Nu cred că aveam mai mult de șapte ani. Într-o zi, mama a venit acasă cu un băiețel de seama mea și mi-a spus, citez: “El este fratele tău și o să stea o vreme la noi”...Nu stăpâneam prea bine relația dintre frați în natură și nu eram nici iscoditor, ca acum, când tai firul de ață în patru din orice. Așa că am tratat venirea lui Mircea, zis, mai târziu, și Miho, ca pe o nouă joacă...

L-am îndrăgit din prima clipă, deși nu îmi doream un frate sau un tovarăș de joacă! La o vârstă destul de fragedă, destinul începe să îți arate “doctrina” pe care o reprezintă pentru tine. În mare, cam intuiești ce te așteaptă, doar norocul fiind cel care îți mai modifică ceva pe traseu. Doamna doctor Gheorghe, pe care am cunoscut-o ca pacient la Spitalul Fundeni, a strigat, înaintea ultimului test decisiv pentru mine: “Și acum, să vedem dacă aveți noroc, domnule Lucian!” Am avut. Am avut parte de el, atunci când norocul mi-era vital…

În cazul meu, destinul s-a aflat în mâinile doamnei doctor. Miho însă s-a luptat de la o vârstă fragedă cu viața. Mai bine zis, din momentul în care părinții lui au divorțat, iar mama sa a fost nevoită să se retragă o vreme la niște rude din Sulina. Așa a ajuns Miho la noi în casă, fiind luat în grijă de părinții mei, de la părinții lui, cu care erau prieteni. Pe mama lui o chema Pașa, o lipoveancă extraordinar de frumoasă, care eclipsa toate vedetele filmului sovietic aflate în plină glorie socialistă. Dincolo de frumusețe, un dar pe care Dumnezeu a ajutat-o să îl păstreze până la vârsta de 80 de ani, când s-a stins din viață, Pașa avea multe alte calități. În ciuda frumuseții sale inegalabile și greu de explicat, nici ea nu a avut noroc...A încercat să își refacă viața cu un ofițer tras prin inel, dar acesta nu-l suporta pe Miho și la masă îi număra feliile de pâine pe care le mânca! Miho era subiectul scandalurilor interminabile, Așa că, într-o zi, a părăsit domiciliul ofițerului, care, a continuat să numere feliile de pâine, fiind convins că Pașa îi duce mâncare pe ascuns fiului său! De altfel, la scurt timp, Pașa a divorțat și, ca să-l protejeze pe Miho, nu a mai încercat nici un alt mariaj! De câte ori i se făcea o propunere nouă, o refuza cu o undă ușoară de umor și cu accentul său lipovenesc, care ascundea întotdeauna, într-o manieră greu de tradus, și ceva de dulce…

Mi-au rămas în minte de la ea câteva obiceiuri lipovenești. De pildă, ceaiul rusesc îl pregătea întotdeauna în samovar și îl bea din farfuriuță și nu din ceașcă, ceea ce făcea să aibe întotdeauna mâinile ocupate. Servirea ceaiului, care se făcea după un anumit ritual, constituia un bun prilej pentru conversații în limba rusă. Când îl alinta pe Miho, îi spunea “Miti”. O femeie de o frumusețe care îți tăia respirația a trăit aproape toată viața ei în subsolul vilei din fața locuinței doctoriței Fleschin, o altă femeie frumoasă. Două femei frumoase, două destine diferite. Una cu noroc, alta fără! În subsolul acela mic, cu un dormitor și o bucătărioară, Miho își invita prietenii la un șpriț, după ce închidea la “Zorile”, restaurant care se afla (se află și astăzi) foarte aproape de locuința lui. Fiind aproape de malul mării, cine pierdea la jocuri era trimis afară pe plajă, în miez de noapte, să vadă dacă ne-au înconjurat submarinele rusești...Desigur, la mișto…

Iarna era o plăcere să stai la Miho, pentru că era căldură toată ziua! Avantajul celor de la subsol! Iarna stăteam amândoi întinși pe pat și priveam printr-un gemuleț cum ninge afară...Pe pietoni, pe care nu-i vedeam la față, îi analizam după culoarea pantofilor...Nu știu dacă eram fericiți, dar liniștiți, cu siguranță, da! În primul rând, nu aveam grija zilei de mâine...Mama mea ne trimitea, printr-un microbuz, coșul cu tot felul de bunătăți pregătite de ea...O sticlă de vin “Corabioara” costa doar 12,50 lei. Aveam servici. Eu la ziarul local, el frigotehnist. Luam din când în când mașina tatălui meu, și plecam pe la prieteni, prin țară. Deși era criză de benzină peste tot, noi ne descurcam! Ca să primim câțiva litri de benzină de la stațiile din țară, prezentam o coroană mortuară și spuneam că mergem la...o înmormântare...Într-o iarnă, am prins la Mărășești un polei maxim. Am coborât amândoi ca să verificăm cât de groasă este gheața. Imediat, după ce am făcut primii pași pe șoseaua transformată în patinoar, mașina a alunecat direct în șanț! Niște muncitori au luat-o pe brațe și au pus-o pe șosea. Într-un an, ne-am dus la Slănic Moldova, unde am stat două săptămâni. Nu am știut o clipă, nu am intuit că va fi ultima noastră ieșire împreună! Mai mult de atât, nu mi-am imaginat că plănuise să fugă din țară! Cât am stat la Slănic, nu a făcut nici o aluzie care să mă pună pe gânduri...El era îmbarcat pe un pescador și când se întorcea în țară nu vorbeam niciodată politică...Odată mi-a adus un pește spadă și m-a rugat să nu mă laud pe nicăieri cu el…

De la momentul Slănic Moldova, când a plecat în voiaj, știind că nu se mai întoarce prea curând în România, au trecut ceva ani! Mircea Jigarov este de multă vreme cetățean american, conduce remorchere dintre cele mai solide și mai sofisticate! E mare Captain (nautical) la Moran Philadelphia! Și-a luat brevetele, are un job bun și sigur, s-a așezat la casa lui...Pe Pașa a împroprietărit-o cu un frumos apartament, la înălțime, să vadă marea de sus... După revoluție, ne-am revăzut, am rememorat anii noștri dragi, de frăție adevărată...Când îmi este dor de Miho, mă duc și îl aștept tot la “Zorile”. Ăsta era restaurantul lui preferat! Când venea Miho din voiaj, acolo ne întâlneam, și toată lumea era fericită!