CAISUL(1013)

  De când plantase caisul în colțul vestic al curții, Ilie se trezea foarte de dimineață, de teamă ca nu cumva acesta să nu se viseze-nflorit înainte de soroc, dorindu-și să umble, dintr-un instinct natural, prin toată curtea, așa îmbrăcat în mătasea filială, fapt ce l-ar fi buimăcit definitv. Pomul își are gândurile lui. Doar astfel poate hoinări, ca și mine, nestingherit, silabisea Ilie, convins că fiecare va crede în propria sa călătorie fără să verifice faptul că pământul se mișcă într-un regim privilegiat al gesturilor exacte. Câinele îl urma de cum văzuse, pândind de după colțul casei, încovoiat somnoros, că stăpânul său avea alte preocupări după gimnastica de dimineață, adică îl mângâia în fugă sub bărbie, astfel că el nu mai avea timp să închidă ochii și să ridice, pe rând, ca și cum ar fi dat noroc, labele din față, preț de câteva secunde, nu-l mai peria astfel ca el să se-ntindă până-i atingea burta de pământ, și nici nu-l mai urechea, îndemnându-l să-și mănânce boabele. Mărul, în schimb, îl mâncau împreună, pe bucățele, câinele urmărindu-i ager zvâcnitura mâinii când îi arunca partea lui, saltul fiind o parte din ceea ce am putea spune că era un ritual venit din antrenamentul zilnic... E o chestiune pe care o vom clarifica, desigur, părea că-i transmite Dog, pe când îi întorcea spatele dând din coadă, înainte ca stăpânul să-l ignore definitiv. Cu o primăvară înainte, Ilie aduse acasă o scara dublă de aluminiu, lungă de câțiva metri, cu un sistem de iluminare a treptelor atunci când era desfăcută, precum picioarele unei femei, cu oareșice poticneli la început, apoi cu îndemânare matură câștigată de pe urma unei serii de repetiții încheiate cu fixarea în bolțurile laterale ale fiecarei scări; în prima treaptă se afla închis într-o cutie de plastic acumulatorul conectat la sistemul de încărcare. O găsise la un târg de vechituri, intrase fără o țintă precisă, dar când o văzuse agățată pe un fel de suport improvizat printre haine care nu promiteau niciun răsfăț, știuse că este a lui. Prietenul său a fost uimit să-l găsească aproape ascuns printre flori, vorbind despre gravitație. Vreau să înțeleg cum interferează în spațiul unic al vederii aerul, lumina, simțurile, cuvintele și gesturile, elementele, dinamica lichidelor noastre, difuzarea căldurii și elasticitatea ei.... Vederea, știi, are raporturi speciale cu tactilul. Să nu-mi spui că pipăi pomul, că-l ciocănești să-l auzi cum sună, îl apostrofă, într-o zi, amicul său a cărui casă ocupa intersecția străzii lor cu una care tăia perpendicular jumătate de cartier. Despre lumea celestă văzută rezemat fiind de ramurile unui pom, Ilie îi tot vorbise în timpul din urmă, dar că ea ar fi coborât în curtea lui în chip de flori de cais, săltându-i sufletul, i se părea dincolo de orice înțelegere. Așa că acum asculta. Știam eu că nu sunt pe deplin ascuns. Luminile treptelor începură să pulseze, vocea prietenului său îl descumpăni: Lemnul îmi luminează mintea, strigă Ilie. Apropie-te! E o formă de singurătate, știi? Ai pierdut ceva, de te-ai urcat în pom? Ca să pierzi, trebuie mai întâi să fi avut. Scara, după cum vezi, o folosesc tocmai pentru a nu scutura florile, iar giruieta din vârf îmi dă siguranța în indiferența vântului. Tu te-ai urcat în pom ca să te vezi pe tine așa cum ai fi fost dacă nu te-ai fi urcat, iar o dată urcat știi cum ești. Ilie, nu te dezici. Sper că nu faci măsurători între puii de frunze și buburuzele viitoarelor fructe. Nu, pentru că în fiece zi distanțele dintre ele devin altele, frunzele ocupă volum, se rotunjesc, ca și cum cineva ar sufla din interiorul lor un tânăr jar, ca în pânzele de paie ale corăbiilor peste care suise valul scăpat dintre aripile păsării jebi. De fapt, așa și este, și mereu m-aș confrunta cu o incertitudine; măsurând tot mai exact poziția lor, a frunzelor și a sfârcurilor florilor, cu atât mai puțin voi ști unde sunt, mai ales că și gravitația, Haide Ilie, las-o-ncolo de gravitație, cu sfârcurile te înțeleg, te-ai gândit la... Ba nu o las, ea curbează până și florile, de fapt oasele lor, barem pe noi! De aceea ne gârbovim. Iar cu sfârcurile, așa mi-a venit în minte, nimic altceva, nu-ți stoarce creierii, la ele e ceva dezlegare, mă refer la dezlegat hieroglifa unor nopți cu joncțiuni și despicatul tainicelor contururi dacă mă-nțelegi. Și cu Silvia?, întrebă indiferent Corni. Ceva lipsit de însemnătate. În ziua aia m-a prins în pat cu mama a două gemene, o fostă colegă de școală. Nu închisesem poarta. Avea niște sfârcuri mari, ca două caise pe care cade lumina în cumpănă. O chestiune tot de lumină, se-nțelege. N-am nicio îndoială, conchise Corni, dar să nu fie vorba și de pigment. O presupunere, se acceptă pentru că îmi pare că vii în completarea mea, duse Ilie vorba mai departe. Cât privește sâmburele, el crește ca o perlă, mușcând din caisă spre a se întări și acoperi cu o carapace lemnoasă. Aproape o cruzime. Este ceva din arta melcului când își construiește cochilia. Sau ca un surghiun când și ultima briză a solstițiului de vară l-a uitat. Cam așa curgeau dialogurile dintre cei doi, dacă mă înțelegeți. Corni asculta fără vreo altă reacție, decât aceea de a fi surprins de entuziasmul lui Ilie. Și-n fiecare zi vei urca, sau doar când bănuiești că vin eu pe la tine? În fiece zi, astfel mă îndepărtez de limbile de gușter ale trecutului.
Copacul are însușiri trainice, crește, dă în floare, se-ncarcă de poame. Pe aceea de a-și apăra fructele nu o are. Cum ai defini această neputință, amice, îi strigă Ilie, revoltat. Ca un fel de trădare. Poate exista așa ceva? Eu îi dau sevă de creștere. Dacă se-ngrijise de conturarea unei geometrii a coroanei, acum se bucura, cocoțat pe ultima ramură, încă fragilă, de harta pe care se putea bizui că va lăsa urme, deci nu va fi pusă la îndoială nici prezența lui, cum nici a timpului care, deși nu-l vede nimeni, lasă urme. Crengile mai groase nu porneau decât de acolo de unde el socotise că se va putea urca la vremea când va îmbătrâni. Crengile-i comprimaseră timpul, ca în cazul încordării arcului. Comprimarea conține momente minime: zilele. Solemne răsfrângeri dialectice ordonate după cum dorise, ca o trecere de la eu la sine, spre constelațiile luminii. Eu am o datorie față de el. Este gabia mea, ține minte, prietene.
Ilie își lipea obrazul de încheietura crengilor să le audă cum trosnesc, imperceptibil. Apropierea aducea cunoaștere de ambele părți. El spera că mirosul cărnii se va impregna, cu timpul, în fibra pomului său. Dimineața găsea coaja fisurată. Atunci știa, într-adevăr, că ele creșteau. Îl bătea gândul să vegheze și peste noapte, să vadă cum liniile țesăturii fibroase se întind, ca într-un război de țesut, până reușesc să se strecoare afară din urzeala vegetală, și cum își schimbă culoarea cu ajutorul mineralelor, fără să-și mărturisească chinurile. Descoperirea l-ar fi măgulit și i-ar fi dat reperul, ca unui geograf sau explorator, de maximă precizie, când se petrece ruptura. De fapt, creșterea. Ideea era promițătoare, însoțită, dacă putem spune astfel, de răspunsul ,,merit încrederea ta.“ Nu voia, însă, pe de altă parte, să constate că era în fața unei neplăcute tendințe, și anume aceea de a fi acaparat de viața și creșterea unui pom. Convorbirile cu prietenul său îl evacuau dintr-o iluzie, aceea că pomul îi redă tinerețea, într-alta, iluzia reveriilor celor ce le plac să lovească în lumn ca în cerceveaua unei ferestre. Spațiul acesta, parfumul frunzelor cu sforile sale mă învață să respir, să-mi alung toate angoasele. Între crengi, ca-ntre crenelurile unei cetăți, tăria măduvei lemnoase a crengilor. Într-o zi, Ilie îi dădu, cu sfioșenie, o scrisoare: o vei deschide în ziua în care vom mânca împreună primele caise, plus această fotografie într-alt plic. Cerneala înflorită pe pagini este făcută de mine din coaja, mugurii și vârfurile unor ramuri subțiri ale caisului, voi încerca și o combinație cu sângele frunzelor, dar acest arămiu mă face să cred că în interiorul cernelii mai trăiește un alt pom, Ilie își subție bărbia înclinând capul doar cât privirea să-i devină mai expresivă. Și, pentru că nu i se ceruseră amănunte, curiozitatea bunului său prieten deveni o simplă așteptare. Sper că nu ai de gând să dormi printre crengi. Este o idee, deși atunci aș fi nevoit să-mi amintesc de nopțile în care, cu spaimă de bătaie, mă ascundeam în nucul pe care l-am tăiat chiar cu ajutorul tău, când taică-miu îmi închidea ușa pentru că mă uita Dumnezeu în curtea școlii bătând mingea și veneam și cu genunchii zdreliți, și cu pâinea neagră pe jumătate mâncată. Să le vezi noaptea cum strălucesc dens, Să nu te aud că petalele încep să-și fluture jucăușe aripile, înmparfumând ultima frontieră a universului, înainte de a hotărî să cadă, lăsând locul fructului, deși ar fi tipic pentru tine, câtă vreme stai în pom, Poate, cine știe, îi luă Ilie vorba din gură, într-un proces de reciclare cosmică, moment în care așa-zisele petale rămân fără combustie, deși nu ard, după cum știi, ci pălesc sublim, ca și cum... Uf, s-ar petrece un proces primitiv dirijat de transfer de minerale ce au stat în latență, bla, bla, bla, îmbătrânesc ascultându-te, și nu ajungem la liman, ba am impresia că-mi propui să ne modelăm existența, și așa simplă, după cea a acestui cais, dragul meu prieten...
Corni își făcuse și el un obicei: ieșea în acea vreme în stradă cu motorul Mobrei amblat de până și maică-sa îl afurisea, se lăsa pe spate demarând pe o roată sub semnul crucii făcute de vecinele ieșite să afle cine claxona în draci, făcând în dreptul lor o piruetă șuierătoare pentru a-ncremeni apoi în fața porții lui Ilie. Bumbi aurii bătuți pe carâmbii cizmelor înalte lipite pe pulpă, tocuri late, lene aruncată din mers. Caisul, cu albul nocturn al florilor, în jurul cărora se simțea ca-ntr-un laborator de-ncercat esențe vaporoase, răscolindu-i respirația. Ilie protesta când era luat peste picior că dădea atâta atenție unui cais. Dimineața e timpul bărbatului, nu uita, ar fi chiar viitorul în descendența căruia caut o breșă pentru singurătatea mea. Uneori îl găsea pe Ilie purtând o cască roșie dintr-o piele foarte groasă, întoarsă pe dos, de-a lungul căreia o coamă de cal împletită stârnea curiozitatea oricui l-ar fi văzut, el însă nu înțelegea rostul purtării ei; într-altă zi îl auzi intonând un fel de imn, era mai degrabă o improvizație a unui marș neglijent, el mai avea astfel de obiceiuri de a improviza, spre deranjul vecinilor, dar atunci află că aceasta îl apăra de curcubeu. Un fel de neutralizare a unei violențe, prietene, gândesc. Zi-i și așa. Efectul acelui alb, hipnotic precum valurile mării apărute de nicăieri, orbindu-l. Azi vrei să fii extravagant, Nu, moartea celulară e esențială pentru menținerea ordinii în corp, ca și în univers, inclusiv în cel al pomului, Sper să nu transformi totul într-o poveste de mânie, Nu, nicidecum, credibilitatea mea nu o vei pune la îndoială după ce vei fi deschis plicul pe care ți l-am dat, cu bucurie, pentru că de bucurii vreau să-mi amintesc, chiar dacă sunt de scurtă durată. (era tocmai povestea acelei primăverii petrecută în cais). Alteori Corni îl descoperea sprijinit de câte o ramură, preocupat de ceva trecut la început sub tăcere. Să fie singurătatea ce-și arată gâtul prelung?
Tu inventezi povestea cu acest pom, iar într-o zi mă voi trezi cu tine susținând că ți-a fost un neînchipuit pântec matern, exagerez, desigur, mirosul ăsta de caisă necoaptă sau moartea luminii în fruct, sau un exces de tandrețe al acesteia, Ești enervant, amice, tot persiști cu tot felul de speculații, cu indicii, bine că nu spui că sunt zeflemitor dând și picuri de apă florilor pe care nu le vei vedea niciodată deschizându-se decât dacă vii aici, lângă mine, le înviorez culoarea, învăț să le cunosc deși cunoașterea este apropiere, Și-n fiecare zi vei sta cocoțat să-ți împletești auzul cu foșnetul frunzelor, Ilie? Nu cred, dar dacă mă voi afla la frontiera dintre ele, sunt împăcat, mă îndepărtez puțin de trecut, iar cât privește ce se întâmplă în interiorul caisei și despre însușirile miezului până când îmbătrânește și e bun de mâncat, ehei, ehei... Corni îl știa pe Ilie folosindu-se de orice pretext pentru a inventa ceva, dar să vorbească despre însușirile unui miez sugând ca un copil din sânul matern al caisei, fiind chiar mărturia acelei lactifieri până la urmă, a unei intimități nesupuse văzului, despre un privilegiu al caisului de a se organiza în jurul propriilor sale fructe și până la a compara totul cu melcul ce-și face propria-i cochilie, îl făcea pe amicul său să-l privească cu luare aminte. Până la urmă, cam așa este, bine că nu te-ai urcat pe scară să te arunci din vârf, Ci să măsor distanțele dintre frunze, și fructele tot lungindu-se până se rotunjesc și ne centralizează văzul, se băgă în vorbă Ilie, ca și cum cineva ar sufla din interiorul lor, din rațiuni practice sau ciclice, da, scara îmi permite să mă văd cum aș fi fost dacă nu aș fi urcat, iar o dată urcat să mă surprind dominat de un altul care mă scapă de dictatura lui același care sunt în toate zilele, înțelegi? Nu, decât că te referi la un fel de ieșire din ființa ta, la un fel de carnalitate, și cu asta nu te dezici de tine, adică să nu pierzi nimic, Da, că să pierzi ceva trebuie să fi avut mai întâi, eu îmi mobilizez trecutul pentru a nu mă mai urî, lemnul îmi luminează mintea, florile dacă sunt udate zi de zi, cu atât mai albe și mai sănătoase vor crește, iar fructele se vor coace mai devreme, și sâmburele mai dulce va fi. Apropo, te-ai gândit că poate atunci când coaja tare a sâmburelui este spartă, însuși suflul loviturii eliberează sufletul acelei caise, care și ele poate exploda? Surprins, prietenul său, tăcu. Se evocau prea multe fapte deodată. Victorioase, florile poartă în ele codul genetic al pielii care îmbracă trunchiul drept și vânjos, arămiul și striațiile ei. Într-un început de-nserare, Corni auzi din stradă un țăcănit, ca de morse. Îi știa lui Ilie slăbiciunea pentru mașina sa de scris, primită de la un necunoscut, dar nu-și închipuia că îl va găsi lucrând la ea tocmai în pom, cu câinele alături. Îl ademena, i-a arătat și improvizația cu care face treaba: pe o meșină întinsese bucățele de carne, i le plimba pe sub nas, să le miroasă, apoi le trăgea ușor spre el, câinele se chinuia dar nu se-ndura și urca până la o pernă anume pregătită, primindu-și răsplata. Și rămânea acolo, liniștit. Mai lipsește să le cânți, Ilie, Se poate și asta, de ce nu, la trompeta acelui om îmbărcat fistichiu, care ne dăduse deșteptarea în dimineața ceea de primăvară cu trăsături de jad tăiată lin de aerul înălțimilor ce dădeau o cursivitate sporită privirilor mele, de ieșise lumea la porți buimacă, pentru a păstra referințele ulterioare în termenii unor pagini originale despre dominanta acelei zile derivate din atâtea eșecuri, sau să te audă pe tine legănându-te cu acordeonul tău cromat, mânat de un spirit ce te veghea militărește, îl mai ai? Adu-l și cântă-mi valsul florilor noastre de câmp alegorice. Ilie bătea la mașină de zor, așezat între două ramuri aerisite, astfel încât lumina să-i lumineze, cinematografic, foaia de scris și vârfurile degetelor. Dictarea avea ritm, Corni nu era niciodată chemat să-l asiste, Sper că înțelegi de ce nu mă opresc din lucru, dar te ascult, nu te îngrijora, sunt întreg la minte, las cuvintele să mărșăluiască printre tastele astea noi, a căror călcătură caligrafică mă face să uit de toată violența existenței, auzi diapazoanele când schimb rândul?, parcă vin dintr-o pendulă adormită de suferințele mele, florile sunt precum cuantele de lumină, dacă nu le privești nu există decât în cercul lor circumscris, ele cresc precum frunzele, într-o deplasare elicoidală de-a lungul ramurilor, aranjament numit filotaxis, un model care atestă capacitatea de propagare a secțiunii de aur din natura noastră foarte algebrică, Eu cred, însă, că tu nu stai acolo între ramuri de dragul unor flori, ci mai degrabă să mă vrăjești pe mine prin cuvânt, problema reală, profundă, fiind o supralicitare să te ajute să mergi mai departe spre a-ți alunga neființa, Astea sunt speculații ale lui a fi bazat pe antiteze, dar dacă vrei să vorbesc despre reacțiile chimice din caisă... Ar trebui să vorbim și despre reacțiile chimice din interiorul ochiului, nu-i așa?, completă prietenul său, Da, miezul se apără de fotoni creându-și acea cămășuță ca o folie lemnoasă, e un fel de centru de reacție la stimulii de creștere, ochiul se apără închizându-se, florile de cais se apără deschizându-se, ele sunt o lume de explorat, mirosul este legat direct de dorința noastră de eternitate, Te joci cu de-a scosul ființei din uitare, Ilie, dar suport și spusa asta, Ești îngăduitor, Corni, Florile emană un cocteil de substanțe chimice, Deci vrei să spui că acolo tu trăiești într-o lume a mirosurilor, Da, chiar și când rupi o caisă, mirosul vine ca urmare a ruperii unui nod dintre moleculele care au depășit bariera de potențial, datorită vibrațiilor cuantice nasul ascultă o lume care pulsează, Hai, bate mai departe acolo, nu-ți dizolva ambițiile în apa oxigenată a zilei, apropo de biologia cuantică, nu uita că timpul își are săgeata sa proprie, Da, ne mișcăm numai spre viitor, dar printre florile acestui cais mă pot simți ca-ntr-un tren de marfă, Din care nu cred că ai vrea să cobori din mers, așa cum făceam noi în copilărie, atârnați pe ultima treaptă a scărilor din lemn, vai mama lor, Să cobori, mai ții minte? spre a curăța iarba ce îmburuienea calea ferată, ba mai mult, își făcuse loc prin fibra oțelului tocit cu gândul de a umbla, deh, așa sunt legile naturii, pe drumul de fier cu un eroism de neînțeles, doar tu mai poți fi contaminat de iarba ce se pierde-ntr-o curbă semnalizată cu maci albi urcând povârnișul apusului. Ai uitat cum ne lipeam urechea de șină, să auzim vagoanele de departe? Atunci Ilie a scos din buzunarul în care mâna i se afundă până la cot, una dintre monedele cu mușchii turtiți, înșirate pe șină să se-ncânte de acel sunet specific al vagoanelor, poc, poc, mărindu-le conturul până când dispăreau zimții, Știu, într-o zi te-ai mândrit cu un medalion dintr-o astfel de monedă, una foarte veche, de altfel, chipul regelui nu mai transmitea nimic eternității, pe care se păstrase doar anul ieșirii din visterie, ai spus că e un fel de talisman stingher, care te ajută să împingi vagoane de flori de cais prin tunelurile tulpinei până în vârful ramurilor de te lua amețeala, Cu rășina lumindu-mi, ca un lămpaș aprins la prima treaptă drumul, o pânză de polen mi-adulmecă gleznele până ce umbra mea coboară din întuneric, mă năpădea impresia că din vârf pot urmări toți pomii din toate curțile, chiar și siluetele furnicilor îngropându-se în scoarță, ca și cum, după ce și-au dat pe picioare cu pudră de melc, ar fi tras obloanele. O lume de lumină, mirosuri și sunete, de fapt noi vedem un curcubeu din spectacolul ei. Mai degrabă cred că putem vorbi despre o lume guvernată de matematici, Știu, Corni, numerele ne uimesc gândul și mintea, dar pentru asta nu avem tot timpul, ci doar pe acest acum al unui a fi cât mai departe de pământ. Ilie se opri tulburat. O lume de umbre, Ilie, până și mișcarea acestui pom, chiar dacă nu o sesizăm, naște, odată cu lumina, o umbră. Sigur, dacă aș vedea cum murmurul aerului devine o mișcare de om viu, urmare a mișcărilor sale, aș fi fericit. Un cais plin de talent, îl ironiza Corni, la vremea când caisele trăiaiu, rând pe rând, imperceptibile voalări ale culorilor, ale unei botanici a binelui, Și să nu spui că vrei să te îmbăiezi de pe acum în aromele care-ți vor intra în piele, Activând toate coardele sensibile ale ideii despre mine, de ce nu, chiar în ritmul armoniilor galeșe ale Hohnerului tău, dacă este nevoie să-ți mai amintesc. De te voi auzi lăudându-te că ai fost și paznic de răsărituri, Ilie!, că ai rotit pânzele florilor, nu doar ale caisului tău, ci ale caișilor lumii, voi ști că am fost și eu cot la cot cu naivitatea ta, pe-aici, Poți spune și așa, știi că portanța face ca petalele florilor, în plăpândețea lor, să zboare, Speluații, Ilie, și Newton a numărat mareele pe plajă, Da, veni, replica, dar nu a explicat succesul lumii cu ajutorul florilor de cais, Ți-a lăsat ție râvna asta, Corni, pe când mie doar noblețea de a mă holba la ele în timp ce-și cheltuie, ordonate și răbdătoare, și ultimul veșmânt spre a ne dezmierda gusturile în extaz. Cât îl privește pe celălalt, interesul pentru el ți-l trec cu vederea, Ilie, nu fi îndârjit. Sper că în ziua în care nu va mai rodi, nu-l vei transforma într-o torță, Nu sunt vorbele cele mai potrivite, Corni, să știi că nu mi-aș îngădui să pitesc un asemenea gând în niciun cotlon al minții, nu,am să-l încui în cer, punându-i un coif de lună, sau îmi fac o masă de scris, uite desfac această caisă, în fapt rup o țesătură vegetală, ce zici de galbenul ăsta venit parcă din pigmenții solari cei mai potriviți ai gălbenușului de ou? Pare a fi mai degrabă o culoare extrasă din propria rășină a pomului și dizolvată într-un ulei despre care doar Dumnezeu trebuie să știe ceva și zvântată la soare, nu? Cine le mănâncă, dar mai ales le bea sucul, se vindecă de pierderea sufletului, Altfel cum am putea trăi, întări Corni, privindu-l ironic pe sub sprâncene, mușcând carnal din jumătatea sa. Ilie i-o dădu și pe a lui, apoi se urcă în pom, rupse o caisă pipăindu-i rotunjimile în jurul cărora, ca la o femeie al cărei trup atrage prin sânii îndrăzneți, își organizase pomul dialogul cu ei. Îşi strigă câinele, ascuns la umbra unor flori de câmp cărora, de câțiva ani, le lăsa o mică parcelă în grădibă, acesta apăru cu urechile ciulite, vru să se urce în pom după stăpân, dar Ilie îi strigă: Uite caisa, uite caisa, Dog. Animalul făcu un salt, o prinsese, mai mult din instinct, ca în joacă, între fălci, Corni intră în panică, Dog s-a zbătut de câteva ori, s-a dat peste cap strângându-şi trupul în spasme, respira sacadat, cu un fel de tuse, Ilie nu înțelegea ce se petrece, Corni îi strigă: Coboară, coboară, el se hârjâi printre crengi, lunecă pe lângă scară, ochelatii i se stâmbară pe şaua nasului, prinse câinele de picioarele din spate săltându-l și îndemnându-l pe Corni să-i dea cu palma după ceafă, ba îl rugă să-i bage două degete în gură, Ilie îi căscă fălcile, prietenul lui nu reuși decât s-o atingă, Dog se răsuci în mâinile lor, îi privi îngânfat și se înmuie; se sufocase cu una dintre caisele care-i scăpase mirosului său pe când stătea lângă Ilie în culcușul făcut din ramuri subțiri împletite precum fundul unui coș de nuiele, în zilele în care stăpânul își odihnea, liniștit, palma pe capul său, vorbindu-i despre celălalt ca despre propria-i necunoaștere...