Măcar de-am fi făcut o fotografie-mpreună (XIX)(919)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
 

Până la urmă a fost inevitabil. Și știința e păscută de o anume inevitabilitate... Ai adus în corespondența noastră acel detaliu nesemnificativ și plictisitor. Fără niciun semn prevestitor. Inevitabilul a deșteptat, cu binecuvântatu-i avânt, întinerindu-mi fruntea și ochiu-n bucurie, o amintire care, mult timp a rămas prospătă în peisagiul despletitului cartier de cenușiu ce era, dar nu cred că favorabilă mie, ci lui taică-meu, căruia vecinii îi zâmbeau, parcă aprobându-i gestul în favoarea alungării monotoniei pe propriul risc... Acum nu mai eram doar băiatul lui Ilie, ci al lui Ilie, ăla de-a intrat cu măgarul în școală și apoi i-a dat savarină stropită cu rom, din cinzeaca nelipsită din buzunar. Bășcălioșii reflectau filosofic răspândind bancuri (de fapt mici ironii), de la acea întâmplare se luau referințe cum că ar fi fost o-ncercare de combinare a școlii cu povara instruirii. Un gând trăiește atâta timp cât este gândit, efemeritatea lui dispărând când este realizat. Păsurile mele erau de-acum ale unui zeu îngâmfat, întrebat mai des decât altădată: ,,Când o să fii mare, ce vrei să te faci?” și dat fiind caracterul geografic al biografiei mele, adesea răspundeam, cu tragerea de inimă a celui încrezător c-ar avea și susținerea financiară, dorința de a deveni un profesor de școală generală. Explicam cum, intrând în clasă aș fi pășit printre bănci, grăind solemn: Pentru dumneavoastră eu sunt Mircea Lungu, de-aici, din cartier cu voi. Ca elev, pe atunci aveam puterea de a admira un astfel de răspuns, fără a ști ce ostilitate ascunde sau cât de eficient, asemeni prohibiției, poate mutila o astfel de dorință; nu mi se părea atât de înfricoșătoare și că ar ascunde o ostilitate ideologică egală cu eforturile nazismului de a elimina fizica einsteniană. Habar nu aveam ce va supraviețui din aforismul ortegaygassetian: ,,Viața este o operațiune spre viitor. Trăim din viitor, pentru că a trăi constă inexorabil într-o acțiune, în împlinirea în sine a oricărei existențe”, când explorările mele, pretențios spus, nu-i așa?, au mers în favoarea prezentului, în preajma căruia mai ațipesc și azi, neîncetând să mă minunez, atât de misterioasă îi este puterea de a crea imagini interioare care îmi însuflețesc visele, veghea. Vocea acestui prezent va fi întotdeauna un sunet cu semnificații și nu ca variațiuni ale aceleiași teme. În fine, prezentu-i atât de mic precum deschizătura ochiului omenesc. Cum rămâne, însă, cu distanța copleșitoare față de un ,,eu sunt” sau ,,voi fi?” Poate deveni ea o singurătate ucigașă ca în cazul atât de amintitului de mine, Ovidius? Scuze că mi-a trecut prin cap așa ceva, când aș fi putut deplânge faptul că așa zisul cal troian n-a fost decât capul de cal pe post de bompres al unei trireme care avea să facă o carieră militară pe pânza unei plăji. Ce a urmat ar fi putut fi un eșec, fie militar, fie poetic sau ambele; chiar și așa, cineva tot ar fi scris, fără nostalgie, dar pentru exactitate, epopeea, înainte ca Homerul nostru să-l accepte pe Alighieri drept ca pe al cincilea poet având dreptul de a sta în compania lui, devenit semnul idealului de pace poetică spre a justifica povestea apăsării asupra noastră a unui vis plin de umanitate din literatură. Rezerva mea de iluzii s-a terminat. Hai, Mircea, poți mai mult.

*

Mai ții minte cum ne chinuiam să-nvățăm, cu degetele băgate sub limbă, fluieratul? În lungi sesiuni de improvizație căutam registrul ideal pentru a scoate ceva nesemnificativ, dar nici azi, măcar că am citit o carte despre începuturile fluieratului, nu reușesc a armoniza ceva. Nici măcar să fluier după patrupede. Ecoul unor glasuri, apuse veselii... Ooo! Degetele, de joacă or mai ști?
A concepe o linie de fabricație pentru lămpi cu gaz, căci a avea o lampă era un prestigiu, nu e totuna cu a concepe o linie pentru îmbrăcăminte. De la cine am moștenit bucuria de a sta în serviciul luminii, știu. Dar nu mă laud cu asta, pentru că nu e egal cu a înmagazina amintiri, ci doar cu faptul că am fost norocos avându-l lângă mine pe tatăl meu. O lampă, din multele lămpi agățate pe peretele dinspre sud, nu doar pentru a-i încerca fitilul strălucind ca un nebun diamant pe coarda unei chitări, am păstrat-o de-atunci. Pururi există, de-atunci, nu? Are și gaz, o mai aprind uneori, nu pentru a reînvia un cult al personalității lămpii. Dumnezeu este o lampă, cred, fără a-ncerca să fac o trimitere la eseul lui Timothy Snyder Dumnezeu este un rus, în care îl critica pe filozoful Ivan Ilyin ale cărui idei, vizavi de justificarea morală și metafizică pentru totalitarismul politic, explicate în schițe practice pentru un fascism creștin rus, sunt azi reînviate și celebrate de Putin Vladimir. Lumina lămpii ascundea petele de cerneală dintre degetele mele de copil, în pauză mergeam la baie să mă spăl cum trebuie că doar era apă berechet, le spuneam colegilor că și cerul e plin de astfel de pete, ei râdeau, bâzâiau ca un roi de bondari pierzându-se în tavan și-o ștergeau iute de lângă mine, învățătoarea-și ascundea orice furie, știa că nu am lumină electrică acasă, dar și că am deprinderi agile ale scrisului caligrafic, și asta îi mai lumina chipul, semn că aveam ceva minte... Ele m-au apărat de multe urâțenii ale întunericului, deși un vers, cred că al lui Byron, zice pe șleau că ,,Ea pășește în frumusețe, precum noaptea.” Da, azi mi-e ușor cu acest vers, pe atunci, însă, habar nu aveam că te poți pune la adăpost de stihiile nopții prin frumusețea unei femei.
Și, întrucât ultimul pătrar e în descreștere, observ că el capătă culoarea mozartienelor motive, culoare pe care nu mi-am imaginat-o ca fiind transferabilă și celui ce-a declarat, public că, de-ar putea, ar face o-nchisoare pentru toți nevaccinații. Scumpă, i-aș reproșa, zău, în față, dar ți-ai face treaba cu ea! O fi avut privirea cusută cu acul de aur folosit la operația Glorianei, că tot făcusem trimitere altădată la romanul acestuia, Acul de aur și ochii Glorianei? Îl cheamă Radu Paraschivescu. ,,Sus pocalul! Noroc!” scrie pe o inscripție de pe mormântul unui martir creștin. O fi fost Radu Paraschivescu un martir al vaccinării ? Plinius cel tânăr le cerea creștinilor să aducă sacrificii statuii lui Traian. O fi vrut și el să i se aducă sacrificii statuii sale de vaccinat? Dacă nu recunoșteau că sunt creștini, același Plinius ordona să fie executați pentru că perturbau liniștea provinciei, ba, se pare, îi considera pe creștini periclitantium adică ,,cei aflați în primejdie”. În paranteză fie spus, cred că cel aflat în primejdie, primejdia izvorâtă dintr-un raționament bolnav, este tocmai omul cu închisoarea, deși se recomandă a fi omul cu cartea. Competența lui în materia vaccinării fiind cusută cu ața folosită la coaserea romanului sus amintit. Măgarul moare de drum lung și prostul de grija altuia, zice proverbul. Îți trimit și înregistrarea audio a acestui gânditor social, făcută la Rock FM, într-o dimineață. Nu s-a-ncărcat el cu o nedreptate, cu o discriminare? ,,Și ce zici despre săvârșirea nedreptății? Poate spune cineva că-i de ajuns voința de a o săvârși, pentru a n-o săvârși? Sau trebuie pentru asta să-și agonisească o anumită putere și o artă, pe care, dacă nu le învață și exercită. va săvârși nedreptatea?” Nu-ntreb eu, ci Socrate într-un dialog cu Kallikles. Dar nu mă înfurii, ,,Nu, cel puțin omul cuminte nu se înfurie; așa povățuiește judecata,” mai adăugă cel judecat de heliaști și pentru c-ar fi fost primejdios în vorbire. O însușire a celui ce, fără ocol, spune adevărul. Altfel, mă-ntorc la măgarul tău învârtindu-se pe lângă Trăsura cu Paiațe: își căuta, cumva, semenii? Că doar nu pe cei surprinși de erupția vulcanului, gata înșeuați, la Pompeii!

*

Un răgaz de cafea, chiar dacă îl vei considera fantezist, cu aceste momente de joc și dialog al rolurilor între pianul lui Debussy pentru Clar de lună și al lui Chopin cu Valsul primăverii și viorile evaluându-se reciproc în Serenada lui Schubert: pentru ele n-a fost inventat niciun aparat de măsurat indiferența. Păstrez linia, deși timpurile în care scriem nu sunt identice: așadar, genul romanului? Epistolar. Odată cu epistola de față vei primi și fotografia recuperată de la amicul nostru Cornică. Sper că te vei recunoaște. Zile trecute și-a scos motoreta la plimbare. M-a claxonat, și mână frate pe străzile cartierului, rememorând adresele unor foste colege de școală, ratate la pupicuri, până ce am ieșit pe șoseaua cu cinci sensuri giratorii! Mmmmm, ce stofă leșinată are orașu, în contrast cu dorința cochetă a unor administratori prăjindu-se pe grămada de reverențe sociale după vot! Ce plimbare a mai fost, pe cap cu un coif smuls brutal dintr-un ziar local sfâșiat de-atâtea cugetări liber-jurnalistice despre spectrul larg al vieții constănțene! Șoferii s-au scandalizat în fața acelui act de libertate deplină mărturistă la un semafor de accelerația dezvoltată de legea amneziei. Sigur, nu m-am imaginat pe aleile Kremlinului recitând boierește în goana motoretei de-a surda dintr-o epigramă a lui Osip Mandelștam: ,,...Viețuim, dar sub noi țara tace mormânt./ Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt./ Iar când vorbele par să se-nchege puțin,/ Pomenesc de plăieșul urcat la Kremlin./ Are degetele groase și grele,/ Sunt cuvintele lui de giulele...”, că de-a surda poți vocifera și aici în oricare piață publică că Ciucolaxii și Plăvanu-s/ versiunea proastă de tot anul/ Și-un Budigăi expert în dura lex/ mai face genuflexiuni c-un flex/ plângând de se aude-n Machhu-Pichhu/ cu voluptate că pensia va deveni capriciu... Mai aflu că la palat plăvanul vorbește despre poziția armatei față de hemoroizi, mai ales de când poartă mănușile alea albe după ce și-a trimis conturul palmelor la pielarul din colțul Grădinii Botanice, la subsol, cu ele ajustându-și amorul propriu.
La vreo câteva zile după intrarea în vacanța clasei a cincea, mă oprește din clasicul meu joc de fotbal din fața porții, pe când îmi trăgeam inspirația din măiestria lui Aurică, și fără a ține cont de adversar sau fluierăturile din tribună, o femeie. Astfel de apariții pot fi neiertătoare. Îmi molcomii jocul, nu ca să-mi scadă temperatura ca la poichiloterme, și nici în sensul că aș fi perceput timpul ca accelerându-se, de parcă n-aș fi știu că are ceva în el care ne face să fim în slujba lui. Apropiindu-se de mine, m-am simțit stânjenit. Întrebare: Stiu cine este? Având o conștiință de nestăpânit, răspunsul meu a fost categoric, nu. Năpădit de neîncredere îmi sprijineam un picior, ca marii fotbaliști pozând pentru calendarul pescarilor, pe mingea din piele albastră închisă cu șiret maron, primită de la Aurică spre păstrare pentru când avea să dea adunarea la parapet. ,,Sunt mama ta. Nu crezi? N-ai pe partea dreaptă a pieptului o dungă mare, oblică?” Mă pipăi imperceptibil prin bluza vestejită de transpirație, nu că nu m-aș fi cunoscut. ,,Când aveai doi ani, ai căzut peste fierul de călcat încins cu cărbune. Tocmai te-mbăiasem într-o copaie de lemn. Le-a păstrat taică-tu?” Spusele ei făceau din strada abia pietruită și cu salcâmi din două în două case una și mai largă. Adică, îmi venea să fug. Sigur, nu trebuie confundată fuga cu frica. O astfel de zi ar fi fost plăcută pentru orișicine, dar nu și pentru mine. Pomenise de taică-meu. Cum să nu mă sperii la gândul unei apariții neașteptate? El nu-mi dădea voie, sub sancțiunea bătăii cu o curea, să vorbesc cu necunoscuți. Femeia avea o pungă de platic de un leu, plină ochi. Unde mai găsești plastic din ăla? Dacă era o servietă, nu însemna că era cineva important? M-am uitat pe furiș la ea. Scoase o cămașă albastră cu mânecă lungă și una pipită cu mânecă scurtă, vreo două tricouri de vară, niște perechi de șosete, o bască maron, parcă o văd și acuma așezându-mi-o pe creștet, deși îmi cădea peste frunte. În cutia de carton erau un baton de salam, o pâine neagră cu cartofi, caldă încă și o cutie cu bomboane fondante. Pentru astfel de bunătățuri nu mai erau locuri decât în picioare! Am oprit doar șuberecul făcut din economie și consemnațiuni, pe care l-am mâncat pe loc, fiindcă îmi agresa sucurile gastrice, frate, în draci. O spun azi, dar atunci aveam pofta pantagruielică a celui grănit frumos cu caviarul pâinii negre a nevoiașului unsă, când le aveam, doar cu zahăr, după ce o udam, sau cu ulei, cu untură sau marmeladă... Își reevalua un secret, având ca asociat un posibil elogiu al mamei? Nu fac lumină în acea întâmplare, pentru că nimeni nu s-a văzut așa cum m-am văzut eu: pretinzând un răspuns. Apoi a scos o sticlă cu bragă încă rece. Știi că mai treceau pe străzile din cartier căruțași, nu știu dacă erau și bragagii, cu butoaie de aluminiu strigând, bragă rece avem, bragă rece! Cine avea bănuți nu era răzvrătit. Am băut câteva înghițituri însoțite de plăcinta cu brânză, probabil cumpărată de la simigeria din Piața Ovidius; acolo făceam popasul obișnuit, după tura de noapte că ieșeam pe la poarta unu cu colegii de muncă, adăugând fie un iaurt de oaie, fie o porție de mămăligă cu smântână. Nu lipsea, la plecare, șirul cu covrigi calzi cu susan. Bunătăți, indiferent de limbile pământului. Nu am fugit în curte cu nimic din ce îmi adusese, decât cu o carte de povești. Surâsul feței brunete, rotunde, azi l-aș traduce prin frumosul care va rămâne mereu frumos, ,,un lucru frumos este pe vecie o bucurie”, iată că-mi scăpă și acest vers din Keats, brațe mici, pistruiate, o rochie cu imprimeuri de floarea-soarelui... Vocea mea are și azi încetineala acelui timp, pentru că altceva nu-și amintește. Am rămas, discret, în acel capăt de stradă idilic. Și apoi, prietene, ce valoare ar mai fi avut vorbele dacă, așa cum am descoperit, ele n-au apărat-o, odată ieșită pe poartă, de sentința a tribunalului, care mă dăduse spre bună creștere tatălui? La câteva zile distanță, sunt iscodit despre femeia cu care stătusem de vorbă. Reproșuri protectoare, tragice. Un vecin o văzuse. Ciudată e viața, dar sincer, m-am bucurat că a plecat repede, ,,Când a plecat, un ornic bătea în ceață rar,/ Atât de rar că timpuil trecu pe lângă oră...” sau picioarele mele și-ar fi dorit să plutească departe, ceea ce mi-ar fi încetinit jocul cu mingea. Așa e când ești crescut de un tată, devii indiferent. O însușire a celui ce spune fără ocol adevărul. O dovadă ar fi fost această viclenie introdusă printre cele câteva cuvinte schimbate: Am murit și n-am lăsat nicio adresă. Cu alte cuvine, ea va fi devinitv pentru mine cea mai lungă absență a unei absențe, băutura care moare de sete.
Puteam eu, privindu-l drept în ochi pentru totdeauna și încă o zi, asta e o expresie englezească, i-l adaug, cu oareșice precauție, și pe Heine cu ,,Te voi iubi veșnic, ba chiar și după”, ce ți-e și cu infinitul ăsta!, puteam eu, prietene, să-i spun, ca și cum aș fi monologat: dragă, tată, azi o femeie a vrut să-mi povestească povestea mamei. Ar fi mișcat, dar nu cred, aprobator din cap, ,,Te ascult”, iar eu, neavând în minte imaginea unei mame, subiect contradictoriu pentru meditație, nu găseam, într-un colț al minții cât mai aproape de realitate, cuvintele ce vor fi eliberat orice teamă. La cât de aspru era cu mine, nici n-aveam curajul s-o fac. ,,Bine, bine, singura ta preocupare este să mergi la școală, să te instruiești, nu să ajungi ca mine”, și cu asta discuția se-ncheia. Și, totuși, pentru a depăși acel posibil moment, mă întreb ce s-ar fi întâmplat îndrăznind, cu voioșia unei măsele de minte ieșite strâmb, o sugestie: Măcar de-am fi făcut o fotografie-mpreună. Sigur, nu era ca și cum ai fi consultat horoscopul sau ca un cuvânt care nu trebuia niciodată rostit.
Apoi, ca un profesionist pus la-ncercare, am comentat gesturile largi și execuția fără avânt a loviturii de pedeapsă șutând mingea cu șiretul direct peste gardul înalt, în proaspetele răsaduri cu roșii. De aceea, e de preferat să (re)ascultăm în spațiul de joc al minții, așezați pe o minge de fotbal și nu pe piatra cântărețului, un cântec mai vechi care ne face să fredonăm, măcar ca amatori cu teama de moarte: ,,We skipped the light fandango/ turned cartweels cross the floor/ I was feeling kinda seasick/ but the crowd called out for more/ The room was humming harder/ as the ceilling flew away/ When we called out for another drink/ the waiter brough a tray.// And so it was the later/ as the miller told his tale...” Așadar, Procol Harum, Whinter shade of pale.
Mi-a plăcut răspunsul lui Ulise, nici vâslaș, nici cerșetor când, întrebat fiind de Polifem cine este, acesta a răspuns ca un martor al propriilor sale întâmplări: ,,Mă cheamă Nimeni/ astfel îmi zic soții./ Părinții mei și oamenii cu toții...” Să fi fost această declinare de nume începutul unei scrisori către lumea care nu i-a scris niciodată?