,,Mai trebuie să luăm aminte că în înseşi prefacerile ce au loc în făpturile naturii, există ceva ispititor şi atrăgător... Lumea se duce în vilegiatură la mare, la munte, şi tu însuţi ai obiceiul să doreşti cu aprindere aşa ceva“. Cum să nu dau dreptate acestor gânduri ale lui Marc Aureliu în timp ce cobor treptele atât de popularizatei - de către filosofii turismului constănţean, atoateştiutori, chiar am primit o epistolă în acest sens cu antetul Plajele oţelite române, eu am glumit pe seama celor scrise, nu ca să le contrazic optimismul nejustificat - plaje MODERN, loc în care şi generaţia mea a petrecut neuitate ceasuri de abandon sub vipiile soarelui, mângâierile matematice ale valurilor strunite ale mării şi declaraţiile de bună prietenie ale vânticelului de vară. Şi, coborând eu treptele către plaja pe care filosofii turismului constanţean au studiat bazele logicii, mai să mă împiedic în gunoaie de tot felul, mai să iau peturi la şuturi invocând limitele limbajului, mai că ascult şi alte glasuri care nu mă contrazic.

Vânzătorul de pălării cu care mă bag în vorbă, îmi spune că nimeni nu a măturat treptele de când s-a deschis plaja. Poate respectul faţă de plăjieri o fi doar un concept pe care filosofii turismului constănţean, iubitori de altfel ai problemei clasice a filosofiei constând în relaţia dintre trup şi suflet, nu pot să-l aprofundeze, iar conştiinţa lor de compartioţi pleacă din şi se întoarce doar în propriul lor buzunar, cu prilejul dineurilor de la conac. Sigur, nu sunt defel chinuit de această chestiune şi nici de aceea a treptelor cărora, în bună parte, li se vede, ca lumina zilei, armătura, altădată acoperită de beton şi mozaic. Sigur, ce spun eu poate fi o chestiune care să plece de la capacitatea mea de a mă racorda la un filon naratologic dintr-un alt timp, iubitor de poveşti. Poveşti care definesc, totuşi, spaţiul acesta ca o cochilie, care este TOMISUL, neavând nimic de a face cu ficţionalul. Şi dacă cineva îl va invoca, fotografiile de faţă spun şi ele un adevăr. Iată de ce nu pot vorbi despre o aşa-numită Şcoală filosofică de la Constanţa, loc unde s-ar dezbate dialectica turismului, a plajelor privilegiate şi a aparenţelor înşelătoare, a marilor teme ale teatrului antic şi contemporan de către literaţi ai catedrelor universitare constănţene. În fine.

E adevărat, nimic nu poate scăpa totalităţii. Cu astfel de gânduri ajung pe nisip, crezând că indignarea mea se va stinge. Mă contrazice o terasă din dreapta, lăsată în paragină şi devenită vremelnic adăpost pentru oareşicine şi, desigur, ţintă pentru diferite glume. Dar nu insist asupra unei asemenea contradicţii ca reflectare a unei o realităţi economico-socială asociate cu ascuţimea minţii filosofilor turismului constănţean şi expresiile lor complexe, pline de echivoc şi ale definiţiilor picturaliste estivaliere. Însufleţit de alegerea făcută şi pentru că sunt un fel de copil al plajei MODERN, am venit întotdeauna cu cearceaf la mine, lăsând turiştilor posibilitatea de a folosi un vestiar, dacă nu vor să se dezbrace în văzul lumii. Vestiarele nu mai există, nu pentru că cineva le-ar fi demolat, deşi la anul s-ar putea să mă întâlnesc şi cu situaţia asta, dar nu e treaba mea, au uşile ferecate. Vara asta, fără vestiare! Nerăbdător, fac prima baie în mare. Din apă văd că digul de est care ducea spre larg a fost înălţat, având o cale de acces betonată şi cu o pantă al cărei rost nu îl detectez. Probabil nici angajatul firmei de pază DETECRORS nu detectează autoturismele care intră pe plajă, deşi bariera pe care o păzeşte nu le-ar da dreptul. Desprins din peisaj pare şi gardul de plasă dinspre sud, cum ai privi spre larg, abandonat de către cei ce au lucrat la construcţia şi consolidarea digului de care spuneam şi care au luat din plajă o parte, atunci când au folosit maşini de transport greu. Sau eu ştiu, crăpătura aceea de plajă poate va deveni proprietate privată a cuiva care vrea să trăiască personal întâmplările umflându-şi plămânii şi nările de briza mării. Sigur, nu mi-am propus să-i dărâm structuta retorică a acestuia şi nici să mut un rând de umbrele, tot dinspre partea de sud, cum ai privi spre largul mării, unde plaja se îngustează şi plăjierii cu cearceaf nu prea mai au loc să se instaleze, să petreacă şi ei un ceas, două la soare şi nu la umbră. Că de aceea doar vii la plajă, să stai în bătaia soarelui până se lasă în spatele orizontului şi nu a umbrei!

La plecare am vrut să folosesc unul din duşurile publice, care anul trecut funcţionau. Am râs pe înfundate. Lipseau robineţii, deci silueta alunecoasă a apei nu avea cum să se reverse asupra mea. Nu avea rost să fac reverenţă în faţa ţevilor de apă, aşa oarbe cum arătau fără robineţi. În calitatea mea de plăjier am simţit, totuşi, o oarecare simpatie faţă de aceste ţevi asupra cărora, sper, să nu se reverse niciodată mania persecuţiei cuiva. Plecam fără un gând anume faţă de filosofii turismului constănţean iubitori, cum se ştie, ai pianului şi viorii, ştiutori să transforme un concert de pian într-unul de vioară, siguri pe ei că au mâncat din pomul cunoaşterii.
În schimb eu, ca să scriu aceste rânduri a fost nevoie să îmi înmoi pana, nu în cerneală, ci în apa Mării Negre. Ceea ce înseamnă că ele, cuvintele, au fost scrise pe apă.