei le-ar fi considerat drept provocări inacceptabile. Antenele pentru detectarea pericolelor venite din partea vocilor totalitare ale propriilor soți aveau să se-ntindă, telescopic, mult mai târziu.

Conștiente de nevoia primară a scrisului, scrisul devenit foame dar și productivitate literară a singurătății ostile alimentând prestigiul, orgoliul conștiinței de sine critice și al sensibilității ieșite din comun, ambele s-au lăsat hărțuite de consolarea că fiecare carte scrisă ar putea fi ,,darul suprem pe care orice muritor poate să-l ofere semenilor săi”, cum bine scrie Nietzsche în Zarathustra.

Și totuși, încurajatoare pentru mine, chiar citite pe tăcute, și chiar dacă nu vorbesc despre lectură, dar o implică, sunt aceste rânduri invocând o unduitoare amintire care n-avea să îndulcească, precum lemnul lui Moise apele amare ale mării (înțelegeți că trimiterea la mare nu este gratuită), existența aceleiași Lizzie: ,,Eram aproape beată de fericire crezând că mi-am găsit un Charles Dickens, un om de litere robust și înfloritor, că avea să ne poarte pe culmile faimei și ale bunăstării”. Bunăstarea curgând din puterea scriitorului transferată cititorului spre a-l îndemna să subscrie la cele scrise urmând invocația cu care Cervantes ne introduce în prima parte a lui Don Quijote: ,,Cititorule lipsit de alte treburi”...

Dar nu de asta povestea celor două femei mă ține legat de subiect sau că pagina ar fi goală, goală pentru ochiul nostru neexersat, că altfel, dac-am ști cum și cu ce să explorăm interiorul fibrei, ne-am da seama că discursului nostru nu i-ar mai trebui cenzura.

De peste ocean, evitând brutalitatea perversă a lui Melville, acesta deseori se compara cu poetul englez John Milton, care, orbind la bătrânețe se baza pe soția lui că-i va citi, spre a-și scrie interminabilele versuri tunătoare, când îi vorbea Lizziei, aceasta îl liniștea:

– Ochii mei, bieții mei ochi, se plângea el când se lăsa întunericul și lămpile pâlpâiau, în fapt grăsimile animale. În curând o să orbesc și va trebui să-mi citești.
– N-o să-ți citesc niciodată, îi spuneam.
– Îmi urăști munca, zicea. Urăști tot ce fac eu.

Cum putea spune ceva atât de dureros? Nu-i copiam și recopiam mai multe romane, în salonul friguros la Arrowhead, tremurând pentru că el nu adunase și nu tăiase destule lemne de foc? Nu reciteam pasaje fără număr la lumina multor lumânări, citindu-i cu voce tare la ore târzii din noapte, făcând modificări mai mici sau mai mari la cererea lui? Scrisul îi trăda caracterul imprevizibil (își părăsește pe docurile din New York soția și fiul de șase luni, spre-a traversa Atlanticul pe-o goeletă cu pânze plecând spre Liverpool), nesiguranța și stângăcia. Ortografia inconsecventă sugera o inconsecvență a sufletului”.

Până la final, Lizzie se va raporta cu noblețe la o lume care o vrăjise: ,,Acum, aproape în fiecare seară, înainte de culcare, mă ruga să-i citesc, pentru că ochii nu-l mai ajutau. Intonam pasaje lungi din Homer, în traducerea lui Chapman, ,,Chapman e luxuriant” mă asigura el. Cum nici auzul lui nu mai era perfect, repetam de două sau de trei ori – ceea ce nu-i neapărat rău când e vorba de Homer...

Lucrul a durat toată vara fierbinte a anului 1889. Scria în răcoarea dormitorului de deasupra salonului principal, șezând în fotoliul de piele roșie care fusese al tatălui meu... Stătea aplecat asupra manuscrisului zdrențuit ore în șir, ținându-și paginile aproape de ochi ca să le citească cu o lupă..., îl ajutam cât îmi stătea în puteri, prinzând cu ace paragrafe noi în josul paginii, trecând pe curat pasajele dificile, ca să vadă ce făcuse. Uneori îmi era imposibil să-mi dau seama ce voia să spună și nu îndrăzneam să întreb prea des fiindcă întrebările îl enervau. Dar de obicei îi înțelegeam intențiile, corectându-i greșelile, periindu-i frazele, adăugând câte un adjectiv sau un adverb. Era întotdeauna mulțumit să găsească pe birou paginile proaspăt copiate, după micul dejun.

– O, Lizzie, spunea el, ești un miracol!”

Povestea celor două mă ține legat de subiect. S-a gândit cineva la condiția de a fi manuscris? Imaginați-vă o corespondență între cele două, plecând de la condiția și neastâmpărul acestuia, cu Sofia Andreevna confesându-i-se Lizziei: ,,Numai eu puteam descifra scrisul lui Liovocika. Hieroglifele lui ca niște crabi umpleau marginile ciornelor, înnebunindu-i pe tipografi. Corecturi după corecturi. De cele mai multe ori nici el nu mai putea distinge ce scrisese. Dar eu puteam. Îi citeam intențiile, și cuvintele deveneau clare. Scria Război și Pace, îmi aducea pagini să i le copiez. Cred că n-am fost niciodată mai fericită decât atunci când îmi lăsam mâna să înnegrească paginile acelea, lăsam cerneala de India să invoce o viziune mai pură și mai sacră decât orice a văzut ori a visat vreodată”.

Refuz să inventariez anumite nefericiri și stări fizice prin care au trecut de-a lungul vieții lângă astfel de soții. Sau erau acestea un fel de eliberare și împlinire a ceea ce și-ar fi dorit să devină? Ceea ce s-a întâmplat cu existențele lor terestre și temporale, se actualizează cu fiecare dintre cititorii acestora, și, odată cu ei se actualizează, de-a lungul întregului timp disponibil, înșiși scriitorii.

Dar să continui: ,,După-amiaza stăteam ore întregi discutând lângă un foc de cărbune, bând ceai de tei și discutând modificările. ,,Natașa nu i-ar spune niciodată așa ceva prințului Andrei” îi spuneam. Sau ,,Pierre e prea simplu aici. Nu e atât de stupid cum pretinde el”. Întoarcerea la anumite pasaje conferea textului fluctuant o identitate stabilă. Faptul acesta dezvăluia că ambii îmbrăcau textul într-o formulă rituală.

Ce urma? ,,Nu-l lăsam să scrie prost. Nu-l lăsam nici să picotească în birou sau să petreacă prea mult timp călare... Liovocika avea treburi mai importante. Iar eu îl trimiteam la masa de lucru. Eram importantă pentru el”.

În ipotetica lor corespondență, Lizzie notează cu blazare, fără a se fi gândit vreodată să depună o cerere pentru faliment: ,,Câștiga foarte puțini bani – salariul era o insultă pentru un om de condiția lui –, dar nu asta era problema... dispoziția schimbătoare a lui H.M. mă îngrijora”, cum și ,,la naiba cu dolarii”, cum îi plăcea lui să spună... și ,,Firește că lui Herman i-ar fi plăcut să-și întrețină familia ca om de litere. Dar cum?”. În ce termeni i-ar fi răspuns Sofia Andeevna?

Păi să aflăm: ,,În seara aceea, servitorii au pregătit mai devreme o cină elegantă pe terasă, așternând masa sub soarele după-amiezii târzii. Sora mea, Tania, adusese un minunat pate de fazan de la Moscova, pe care l-a servit pe un platou de cipolin – un cadou de la mama. Aveam și pâine neagră proaspătă scoasă din cuptor. Și struguri mari, umezi, în castroane albe, și portocale din sud, în castroane roșii. Și borșci și, mai târziu, rață în aspic parizian. Prăjituri dulci din tărâțe și miere se revărsau dintr-un coș”. Ce ți-e și cu duhul bucatelor! Pot eu continua fără a le filtra amintirile cum o fac și acum în ceea ce-l privește pe Melville? ,,N-o să mă mai plâng niciodată de viața mea”, îi scria Melville. ,,Am privit în ochii diavolului”.

Ochii diavolului erau războiul lui Lincoln și morții lui; în urma unei corespondențe cu vărul lui, Henry Gansevoort, colonel într-un regiment de cavalerie din N.Y., obținuse permisul de a veni în vizită pe linia frontului. ,,H.M., se destăinuie Lizzie, a sosit la fața locului a doua zi, ca să ia morții și răniții de la hotel. Era prima dată când avea de-a face în mod direct cu războiul sau cu consecințele acestuia, și oribila scenă l-a zguduit”.

Dar cărțile, după cum bine știau și Pinocchio și Lizzie, nu pot hrăni un stomac gol, goliciune devenită unul dintre obstacolele de netrecut în calea transformării sale, mă refer la păpușa din lemn, în cititor. Ce mă face să palpit este imaginea cărților aruncate de tovarășii lui: fără să-l atingă, ele ajung în mare (trec peste clocotul lăuntric al paginilor la contactul cu apa), nimerind într-un banc de pești care-ncep să ciugulească hârtia, dar imediat o scuipă afară, sigur nu pentru gustul cernelii sau al compoziției paginilor: ,,Astea nu-s pentru noi; noi suntem obișnuiți cu mâncare mult mai bună”. Dacă o ediție groasă, cartonată din Manualul de Aritmetică aruncată spre același Pinocchio nimerește un alt băiat, omorându-l pe loc, necitită, cartea poate deveni o armă letală, nu?, s-o auzim acum pe Lizzie, pentru că eu nu sunt clarvăzător: ,,În cea mai mare parte a serilor scria poezii la lumina lumânărilor în dormitorul nostru până târziu în noapte.

– Oi fi tu multe, Herman, i-am spus într-o seară, când stăteam în dormitor, după cină, dar nu și poet.

N-am vrut să-i fac rău. E de datoria unei soții să spună adevărul, și acesta era adevărul adevărat, după părerea mea. Poezia nu e ceva ce poți forța... S-a ridicat de pe scaun, privindu-mă rece, fără dragoste..., a ignit oribil, apoi mi-a aruncat în cap un volum gros de Milton. Marginea cărții m-a lovit în ochiul stâng, deși am încercat s-o evit. Am înghenunchiat pe podea, acoperindu-mi fața. Cu ce bărbat mă măritasem!”

Pe un diapazon asemănător, Sofia Andreeva își plânge și ea soarta, ca și cum s-ar fi aflat în fața nisipurilor mișcătoare ale destinului ce părea roz: ,,Sunt o sclavă. O proscrisă în propria mea casă”. Strângând-o în brațe, Lizzie ar fi încurajat-o astfel: ,,Mi s-a spus, Sofia, mi s-a spus că nu ești moartă”, pentru ca apoi, abia deschizându-și buzele, să murmure: ,,Devenisem, la mijlocul vieții, în toiul căsniciei cu Herman Melville, o prizonieră. Și voiam să mă eliberez”.

Care ar fi fost reacția Sofiei? De consternare? De refuz de a crede? Dintr-odată vremea ceremoniilor domestice de copiere și recopiere a manuscriselor, a stabilirii etichetei pentru lecturi și relecturi în așteptarea reacțiilor critice de neevitat, ambele soții fiind bune și răbdătoare cititoare, se ducea de-a dura. Numai că unul n-avea nevoie să moară pentru a cunoaște consacrarea, celălalt, da. Ziarul N.Y.Times a publicat un necrolog în care titlul romanului Mobby Dick a fost scris Mobbye. De n-ar fi fost acea greșeală, care să scurt-circuiteze atenția publicului, probabil că Melville ar fi continuat multă vreme să cânte în corul scriitorilor ce așteptau cronici favorabile din partea criticilor pentru cărțile lor.

Eu nu-mi pun probleme cu ce versiuni au ieșit în lume cei doi scriitori: cu ale lor sau cu cele periate de soțiilor lor, ci doar adaug: fiind vorba de un ,,dar suprem” ,, nu trebuie să te aștepți să faci avere de pe urma unor cărți scrise în folosul omenirii”, cum declară un personaj din preajma Sofiei Andreevna, deranjat de faptul că cineva, mai ales cei săraci, ar trebui să plătească pentru a citi ceva scris de un scriitor.

Oamenii depre care am scris, poate am fost noi, bunule cititor. Poate ți s-au părut banale toate aceste imagini pe care ți-am propus să le revedem, dar ele fac parte dintr-o galerie de imagini din care am extras doar câteva, deloc aleatorii, și nu pentru că aș fi ascultat de după uși, aș fi ciulit urechile de după draperii, sofale, ascuns după tocurile ușilor bucătăriilor sau de după copaci, ci pentru că totul este scris în cărți, care te așteaptă.

Astfel, ,,În noaptea aceea, în cabina lui, fumând la lumina lămpii, Herman nu se gândea decât la Alexander Swift. Era convins că-l mai văzuse cândva pe băiat, oricât de improbabil era”. Nu știu dacă două pietre de sare îi sclipeau în pupilele luminate de flacăra petrolului lampant. În fapt, ardeau grăsimi animale în plete lungi care îl țineau treaz. Apoi, scrie W.H. Auden, într-un poem dedicat lui marinarului Melville:

,,Către sfârșit a plutit într-o blândețe neobișnuită,
A ancorat acasă, ajuns în fine la soția lui
Și a trăit la adăpostul mâinii ei
Și zi de zi a mers la birou,
Ca și cum meseria ar fi fost o nouă insulă”.

Aceste detalii și-ntrețeserea de evenimente și personaje, vin la concurență cu o sumbră vulnerabilitate reconstituită de Sofia Andreevna într-o ultimă scrisoare către Tolstoi: ,,Nu te teme, dragul meu, că voi veni să te caut. Abia mă pot mișca, atât de slabă am devenit. Nu te voi obliga să te întorci, pentru nimic în lume. (și Melville își părăsește pe docurile din New York soția și fiul de șase luni, spre-a traversa Atlanticul pe-o goeletă cu pânze plecând spre Liverpool). Plecarea ta mi-a dat o lecție, o lecție cumplită. Și dacă nu mor în urma ei, și tu te întorci la mine, voi face tot ce îmi stă în puteri să-ți ușurez viața. Simt însă în adâncul ființei mele că nu ne vom mai întâlni niciodată...”

Dar toată lumea suferă, și-ți dau dreptate bunule cititor. Da. De aceea-ți propun să accepți aceste rânduri, nu pentru a accentua întoarcerea la o melancolie sau pentru că și Robert Schumann ar fi suferit, o mărturisesc sonatele pentru pian (Sofia a renunțat la studiul pianului pentru-o iubire profundă), ci pentru că amândoi le-am simțit lacrimile mărturisite, evocatoare, sondând adâncurile ființei soților cărora le-au supraviețuit. Le pipăie tablourile! Le simți lacrimile? Ai descoperit picăturile de vopsea? Rembrandt le-a introdus în pictură după moartea soției și fiului lor.

Te las pe tine să descoperi restul. Eu nu sunt atât de disperat încât să accept să umplu pahare de șampanie într-o sală de așteptare, chiar dacă cele două soții au hotărât să se-ndrăgostească, motivațiile fiind inventate mai târziu, și nici să fiu văzut în compania unui clarvăzător pentru-a decide o serie de mari hotărâri care să-mi angajeze viața.