Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
Literatura
De ce să citesc poezie?
(scurte considerații)

De ce să citesc poezie?
(scurte considerații)(847)

Desigur, nu pentru că poezia m-ar încuraja în descifrarea uimirilor mele pe care altfel nu mi le-aș fi putut explica. Uimiri referitoare nu la ce este omul – aici nici filosofia n-a excelat prin exaltare –, sau cum a fost și este posibilă poezia – cine își amintește de doctrina ciclurilor va putea face cu ușurință legătura cu istoria universului – , ci la faptul cum de e posibilă erupția imaginației ca eveniment unic, (precum chipul fiecăruia dintre noi), irepetabil, funcționând în deplin anonimat și de ce trebuie explicate condițiile de posibilitate, diluându-i bogăția în cuvinte? Pentru că aspiră la universalitate ori universalitatea e ea însăși? Deci, de ce să citesc poezie? Doar pentru c-ar fi o practică cotidiană a sensibilității, acel ceva știut de toată lumea, ceea ce dă impresia accesibilității precum o face un cais arătându-și nasturii de sidef? Cu gesturi moi, caișii înfloresc,/ Embleme sângerânde de-mprimăvărare..., așa am vrut eu să-i apăr memoria caisului meu în deschiderea unui poem din tinerețe, și nu doar pentru că în câteva rânduri chiar l-am pândit martor fiind la vremea și motivația înfloritului, ci și pentru că eu luam în serios faptul că îi pot auzi vocea lăudând povara liniștii verdelui (mă vei contrazice cititorule cum că liniștea se aplică la oameni), și a crepusculului îndelung dezbătut din pricina ordinei descrescătoare a importanței lui în cataloagele cosmologice (aici fiecare are propria percepție a realității). Și, apoi, cât de bine o duce un cais singur? Nu știu dacă științele naturii și-au construit și și-au numit pe față conceptele având în vedere și felul său de a-și face auzit zisul în public, mai ales că lui nu i se poate interzice nimic, nici măcar din rațiuni didactice. Înflorirea e o formă de fericire, dar în sine aceasta nu ar avea rezonanță dacă mă limitez doar la înregistrarea unui fapt; schimbarea topicii mi-a dat posibilitatea de a gândi în termeni alegorici, caisul gesticulează, dar și metaforici, eu încărcând gesturile cu efectul moliciunii luminii și nu al misterului, al inefabilului. Imaginea înfloririi nu am folosit-o ca pe un ornament. Poate nu ești de acord cu mine, cititorule, și nici n-ar trebui, chiar dacă mi-am încercat mâna supralicitând prin transformarea unui grad de comparație, acest moale, acest maleabil, într-unul ce trudește, în final, în favoarea unuia ce trimite la violență, la frica generată de sângerare. Oare am ales bine momentul? Caisul nu este un participant pasiv la-mprimăvărare, el propune o soluție: șocul fizic la contactul real și germinativ cu noul anotimp. Mie nu mi-a rămas decât să introduc o ambiguitate cu semnificații alternative: emblemele sângerânde sunt caișii înfloriți sau gesturile lor cu cusături la vedere? Alegerea îți aparține.
Poezia nu există decât dacă știm să o admirăm, fie și în absența gândului c-ar fi putut fi acel soldat care-a dormit în patul Cleopatrei, regina... Și totuși, de ce, de ce să citești poezie? Nu care cumva, că altminteri n-ar fi de trăit, ca să nu descoperi că-ți știi inima și că-n umbra ei mergi ascuns ca-n noaptea solitară? Dacă are importanță între ce poți alege: să-ți știi inima sau să mergi ascuns în umbra ei, alegerea este a ta, cititorule de poezie, și ea este mărturia că ai ajuns să-nțelegi frumusețea întâlnirii cu celălalt a cărui urmă nu ai descoperit-o asemeni robinsonului pe nisipul plajei, ci asemeni călătorului prin firul de iarbă, iar aici nu pot să nu ți-l amintesc pe Walt Whitman invitându-te la reflecție în fața acestei dileme: ,,Un copil m-a întrebat: Ce e iarba? aducându-mi un smoc în mânuțe./ Ce să-i spun, să-i răspund? Decât el nu știu nici eu mai mult.// E poate stema firii mele țesută din verdele fir al speranței.// Poate că e năframa lui Dumnezeu,/ Darul lui înmiresmat, amintire lăsată-ntr-adins pe pământ...” Căci frumusețea ne pândește de după colț. Sigur, întâlnirea cu celălalt se referă pe de o parte la autor, despre care știi sau nu știi ceva, dar lecturându-i poezia poate te va îndemna la o căutare însemnând receptarea critică a operei, iar pe de o alta, la tine, cel care, măcar din precauția aflatului în lume nu trebuie să-ți ignori celelalte trecuturi afective, spre a te obișnui cu dualitatea propriei ființe. Este oare cu putință? Dacă nu, măcar te întâlnești cu cartea, și tot e ceva, e o experiență estetică particulară. Așa că, avem pe de o parte cititul, iar pe de o alta, cartea. De ce să citești? Măcar pentru un profit de cunoaștere în cazul în care nu ai mers la școală, ca să nu mai spun că obiceiul cititului, odată prinzându-te în gravitația lui va aduna fragmente de istorie spirituală și socială, culturală a lumii, precum și personală, și asta nu cred că e o problemă de imaginație. De aceea nu ai a te tulbura. Că cititul îți dă bucuria de a trăi în liniște, în deplin acord cu tine ca la întâlnirea cu un prieten, fie el din clasa aristocratică a cărților alese, păstrate într-o ordine ce te definește, fie din clasa celor aflate mereu la-ndemână, e cât se poate de adevărat. Și, absorbit de lectură, să te oprești, urmărind în gând lucrarea uneltelor poeziei. Pentru mine, cititul este ca o întoarcere acasă, urmărit de privirea copilăriei: copilăria poeziei. Dar cât ține copilăria? Uneori, o eternitate! Da, poți râde deschis. Primele cărți mi le-am cumpărat când am intrat și eu pe salariu. În școala generală, doamna de română, care-mi era și dirigintă, îmi împrumuta cărți din seria lecturilor obligatorii; uneori mă invita la ea să-mi aleg și altceva din biblioteca ale cărei cărți aveam impresia că se revarsă spre mine, de aceea ceaiul îl beam alegând scaunul din fața ei.
Și mai este ceva: poezia poate fi o libație cinstindu-l pe cel ce a scris-o, făcându-l vrednic de luare aminte prin iscusința cu care te-a făcut să gândești (Ezra Pound scrie despre Dante, de exemplu, că ,,și-a scris poemele ca să facă oamenii să gândescă”), precum și spre lauda celui care a descoperit-o prin citire, prin recitire.
Și iar: de să citesc poezie? Ca să mă-ncarc de-o atmosferă de creație. Privirea este o boală a ochiului pândind foșnetul foilor întoarse, rând pe rând, timp în care poezia devine un istoric al emoțiilor proaspete sau suficient de în vârstă pentru a muri, asemeni unui nou-născut. Fiind una dintre cele mai frumoase povești ale umanității, când indescifrabilul iese la iveală sub forma adevărului poetic, a detaliului luminos, iată încă un motiv, un îndemn de a face din lectura poeziei o pasiune. Și nu pot omite aici legătura între o limbă străină și cititul: limba străină, dacă nu o exersezi zilnic, o uiți; la fel se-ntâmplă și cu cititul. Grea întrebare ar fi aceea referitoare la când s-a născut poezia. Din ce-am aflat, nimeni nu știe. Pesemne înaintea primelor dovezi poetice atestate de memoria generațiilor sau cu mult înaintea primelor amintiri ale umanității epurate de instinct și apariția limbajului. Ori pornind de la acea mirare așa cum se exprima ea în magia primitivă, în vieți de eroi și trubaduri, în călătorii inițiatice ale sufletului, în legende istorice ca expresie a marilor emoții și destine colective. Dacă frumusețea a inventat umanul, poezia ne arată cum se întâmplă această frumusețe în lume; ei îi revenine rolul de menținere a limbii ca instrument universal de comunicare într-o perfectă stare de funcționare, precum și aceea de a se îngriji de sănătatea, bunăstarea și creșterea ei, prin rafinarea și versatilizarea ,,dialectului”. Chiar dacă difuz, influențează limba în vorbire și sensibilitate prin tiparul liric. Împreună, poezia și limba sunt legate de un loc anume și un moment anume. Asta se întâmplă chiar și acum când eu scriu aceste rânduri. Poezia este o chestiune personală, de aceea nicio artă nu e mai tenace națională decât ea. Și, dacă am considera poezia o născocire prin care Dumnezeu se apără de curiozitatea noastră tiranică, și am pune această curiozitatea pe seama harului, ar fi greșit? Prețuirea ar fi deplină, zic, așa cum și acest distih din înțelepciunea arabă dorește, prin veacuri, a ne aminti: ,,De preț e harul minții, el ține omu-n viață/ Și-l ține pretutindeni, oriunde s-ar afla”. În deplină siguranță a raționamentelor, o întrebare suplimentară merită a fi pusă, măcar ca aspirație: De ce să scrii poezie? 

George Andrei Popescu Primăria Constanța
Claudiu Palaz Consiliul Județean Constanța
OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

MIHAI LUPU, SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR
scris de Liviu Tramundana
Deși inspirat din sloganul unei galerii de fotbal, titlul reflectă fidel situația președintelui CJ Constanța. Acesta a fost singur în(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii