Din start vă mărturisesc că nu sunt nici ateu, dar nici habotnic. Cred în Dumnezeul meu, poate altfel decât al altora. Nu-i cer nimic fără să-i dau ceva, mai ales credință. Și el continuă să mă ajute ori de câte ori am nevoie.

De pildă acum doi ani am avut o operație cu dublă fractură de humerus, de pe urma căreia m-am ales cu ceva plăci și șuruburi în mâna stângă. Anul trecut am petrecut sărbătorile Pascale și ceva mai mult de pe urma unui Covid rebel, în timpul căruia era să trec Styxul de vreo patru ori. Cum medicina este neajutorată, singurul care s-a opus a fost însăși Hristos. Probabil e convins că mai am ceva de spus lumii, spre luare aminte.

Nevastă-mea este mai la zi cu credința, așa că la îndemnul ei, mă urc recent într-un autobuz. Primul popas îl facem la Mănăstirea Prodromița. De fapt un schit aflat în partea de vest a localității Hârșova, pe malul Dunării. A luat ființă în 2002, la dorința părintelui Ieromonah Teofan Mandache, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

În apropiere este Cetatea Carsium, în zona numită de localnici Canaraua de la Releu, lângă rezervația naturală, înconjurată de o pădure de pin. Cetatea este din secolul IV-VI. Sunt ruine la ora asta, inclusiv vestigiile bazilicii care a servit drept catedrală a episcopiei de Carsium, distrusă odată cu cetatea mai întâi de către slavi și avari, apoi de pecinegi și cumani.

Piatra de temelie a fost pusă în ziua de 12 iulie 2012, ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului Prodrormița de la Muntele Athos. Mănăstirea, momentan, are un paraclis de vară, o stăreție, un corp de chilii și o trapeză în construcție. Obștea numără doar cinci viețuitori. Paraclisul este construit din lemn, cu pictură acrilică, realizată de profesoul Roșca din Hârșova.

Sfințirea paraclisului s-a săvârșit pe 12 iulie 2014, mai ales că în luna mai 2003 s-a adus prin mijlocirea lui Gigi Becali de la Schitul românesc Podromița, o copie a Icoanei Maicii Domnului Podromița, icoană nefăcută de mâna omenească.
Icoana „Prodromița” a fost pictată acum 150 de ani. Pentru pelerini, schitul este o oază de liniște și sfințire. Și asta este suficient.

Ne-am îndreptat apoi spre Mănăstirea Techirghiol. Se schimbă imaginea ca de la cer la pământ. Dar să vă fac un mic istoric. În anul 1928, primul patriarh al României – Miron Cristea – cumpără în staţiunea balneară Techirghiol o vilă modestă cu 16 camere, înfiinţând un sanatoriu preoţesc pentru clerul din întreaga ţară.

Mai târziu, patriarhul Justinian, confruntându-se cu politica partidului comunist din primii ani ai epocii lui Gheorghiu-Dej – când, deşi nu se începuse încă acea campanie de dărâmare a bisericilor, se încerca totuşi prin toate mijloacele confiscarea clădirilor care aparţineau Bisericii – a încercat să salveze printre altele şi Sanatoriul Preoţesc de la Techirghiol care era râvnit foarte tare de puterea comunistă.

Astfel, în anul 1951 aduce aici de la Castelul Pelişor de la Sinaia, o bisericuţă de lemn, înfiinţând un schit de maici şi făcând din sanatoriu o anexă a schitului. Construită de către obştea sătească din satul Maioreşti, judeţul Mureş, în sec. al XVIII – lea, bisericuţa cu hramul “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” a fost mutată în anul 1934 de către regele Carol al II-lea la Castelul Pelişor de la Sinaia, unde însă, după instaurarea comunismului, a rămas în paragină până când patriarhul Justinian a adus-o şi a restaurat-o la Techirghiol.

Renăscută pe plaiuri dobrogene, la izvoarele creştinismului românesc, această minunată bisericuţă şi-a împlinit aici destinul, purtând duhul smerit şi rugător al ţăranului transilvănean în lumea tainică a monahismului. Pictura s-a realizat în mai multe etape de diverşi zugravi din zonă. Ca elemente distinctive pentru bisericile de lemn din Transilvania şi aici se întâlneşte pictat tricolorul ca semn de unitate naţională. Pe de altă parte prigonitorii Mântuitorului sunt înfăţişaţi în chipul husarilor, modalitate de exprimare, în viziunea populară, a adversităţii faţă de duşmanii poporului, sentimente care îşi puteau găsi libera expresie în astfel de lăcaşe sfinte de rezistenţă ortodoxă în faţa prozelitismului protestant si catolic.

O altă imagine larg răspândită în pictura din sec. al XVIII-lea este cea a Sfântului Cristofor cu cap de câine, care în această bisericuţă este asociată cu imaginea morţii în chip de schelet cu coasa şi care, în Transilvania se întâlneşte chiar şi pe zidurile caselor, ţăranii având credinţa că îndeosebi acest sfânt îi protejează de duhurile rele. Între anii 1965-1967, patriarhul Justinian a iniţiat lucrări de renovare şi de extindere a căminului (s-a lărgit şi supraetajat aripa dreaptă) iar între anii 1975-1977 sub supravegherea maicii stareţe Semfora Gafton, s-a construit aripa stângă a complexului şi partea perpendiculară care uneşte cele două aripi, dând complexului aspectul tradiţional al mănăstirilor (mai ales al celor brâncoveneşti) – de careu deschis.

În incinta mănăstirii se află şi fântâna cu statuia Sf. Pantelimon, ocrotitorul medicilor şi al celor bolnavi, sculptată în bronz de renumitul sculptor român Ion Jalea şi adusă de patriarhul Justinian de la Spitalul “Sf. Pantelimon” din Bucureşti. La iniţiativa şi sub îndrumarea maicii stareţe Semfora Gafton, în anul 1999-2000 s-a amenajat o bază de tratament balnear, sub ocrotirea Sf. Pantelimon care, în prezent, funcţionează în cadrul Centrului Social-Pastoral “Sf. Maria”şi care a împlinit dorinţa patriarhilor Miron şi Justinian ca această mănăstire să fie un loc de alinare atât sufletească cât şi trupească.

Pentru protejarea bisericuţei de lemn care, fiind monument istoric, avea nevoie de condiţii speciale de întreţinere şi adăugând faptul că era neîncăpătoare pentru obştea monahală şi credincioşii care participau la slujbe, in anul 2000, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit locul pentru construirea unei noi biserici de zid cu hramul: “Adormirea Maicii Domnului”. Lucrările de construcţie au început în anul 2003 iar în anul 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit Paraclisul cu hramurile Sf. Pantelimon şi Sf. Prooroc Moise de la demisol unde se săvârşesc, la ora actuală, sfintele slujbe.

Din anul 1976, numele Mănăstirii Sf.Maria din Techirghiol este, fără îndoială, nedespărţit de cel al părintelui Arsenie Papacioc – duhovnicul care a dăruit acestei mănăstiri renumele şi vibraţia duhovnicească deosebită, omul care şi-a împletit impresionantul său destin cu cel al mănăstirii din acel an până la sfârşitul vieţii (2011). Aproape un secol de viaţă, cu 11 ani de pătimire în închisorile regimurilor carlist şi comunist, cu experienţa pustiei şi peste 60 de ani de îndrumare duhovnicească în vremuri zbuciumate, toate acestea au atras la Techirghiol mii şi mii de oameni. Fie că au căutat alinare sufletească sau trupească, fie că au căutat răspunsuri la căutări spirituale, îndrumare duhovnicească sau pur şi simplu au venit din curiozitate, părintele s-a aplecat asupra fiecărui suflet cu o delicateţe şi fineţe sufletească cuceritoare, dăruindu-se pe sine cu totul, aşa cum însuşi spunea: “Trebuie să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti.”

Chilia unde s-a nevoit – devenită astăzi muzeu – şi mormântul, aflate în incinta mănăstirii, sunt şi acum, după trecerea părintelui Arsenie Papacioc la cele veşnice, un loc de întâlnire tainică cu cel care a iubit prea mult pentru a lăsa moartea să-l despartă de cei pe care i-a iubit.

Ni se propune un ultim popas la Topraisar la părintele Viorel care după Sfântul Maslu a stat de vorbă cu fiecare creștin. Și vă rog să mă credeți nu au fost puțini, mai exact peste 400 veniți din toate zările, de la București, Constanța sau Galați. Am stat o mare parte din slujbă pe una din băncuțele din fața bisericii. În preajmă erau nu mai puțin de 12 alaiuri care se pregăteau fie de cununia religioasă, fie de botezul unui copil. Așteptau răbdători și asta mă surprinde. Treceau roabe pline de alimente, legume și fructe care se îndreptau spre cantina din curte, unde erau invitați toți credincioși la o masă consistentă și bine venită. Eu am servit, de pildă o ciorbiță de perișoare, pilaf cu friptură și salată de varză. O colegă de masă ne-a îndemnat să bem câte o guriță de vin căpătată după Sf.Maslu. Toată lumea era liniștită. În acest timp spovedaniile părintelui Viorel continuau pe bandă rulantă. Intrau în față doar copii bolnavi sau bătrânii care abia se mișcau. Pentru fiecare avea o vorbă bună, mai ales că impresia generală a fost că este vizionar prevestitor. La plecare, deși avea timpul mai mult decât măsurat, n-a uitat să vină la autobuzul nostru să ne stropească cu aghiasmă. Mulți deja i-au promis că vor reveni. Merită și părintele și pelerinii o nouă întâlnire.

Convingeți-vă singuri de ce v-am povestit și o să-mi dați dreptate. Trebuie să ne aplecăm mai mult spre credință, mai ales în aceste vremuri tulburi prin care trecem. Pelerinajele sunt o pledoarie pentru ce afirm.

Așa să ne ajute Dumnezeu, cu plecăciune,

Pompiliu Comșa